Arhive categorie: Fara bascalie

Dacă vor în Parlament, primarii trebuie să demisioneze

Sorina Popa05 Sorin Vasilescu (94) La aproape un an de la demisia lui Dan Radu Ruşanu din Camera Deputaţilor, guvernul a decis să organizeze alegeri parţiale parlamentare pentru Colegiul Uninominal nr. 3 Haţeg-Ţinutul Pădurenilor. Aşa că, pe 25 mai, odată cu alegerile pentru Parlamentul European, va fi organizat şi scrutinul pentru postul de deputat lăsat liber după plecarea lui Ruşanu. Însă, primarii care vor ataca postul de deputat vor trebui să demisioneze din funcţii, dacă vor să participe la aceste alegeri. În această situaţie se află sigur Sorin Marica, primarul comunei Sălaşu de Sus, dar se pare că şi primarul comunei Baru, Daniel Răducanu, va încerca să obţină locul din Camera Deputaţilor. Potrivit prefectului de Hunedoara, Sorin Vasilescu (foto), primarii care vor candida la alegerile parţiale parlamentare din 25 mai trebuie să demisioneze din funcţii. Asta, înainte de ziua în care îşi  vor depune candidaturile, data limită pentru acest lucru fiind 5 mai 2014. În ce priveşte organizarea alegerilor parţiale, prefectul a declarat, pentru MESAGERUL HUNEDOREAN, că primarii sunt cei care delimitează secţiile de votare, iar Autoritatea Electorală Permanentă va da avizul pentru asta. „Campania electorală pentru Camera Deputaţilor pentru Colegiul Haţeg-Ţinutul Pădurenilor va ţine 15 zile şi nu 30, aşa cum se întâmplă în cazul alegerilor normale. Ca atare, campania va începe în 10 mai la ora 00.00, şi se termină pe 24 mai la ora 7. Secţiile pentru Parlamentul European vor fi separate de cele pentru alegerile parţiale din Colegiul Haţeg-Ţinutul Pădurenilor”, a declarat prefectul de Hunedoara.

Gura lumii 18.01.2012

Când se plictisesc, serviciile speciale încep să lanseze tot felul de fumigene pe piaţă, poate – poate, informaţiile prind. Ultima dată, într-un oraş mai sudic, bârfitorii gradaţi au primit, din câte se spune, temă de casă să strice cheful de protest al unui grup de oameni şi aşa amărâţi şi înfometaţi. Spun bârfitorii de serviciu că „specialii” încearcă să-i dezbine de oameni şi lansează tot felul de zvonuri cum că unii ar fi primit sume frumoase de bani pe şestache, să nu se prindă vecinii, ca să organizeze măcar o mică degringoladă. Ghinionul răspândacilor este că oamenii sunt atât de uniţi în supărarea lor, încât nu mai apleacă urechea la tot felul de zvonuri şi bârfe şi chiar au mirosit din ce parte bate vântul dezinformării.

 

Cică un potent om de afaceri este pe cale să rămână fără impunătoarea vilă şi asta, pentru că plăteşte impozitele într-o parte, dar construcţia ar fi pe teritoriul altei urbe. Umblă vorba prin târg că afaceristul nostru, prieten bun cu edilul căruia îi bagă bani în buzunarele administrative, ar fi victima unei încurcături teritoriale. Prietenul lui i-a promis că o să-l ajute, dar „împăratul” vecin nici nu vrea să audă şi deja, ambalează motoarele buldozerelor, care să pună la pământ construcţia de toată frumuseţea. Şi până lucrurile se vor rezolva, acesta tremură cu somaţiile în buzunar, chiar dacă în acte pare perfect acoperit.

55.700

Dacă mai era vreo îndoială, iată că a dispărut, risipită chiar de acest referendum imperfect. Dacă el este corect, în pofida atâtor poticniri, neînţelegeri şi suspiciuni, atunci ne revelează o scădere dramatică a populaţiei în întregul judeţ, cu afectarea majoră a zonelor urbane. Ne legănam cu iluzia că Deva are undeva pe la 70.000 de locuitori (exact, 69.390, în 2002), că la noi nu sunt fluctuaţii mari de populaţie şi nu am suferit prea mult în tranziţie, pentru că nu am avut, ca Hunedoara, un mare combinat care să fi produs mii de şomeri în timp scurt.
Iată însă că recensământul a indicat o situaţie de-a dreptul alarmantă – o scădere a populaţiei Devei, faţă de anul 2002, cu aproape 15.000 de locuitori, iar tendinţele nu ne sunt favorabile. Deva rămâne una dintre reşedinţele de judeţ cele mai mici din România – în 2002, doar cinci municipii-reşedinţă de judeţ erau mai mici: Alba Iulia, Zalău, Sfântu Gheorghe, Slobozia şi Alexandria. Continuînd să ne iluzionăm cu ideea ţâfnoasă şi fals-patriotică a celor ce cred că cei ce părăsesc ţara sunt un fel de trădători, iar cei care rămân o vor salva, nu putem să nu asociem cifrele cu exodul concret al medicilor (recent, presa a relatat despre deficitul uriaş de personal de la Spitalul din Deva, din nefericire, nu o excepţie, ci o regulă în România) şi cel general al tinerilor, ba chiar şi a celor de vârstă medie, din ce în ce mai mulţi, care aleg să-şi încerce norocul în altă parte.
Dezvoltarea unei localităţi este strâns legată de numărul populaţiei. Lipsită de viziune, supusă improvizaţiei, cu numărul locuitorilor scăzând dramatic, Deva este în pericol să-şi piardă ultimul atu – statutul de reşedinţă de judeţ. Regionalizarea, în faţa căreia nu avem nici o şansă, va duce la pierderea automată a cel puţin 3.000 de locuri de muncă. Scăderea populaţiei Devei se produce simultan cu cea a localităţilor din jur, prin urmare, potenţialul investiţional al zonei scade pe ansamblu. Cum spuneam într-un editorial anterior, vom asista la un paradox: lipsită de instituţii de interes judeţean, lipsită de statul de zonă care polarizează economia central-judeţeană, Deva va fi dezavantajată de autostradă. Şi aşa oraşul nu prezintă atractivitate turistică prea mare, aşa că ce i-ar mai putea determina pe oameni să intre în Deva? Cetatea, în reparaţie pentru cel puţin câţiva ani de-acum încolo? Hypermarketurile, care vor constata în curând că sunt prea numeroase pentru o populaţie atât de mică? Investiţiile industriale inexistente? Universitatea de stat puternică?
Nu doresc să fiu cinic, în afara statutului administrativ, nu prea avem ce arăta. Lipsiţi de oportunităţi, într-un oraş ce decade, tinerii performanţi nu vor sta pe gânduri – se vor duce acolo unde deschiderea va fi mai mare.

Presa, între tabloidizare şi polarizare politică (II)


Fenomenul tabloidizării presei este prezent în multe ţări – prin urmare, n-ar trebui să ne alarmăm mai mult decât este cazul. Sau ar trebui? Să facem un scurt tur de orizont.
Multă lume cunoaşte cotidianul britanic „The Sun”, specializat în dezvăluiri din lumea mondenă. Amenzile plătite de ziar sunt consistente, dar cu siguranţă, ele nu depăşesc încasările din publicitate. Numai că noi cunoaştem doar scandalurile mediatizate la nivel mondial, declanşate de „The Sun”. Ziarul este unul complex, care pe lângă rubrica de lifestyle, are complicate analize politice, economice, sociale. Chiar şi vedetele de acolo se apropie mult mai mult de statutul de vedetă decât autohtonele Columbeanu sau Gabor, Tonciu sau mai ştiu eu cine, prezente nitam-nisam în buletine de ştiri ale unor posturi TV serioase, în poziţii de top.
Cum s-ar spune, ţară mică, vedete mici. Pe de o parte. Pe de alta, la noi, ziarele aşa-numite serioase au probleme mari pentru a se impune, pentru că patronatele – fie ele şi străine – au speculat din plin gustul nostru balcanic pentru bârfă, astfel încât clasamentul celor mai citite ziare nu mai începe de mult cu „România liberă” sau „Adevărul”, ci cu „Libertatea” şi „Click”. Rezultatul? Ceea ce s-ar putea numi, cu un termen blând, manelizarea societăţii, la care contribuie din plin posturile TV, prin introducerea în grila de programe a unor emisiuni atât de imbecile, încât ajungi să crezi în teoriile celor ce spun că tot ce se întâmplă urmăreşte prostirea în masă a populaţiei, care, cu un creier „fezandat”, ar fi numai bună de manipulat în diverse scopuri. Dacă veţi baleia posturile din orice grilă TV digitală, nu veţi găsi programe atât de idioate precum cele de pe la noi şi nici atât de subculturale precum Taraf TV de exemplu, patronat de unul care dorea să devină deputat, dar care se vede că nu are nici un fel de reţineri în a promova prostul gust excesiv. Cât despre fenomenul OTV, este extrema degradare la care poate fi adus publicul de către un posesor de Bentley.
Pentru că, se ştie, cu cât populaţia este mai săracă, mai derutată, mai „fezandată” cu tâmpenii fără miză, cu atât este mai uşor de dus de nas. Apropierea anului electoral face ca totul să se subsumeze unor scopuri politice. Din nou, precizez – nu numai în România, dar în România cu mult mai intens decât prin alte părţi, date fiind – cum spuneam – sărăcia, prăbuşirea sistemului educaţional, lipsa de viziune a unui guvern care a reuşit să ajungă pe cele mai de jos cote ale popularităţii.
Într-o asemenea societate, presa nu a avut de ales, a fost nevoită să se adapteze, polarizându-se după modelul anilor ’90. Nici nu are cum să fie altfel, atât timp cât se iau decizii majore de un executiv al cărui premier este creditat cu 6 la sută susţinere populară. Un guvern cu credibilitate ar avea o presă mult mai obiectivă.

Presa, între tabloidizare şi polarizare politică (I)


Prea ocupaţi să înjurăm ceea ce nu înţelegem – o ţară ce dovedeşte, o dată în plus, nivelul deplorabil la care a ajuns societatea românească (urmăriţi comentariile postate de diverşi anonimi oriunde se poate spune ceva fără să te arăţi – cei care mai au cât de cât decenţă vor fi impresionaţi de nivelul suburban al postărilor), acordăm foarte puţin timp unor lecturi menite să ne ajute să pricepem ceea ce se întâmplă. Mă refer nu neapărat la nivelul naţional şi la oraşele mari – unde mediul universitar favorizează dezbateri – ci în oraşele medii şi mici, aşa cum este Deva, lipsite de presă culturală şi de o masă critică de intelectuali capabili, dacă nu să schimbe, măcar să semnaleze mulţimea de aberaţii din jurul nostru.
Presa este parţial făcută responsabilă pentru schimbările de profunzime ale socialului românesc. În opinia mea, două sunt tendinţele care se pot identifica fără echivoc – tabloidizarea excesivă şi polarizarea progresivă, pe măsură ce ne apropiem de anul electoral 2012. Toţi cei implicaţi într-un fel sau altul prognozează o bătălie politică de o duritate fără precedent, şi toate indiciile par să-i confirme.
Criza, nerespectarea regulilor, frustrările imense adunate de cele două mari blocuri oponente (unul dornic să rămână, în pofida scorurilor aparent nefavorabile, celălalt dornic să pună capăt marginalizării), un preşedinte care s-a identificat total cu partidul de guvernământ, devenind exclusiv reprezentantul celor care l-au votat, o uniune a maghiarilor care face o echilibristică periculoasă, oferindu-şi singură motive şi pro şi contra rămânerii la putere, teme inutile aruncate pe piaţă, dar care pot stârni pasiuni prin simbolistica lor – iată doar o parte dintre cauzele a ceea ce se va întâmpla la anul, fără să ştim însă precis când – o altă tactică periculoasă pentru o ţară în care totul este din ce în ce mai aproximativ. Peste tot se suprapune faptul că suntem în periferia continentului, nu suntem parte din strategiile lor, nu le putem opune personalităţi politice acceptate şi credibile. Jucăm, ca de atâtea alte dăţi, cu glorii locale socotite „cel mai mare om politic din România”. Tot aşa a fost şi Ion Iliescu în anii ‘90 – considerat „cel mai…”. Acum se vede clar că a fost un sforar extrem de priceput, care a utilizat tot ce putea pentru a se perpetua la putere. Faţă de problemele continentului, tot în mediocritate ne zbatem -aici lei, poznaşi şi jucători, acolo nebăgaţi în seamă, spre ruşinea celor care-şi mai doresc încă prestigiu şi prestanţă.

Cum i-am cunoscut pe…


Regele Mihai. În 1997. Venise la Castelul Corvinilor şi se afla în Sala Dietei. Prefectul judeţului era Pompiliu Budulan, actual director general la NuclearElectrica. Pe atunci proaspăt venit din Valea Jiului, la început de carieră, dornic de afirmare, dorea (şi avea) relaţii foarte bune cu presa. Nu a fost aşadar greu să-l conving să-l roage pe rege să acorde un scurt interviu pentru TVR 1. Condusă pe atunci de Alina Mungiu-Pipiddi, redacţia de ştiri a TVR nu făcea alergie la Regele Mihai, care timp de şase ani, fusese, într-un fel sau altul, ostracizat de Ion Iliescu. Regele a venit la microfon cu un aer uşor stingher, parcă întrebându-se de ce i se solicită interviuri. A răspuns scurt, la obiect, cu o politeţe desăvârşită, când i-am cerut să detalieze motivele vizitei în judeţul Hunedoara. Prefectul Budulan era şi el încântat de vecinătatea onorantă a regelui. Nu se punea problema unei opţiuni între monarhie şi republică, ci doar de respectul acordat unei personalităţi.
Prinţul Charles al Marii Britanii. În 1998, la Sibiu, cu ocazia primei vizite în România. Prinţul era însoţit de mulţi oficiali români şi multă presă – română şi britanică. Ne aşteptam la rigori extraordinare. Când colo – surpriză! Bodyguarzii prinţului, numeroşi şi ei, ne-au privit pe noi, ziariştii, cu atenţie, fără însă a se comporta agresiv sau ostentativ. Apoi ni s-a permis accesul în perimetrul de securitate sau cum s-o numi el, adică în imediata vecinătate a prinţului Charles. Nu aveam nici o restricţie – unde se ducea prinţul, mergeam şi noi, fără să ne mai întrebe cineva ceva, fără să fim îndepărtaţi sau să ni se sugereze că stăm prea aproape de el. Practic, între el, ziarişti şi persoanele cu care prinţul dorea să vorbească nu se afla nimeni. La un moment dat, a intrat în curtea unui cămin de bătrâni din Sibiu. I-a salutat pe oameni, apoi a început să le strângă mâinile pe rând. A pipăit haina unuia, un halat din acela de spital, din molton roşu, l-a întrebat de unde îl are, apoi l-a sfătuit pe om să aibă grijă de el, să-l predea în bune condiţii când va pleca de acolo. Vorbea cu fiecare, calm, ponderat şi mai ales, foarte uman. Nouă, jurnaliştilor, obişnuiţi cu gărzile de corp agresive ale demnitarilor români, nu ne venea să credem că practic, ne înghesuiam în prinţul Charles, uneori chiar îl incomodam cu microfoanele noastre, îl atingeam, ne frecam de el la modul cel mai direct posibil, fără să se isterizeze nimeni, fără ca prinţul să pară deranjat, fără să aibă vreo reacţie de respingere. Zâmbea cu amabilitate, ba chiar şi-a cerut scuze când din neatenţie, a îndepărtat microfonul colegului de la Radio Cluj. „Are clasă”, a spus cineva. Are.

Despre Senatul compromis şi Camera Lorzilor

Dacă regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii ar fi îndrăznit să declare la BBC sau la vreun alt post de televiziune că una dintre Camerele Parlamentului lor, a Comunelor sau a Lorzilor, s-a compromis, ar fi fost pusă în discuţie, oficial, oportunitatea existenţei monarhiei. Membrii celor două Camere ar fi avut o reacţie publică pe care, sunt sigur, ar fi cunoscut-o întreg mapamondul.
Oarecum identic s-ar fi produs lucrurile şi în cazul în care vreunui preşedinte american i-ar fi trecut prin cap să atace Senatul sau Camera Reprezentanţilor. Nu că SUA ar fi devenit monarhie, dar preşedintele cu pricina ar fi fost adus în pragul demisiei.
Nu e cazul în România, ţară excentrică, obişnuită de mult prea mult timp cu umilinţa. Senatorii noştri au tăcut, pentru că nu se simt reprezentanţii celui mai înalt for în stat, Parlamentul adică, ci slujbaşi vremelnici ai partidelor care i-au trimis acolo. După 20 de ani, suntem departe de a fi reuşit să construim prestanţa instituţională. Oamenii trimişi acolo nu se simt nicidecum în slujba naţiunii, într-un Senat cu personalitate de sine stătătoare, care prin prestaţie trebuie să determine însăşi prestanţa statului numit România, într-o Europă care mai degrabă ne detestă.
Fiecare categorie are motivele ei.
Traian Băsescu este şi va rămâne Traian Băsescu. Va putea fi analizat şi reanalizat dacă-şi va scrie memoriile şi cineva le va publica. Deocamdată, funcţionează pe principiul mecanic şi maniheist „cine nu-i cu mine este împotriva mea”, ignorând, deliberat, faptul că Senatul poate decide cum doreşte, dacă decizia nu contravine Constituţiei. Schimbarea majorităţii în Senat, fie şi episodică, nu este o compromitere, ci un mecanism democratic.
Senatorii puterii, foarte asemănători cu cei din perioada 1992 – 1994, acceptă să fie consideraţi, odată cu întregul Senat – adică una dintre instituţiile garante ale democraţiei şi statului modern – compromişi. Fără nici o reacţie. Ei doresc şi acceptă un tătuc, care îşi dă seama că ei, senatorii, nu vor fi egalii lui niciodată, astfel încât îşi permite să-i certe şi să-i umilească. Dacă îi merge, foarte bine. Se mulţumesc să-l aprobe în orice, înjurând şi detestând la rândul lor ceea ce lui nu-i convine. Dialogul se reduce în România la înjurătură. Atâta pot, atâta dau.
Pe de altă parte, senatorii opoziţiei reacţionează, pentru că presa le oferă posibilitatea. Presa a preluat aproape integral rolul de societate civilă, îndeplinindu-l mai bine sau mai rău, cum se pricepe. La un asemenea atac, Senatul, în plenitudinea lui, era dator cu o reacţie. Dacă nu, măcar senatorii puterii. O reacţie proprie, pe care presa să o preia, nu să o creeze. O reacţie care să demonstreze că Senatul are forţă. Poate nu o are… Dar atunci să nu se mire că oamenii le spun că nu are rost să facă nimic, că tot nu se poate schimba. Dacă Senatul e sub vremi, ce să mai zică bietul om?
Într-un sens, Băsescu are dreptate.

Educaţia, The Final Frontier

Cei care vorbesc de renaşterea României şi se aşteaptă la minuni sau la reînnoiri spectaculoase de clase politice cu tineri supradotaţi, dedicaţi naţiei şi talentaţi, s-ar putea să aibă surprize neplăcute. Atractivitatea lumii politice – privită din perspectiva celor ce doresc să ocupe funcţii – este relativ mică. Politizarea excesivă din ultimii ani a dus la îndepărtarea profesioniştilor de zona politicului, dublată – din păcate – de intrarea (şi absolut regretabil! acceptarea multora care nu au nici un fel de expertiză). Nu avem de ce să ne imaginăm că asemenea practici nu vor continua, timp în care profesioniştii se vor refugia în spaţii din ce în ce mai puţin sigure (din păcate…!), dar la adăpost de ceea ce înseamnă decizia în sprijinul şi folosul cetăţeanului. Aşa s-a ajuns la sectoare conduse de oameni fără nici o pregătire în domeniul respectiv, la specialişti buni plătiţi cu salarii de mizerie (în ţară) sau care îşi iau lumea în cap imediat după terminarea facultăţii, convinşi fiind că aici nu au viitor, care le este blocat de ascensiunea veleitarilor.
Toate analizele indică deprecierea sistemului educaţional, ajuns nu în ceasul al XII-lea, ci mult mai departe, sau cum preferaţi, mult mai târziu, în punctul în care refacerea sa este extrem de dificilă şi va necesita un timp mai îndelungat decât a fost necesar pentru prăbuşire. Logica afirmaţiei este simplă – ca să dărâmi o clădire, de exemplu, este nevoie de câteva secunde până la câteva ore, în funcţie de metoda utilizată. Ca s-o reconstruieşti, trebuie cel puţin câteva luni, iar în cazul specific al României, câţiva ani.
Pornind de la premisa (deloc realistă) că sistemul educaţional ar fi la fundul sacului, iar refacerea sa ar începe acum, tot am avea nevoie de minimum două cicluri de patru ani pentru a începe să beneficiem de primele rezultate concrete. Creşterea numărului se tineri bine pregătiţi ar duce – în cel mai fericit caz – la formarea unei mase critice de oameni, care ar îmbunătăţi prestaţia generală.
Este unul din scenariile posibile, mai precis cel optimist.

De ce privim ce privim, de ce citim ce citim…

Jurnalismul se schimbă, publicul se schimbă.
O parte din cititorii acestei rubrici nu vor înţelege nimic, setaţi fiind pentru a înjura orice nu le convine. O altă parte va fi poate curioasă să ştie că prestigioasa publicaţie „The Economist”, în numărul din luna iulie, publică următoarele: „Calea de urmat este abandonarea ideologiei imparţialităţii şi acceptarea faptului că jurnaliştii au opinii; să le recunoşti deschis, păstrând în acelaşi timp standardul de bază al corectitudinii şi onestităţii intelectuale; şi folosirea transparenţei, mai degrabă decât a obiectivităţii, ca fundaţie nouă pentru construirea unei relaţii de încredere cu publicul.” Analiza este mai amplă şi cei care se vor mulţumi să cedeze primului reflex, anume acela de a înjura fără să priceapă (cum de altfel am avertizat…) sunt de nebăgat în seamă faţă de cei care încearcă să descifreze sensurile evoluţiei fenomenelor sociale, din care jurnalismul face cu siguranţă parte.
Tendinţa din ce în ce mai pregnantă este identificarea omului cu propriul set de valori (dacă îl are). Exagerând în scop didactic, cei pasionaţi de muzică clasică nu vor pierde timpul ascultând manele, ca să le dea şi lor (maneliştilor) o şansă. Şi reciproc – manelizaţii nu se vor converti la Beethoven – nu că neapărat n-ar vrea, dar majoritatea nu pot. La fel se petrec lucrurile şi în presă – oamenii vor să se regăsească în ceea ce văd/simt/aud (cum bine spune sloganul de la TVR Cultural). Desigur că dintre ei se recoltează minoritatea despre care vorbeam anterior, şi care, de exemplu, se uită cu masochism la Mircea Badea ca să-l înjure, sau stă cu stoicism la emisiunile „Naşului”, cele foste pro-Băsescu de la B1TV, doar ca să-l înjure pe moderator şi implicit pe invitaţii săi. Se poate spune că telespectatorul sau cititorul normal se orientează spre postul TV/ziarul unde îşi regăseşte valorile/opiniile. El nu mai are timp/chef să analizeze şi să compare, ci doar doreşte confirmări.
Chiar şi în această analiză pe scurt, se pot detecta cauzele. Societăţile – nu doar cea românească, dar cea românească cu preponderenţă – s-au polarizat politic. În România, omul a învăţat că politizarea excesivă duce la decizii care îi pot influenţa viaţa, luate nu neapărat pe criterii de competenţă, ci pe criterii politice (din nefericire, aceasta este şi o cauză a regresului nostru…). Pe cale de consecinţă, el se va poziţiona în raport cu opiniile convenabile, inevitabil ideologizate. Omul va căuta o validare nu echidistantă, ci logică şi credibilă. Exemplu: dacă Traian Băsescu spune că e bine şi că vor creşte salariile, iar creşterea chiar are loc, nu contează că Băsescu e produsul ideologic al PDL, ci faptul că afirmaţiile sale se împlinesc. Dacă însă între afirmaţii şi fapte există discrepanţe, telespectatorul/cititorul va căuta o confirmare/explicaţie unde? – acolo unde i se pare că realitatea intermediată coincide cât mai mult posibil cu realitatea pe care el o trăieşte.

Primul discurs de şef de stat

Cred că ieri am asistat la primul discurs de şef de stat român de după 1989.
Mulţi ne amintim de discursurile lui Ceauşescu – interminabile, agramate, cu un limbaj de lemn înfiorător, care trasmiteau mesaje doar pentru iniţiaţi, mesaje care necesitau nu înţelegere, ci decodificare.
Ion Iliescu nu a reuşit nici el să scape de clişee. Pseudo-limbajul de lemn şi-a făcut din nou apariţia, sub forma acelor „meandre ale concretului”, care au făcut deliciul postdecembriştilor.
Nu ştiu dacă e de bine sau de rău, dar nu reuşesc să-mi aduc aminte de mesajele lui Emil Constantinescu. El are cel puţin un merit – acela că a demonstrat că tranziţia paşnică poate avea loc.
La Băsescu, e simplu. Începe grav, apoi alunecă în băşcălie şi e foarte vindicativ.
Regele Mihai însă – sau cel care a scris Discursul Regelui, şi care merită nota 10 – a ştiut însă ce înseamnă un mesaj public şi l-a construit după toate regulile artei, astfel că el a devenit, în opinia mea, primul mesaj autentic democratic de după 1989, al unui şef de stat.
Componenta mesaj – direcţionat spre naţiune, cerând unitate şi solidaritate, ceea ce românilor nu li s-a mai cerut de foarte mult timp, ba chiar dimpotrivă, dezbinarea directă sau indirectă este subînţeleasă în acţiunea politică de vârf din România zilelor noastre.
Discurs politic – ambalat impecabil din punct de vedere diplomatic, discursul regelui a punctat categoric la capitolul claritatea mesajului. Libertatea e preţioasă, ea trebuie să fie condiţie sine-qua-non a democraţiei. Democraţie rezultată din respectarea legilor şi a instituţiilor statului de drept şi nu poleială pentru ascunderea cultului personalităţii.
Componentă simbolică – paradigmă inversată, prin acea parabolă cu ţara, împrumutată de la copiii noştri.
Lungime potrivită – poate chiar puţin mai scurt decât era permis. Mai bine să ne pară rău că a fost prea scurt, decât să ne plângem că nu se mai termină odată…
Este clar că Regele Mihai are asigurat locul în istorie. Un loc cu preponderenţă pozitiv. Cum vor intra în istorie preşedinţii postdecembrişti? Peste 50 de ani, cine şi în ce context îşi va aminti de ei?

Despre regionalizare, cu şi fără curaj (II)

Să începem prin a furniza nişte date matematice. În luna septembrie 2011, statisticile oficiale arătau că judeţul Hunedoara avea proiecte europene depuse în valoare de 240 de milioane de euro, iar contractate, în valoare de 118 milioane de euro. Din acest punct de vedere, suntem pe locul I la proiecte contractate, cu mult în faţa Aradului şi Timişului şi cu foarte mult în faţa Caraş-Severinului (adică, celelalte judeţe din regiunea Vest), şi pe locul II la proiecte depuse, imediat după judeţul Timiş. Pot furniza statisticile oricui se îndoieşte, sunt oficiale. Ce vreau să spun cu asta – anume că obţinerea fondurilor europene nu este deloc condiţionată de regionalizare.
Dar pentru judeţ, regionalizarea ar însemna un regres, pe toate planurile, iar cei care o susţin doar în numele unor interese strict partinice ştiu foarte bine asta. Pentru hunedorenii vechi, nu pentru cei veniţi de prin alte părţi, cărora apartenenţa la un spaţiu determinat nu le spune nimic, dispariţia judeţului ar echivala cu o pierdere simbolică de identitate, ca şi cum România ar dispărea, pe motiv că Uniunea Europeană este ceva ce ne cuprinde pe toţi. Asta în plan simbolic.
În plan economic, regionalizarea ar putea însemna un progres major – dar nu pentru noi, ci pentru Cluj, Timişoara, Arad sau Alba Iulia. Cu orăşelul nostru de 70.000 de locuitori – am numit Deva -, am pierde, cum am mai spus, numeroase locuri de muncă, prin dispariţia sau relocarea multor instituţii. Paradoxal, autostrada ar face Devei deservicii – lipsită de rangul său de reşedinţă de judeţ, ar scădea enorm ca importanţă (economic, cultural şi simbolic), pentru că pe autostradă, mulţi ar trece pe lângă Deva precum Intercity prin Gara Săuleşti. Odată cu Deva, ar decădea şi localităţile din jur – Hunedoara, Simeria şi Călan, dar şi celelalte – Haţeg, Brad, toate din Valea Jiului, pentru că ar deveni foarte îndepărtate de viitoarele reşedinţe de regiune.
Toate oraşele mici – iar Deva este un oraş mic – pierd forţă de muncă în favoarea oraşelor mari sau a Uniunii Europene. Decăderea lor ar determina un exod – care şi aşa există. Şansele la dezvoltare ulterioară ar fi practic anulate, atractivitatea Devei ar scădea dramatic, iar cei care îşi asumă asemenea responsabilitate ar putea fi extrem de satisfăcuţi că şi-au ascultat partidul, dar în egală măsură vinovaţi faţă de populaţie, prin refuzul faţă de consultare.
În fond, aici e toată problema şi aici este temerea majoră – pe care, cu o lipsă de curaj condamnabilă, repede-susţinătorii regionalizării încearcă să o escamoteze. De teamă să nu se confrunte cu un refuz al majorităţii, cel mai bine nu o consultă – este reflexul comunist tipic, reflexul specific oricărui om pentru care opinia celuilalt nu contează.

Despre regionalizare, cu şi fără curaj (I)

În urmă cu câteva zile, o discuţie lansată de primarul municipiului Hunedoara despre viitorul zonei, la care au participat câţiva şefi de instituţii locale, a prilejuit un fel de succintă analiză a ceea ce ar însemna regionalizarea. Am constatat cu acel prilej că se poate discuta civilizat, argumentat, pro sau contra. S-a discutat cu curaj, dar şi cu îngrijorare. Asta, spre deosebire de mai multe comentarii apărute la această rubrică. Şi mai ales, faţă de lipsa oricăror reacţii ale personajelor care (cu excepţia lui Petru Mărginean) – s-ar vrea primari de reşedinţă de judeţ sau de orăşel pe lângă care autostrada va trece ca Rapidul prin Gara Săuleşti…? Aştept în continuare, în calitate de cetăţean, răspunsurile.
O parte din comentariile de aici erau înjurături – nu le discutăm.
Alte opinii simplificau în cheia dorită de Traian Băsescu şi PDL – adică să facem regionalizarea, pentru că vom accesa mai multe fonduri europene. Fals. Există regiunile de dezvoltare şi ele sunt funcţionale. Fonduri nu au venit, nu pentru că nu avem regiuni, ci pentru că nu avem competenţe. O să prezint mâine o situaţie pe Regiunea Vest (unde este şi Hunedoara) şi veţi vedea că aceia care au ştiut cum, au reuşit, fără megastructuri.
Să o facem, pentru că reducem birocraţia. Fals. Structurile birocratice sunt mult mai reduse decât în alte ţări, iar înainte să mă contraziceţi, vă rog să aveţi curiozitatea să vă documentaţi, site-urile specializate din Franţa, Germania, Austria sau Polonia sunt excelent realizate, sunt (şi) în limba engleză, prin urmare, perfect accesibile oricui vrea să ştie exact pe ce lume trăieşte. În plus, numeroase posturi sunt ocupate la nivel judeţean în aşa-numitele “deconcentrate”, care pot fi desfiinţate fără a se desfiinţa judeţele. De ce nu le mută pur şi simplu la Timişoara, Arad sau aiurea?
Cel mai “solid” argument care s-a adus este următorul: să se facă regionalizarea, ca să fie schimbat Mircea Ioan Moloţ. Dacă funcţia lui Mircea Ioan Moloţ este argument serios pentru regionalizarea României, atunci, daţi-mi voie să spun că nu mi-ar trece prin cap să propun desfiinţarea României, ca să fie schimbat Traian Băsescu. Îmi pun încă speranţe în vot, ca expresie a democraţiei moderne, participative. Vă propun un exerciţiu logic şi de bunsimţ – să încercaţi să răspundeţi la întrebarea: dacă preşedinte al Consiliului Judeţean ar fi unul de la PDL, ar fi cei din zonă de acord cu regionalizarea, sau ar merge pe dublul-standard – de acord, pentru uz de partid, sau în dezacord?
Cei care se grăbesc să dorească regionalizarea nu au reuşit să reţină două aspecte esenţiale, pe care le voi relua. Mai întâi, nu există o opoziţie de principiu faţă de regionalizare. Vocile societăţii civile s-au ridicat nu atât pro sau contra, cât mai ales, pentru dreptul nostru de a fi consultaţi. Am exact aceeaşi opinie – o măsură atât de importantă nu se ia fără consens, altul decât cel “din coaliţie”. Coaliţia azi e, mâine nu mai e, sau e cu totul alta – dar populaţia ţării rămâne aproximativ aceeaşi. De ce le-ar fi frică adepţilor regionalizării să fie consultată populaţia? (va urma)

Noul agent secret român – Recenzorul!

Mă uit la emisiunea unui post TV local. Invitat: directorul executiv al Direcţiei Judeţene de Statistică Hunedoara, Benoni Bădescu. Tema emisiunii: recensământul. Telespectatorii telefonau să pună întrebări, cum am înţeles că au făcut-o şi la alte posturi TV sau de radio.
Majoritatea întrebărilor denotau suspiciune. Unele o suspiciune evidentă, chiar teamă, respingere a motivaţiilor oficiale. Încă nepornit în acţiune, recenzorul, sau mai bine spus Recenzorul, era a priori învestit de către autorităţi nu doar să numere oameni şi case, ci şi să adune, mai mult sau mai puţin justificate, informaţii despre cei pe care-i intervievează. Întrebările telespectatorilor dovedeau că majoritatea sunt destul de bine informaţi. De ce este nevoie să dăm codul numeric personal? Cine-l va folosi şi de ce? De ce să declarăm dacă primim bani din străinătate? De ce să-l declarăm pe cel care nu locuieşte temporar? Şi de ce să se declare şi el, acolo unde-l va găsi alt Recenzor? Şi, în general, de ce sunt fişele atât de stufoase? De ce vrea să ştie statul despre noi atât de multe?
Directorul executiv, cu destul calm şi tact, încerca să liniştească lumea, dar dincolo de asigurările sale că totul va fi în ordine şi că legea protejează cetăţeanul, în sensul că datele lui nu vor fi folosite pentru cine ştie ce campanii şi baze de date oculte, oamenii nu credeau. Se vedea clar că nu au suficientă încredere în lege şi mai ales în modul în care este ea respectată în România. Se ghicea uşor reacţia lor, când auzeau cuvintele „legea nu permite să…” – „lasă, că ştim noi cum stă treaba cu legea în ţara asta…!”
Nici nu mai contează realitatea, contează ce cred oamenii. Să spunem că noi, jurnaliştii, nu avem motive să credem că datele se vor folosi împotriva noastră. Nu că nu s-ar putea, dar ziaristul este o persoană publică, numărul său de telefon este arhicunoscut, sigur este luat în vizor de unii sau alţii, indiferent de culoarea ochilor, iar adresa sa de e-mail este cunoscută, aşa încât orice anonim poate să-l laude şi mai ales să-l înjure – ceea ce de altfel se şi întâmplă.
Omul simplu însă nu ar dori ca intimitatea sa să fie violată. Din păcate, vedem, cum am mai spus, că omul nu are, sau nu mai are, încredere în lege. Este convins că telefonul îi este ascultat şi bazele de date ale instituţiilor sunt folosite pentru fel de fel de evidenţe ciudate sau pentru a i se trimite felicitări de ziua lui, de către politicieni care doresc să aibă acces la astfel de baze de date, deşi legea nu le dă dreptul. Trăim într-o atmosferă de suspiciune, pentru că aici am fost aduşi, să nu mai avem încredere în nimeni şi în nimic, nici măcar într-un nevinovat recensământ. Cum era înainte de 1989 – credem că „ei” sunt peste tot!
Personal, chiar aştept curios rezultatele recensământului. Cred că ne vor furniza surprize neplăcute. Mai ţineţi minte cântecul ăla ostăşesc, „20 de milioane”…? Oare câţi om mai fi?

Idolii politici

Am remarcat faptul că unor oameni politici – ca multora dintre noi, de altfel – le place să semene cu cineva, au un model, ar vrea ca lumea să transfere asupra lor o parte din caracteristicile pozitive ale celor cu care cred ei că se identifică.
M-aţi putea întreba de unde ştiu. Simplu – cu atâtea site-uri de socializare, nu e chiar foarte greu să găseşti pagini ale politicienilor. Acolo, poţi să-ţi dai seama de gradul lor de disimulare, de aspiraţiile lor, de cât de bine sau cât de rău arată – ca la fiecare dintre noi. Diferenţa este că ei vor să ne conducă, pe când majoritatea celor care au bloguri, site-uri sau “există” pe Facebook, nu. Aşa încât diferenţele sunt mari în ceea ce priveşte impactul manipulării – pentru că, la urma urmei, toţi disimulăm, dar nu la fel şi mai ales, nu cu aceleaşi efecte, pentru că – în cazul de faţă cel puţin – nu dorim să candidăm pentru funcţii publice şi deci, nu avem nevoie de votul nimănui.
Nu am să dau nume, nu pentru că nu ar fi voie – mai ales dacă este vorba despre persoane publice – ci pentru că nu doresc să vă răpesc plăcerea de a constata cu propriii ochi în ce măsură oamenii politici se identifică (moral, fizic, temperamental) cu cei pe care îi consideră modele.
Mă voi limita la unele comentarii generale. În general, se merge pe ideea că omul este într-o mai mică sau mai mare măsură victima (explicabilă) a unui clişeu, a imaginii pe care el o are, simplificat, despre un anumit personaj. Aici intră în funcţiune, sunt sigur că iniţiaţii şi-au dat deja seama, de imaginarul colectiv. Un scurt exemplu, Ştefan cel Mare este asociat cu vitejia, mănăstirile şi dragostea de femei, Mihai Viteazul cu prima unire, dârzenia şi sacrificiul determinat de interese etc. În acest context şi pe acest model, am remarcat dorinţa politicienilor români de a se identifica în special cu oameni politici străini. Prea puţini se doresc Titulescu sau Ion I.C. Brătianu, sunt speriaţi de fondatorul României moderne – l-am numit pe Regele Carol I – Antonescu nu e prizabil decât secvenţial, în nici un caz în public, iar Ştefan sau Mihai sunt mult prea îndepărtaţi pentru a fi luaţi model – cine se vede cu barda în mână, din moment ce Turcia este partenerul nostru în NATO…? Dar cu Roosevelt, Woodrow Wilson, De Gaulle, Helmuth Kohl sau Churchill, acolo da, e înghesuială. Potrivirile sunt însă foarte generale şi cu totul sporadice, ba pe alocuri – dacă aveţi răbdare, vă veţi convinge – nu există similitudini între omul nostru şi omul lor. Nu sunt nici abili ca Roosevelt, nici democraţi autentici precum Churchill, nici vizionari ca Woodrow Wilson.
Partea proastă e că nici măcar nu încearcă.

Ce-i lipseşte României…?

R: Partidul lui Miron Cozma.
PSDMR poate foarte bine să ducă cu gândul – pe cei care au învăţat Istorie pe vremea când chiar se mai învăţa Istorie – la vechiul şi prea-cinstitul Partid Social-Democrat al Muncitorilor din România, revendicat drept strămoş atât de PSDR, Partidul Social Democrat (reînviat de Sergiu Cunescu după 1989), cât şi de avortonul Partid Comunist Român, responsabil în bună măsură cu distrugerea României moderne, după perioada de relativă sincronizare democratică cu Europa, între 1859 şi 1938.
Dar PSDMR este o denumire pe care Miron Cozma, probabil bine sfătuit, doreşte să o dea unui partid despre care vorbeşte de multă vreme, dar care nu a luat fiinţă – din varii motive, cunoscute mai ales de iniţiatorul său. Social-democraţia sună bine în aceste vremuri de restrişte, sună promiţător. Chiar cu bruma de cultură politică, oamenii – sau o parte din ei – ştiu că social-democraţia vrea binele poporului. „Al Muncitorilor” sună excelent. Criza, ca întotdeauna, produce – pe drept – valuri de nemulţumiri şi are ca efect reducerea drastică a nivelului de trai, în principal în rândurile, cum s-ar spune proletar, „celor ce muncesc”. Aşa că un partid care le este dedicat poate să pice precum o mănuşă, frate (sau soră…) cu un altul, numit „al poporului”, cu sloganuri atât de deşănţat-populiste şi absurde, că ţi se şi ridică părul măciucă, văzând că sunt indivizi care chiar cred că li se vor da 20.000 de euro, că liderul ridică rând pe rând Ardealul, Moldova, Ţara Românească, că îi înflăcărează pe tolea-ciumacii săi votanţi, care scandează asurzitor „DD preşedinte”…
Responsabil în bună măsură de începutul dezastrului românesc în relaţia sa cu Europa, prin lansarea devastatoarelor mineriade, iată că Miron Cozma se reorientează spre nenumăratele posibilităţi pe care i le oferă democraţia, pe care prin mineriade, a pus-o serios în pericol. Epoca mineriadelor fiind apusă din lipsă de ortaci dispuşi să pornească spre Bucureşti, recrutarea de ortaci politici poate începe, inclusiv cu ajutorul televiziunilor care cred că furia bine jucată a justiţiarului-cu-lămpaş poate fi direcţionată împotriva lui Traian Băsescu. Am rămas siderat văzându-l pe Miron Cozma pe post de expert sindical, răbufnind în stilu-i consacrat.
Pe timp de criză şi în vremuri tulburi, se nasc constructe politice dubioase. România este din nou originală, cu partide manelizat-mesianice şi mişcări pseudo-stângiste, rezultate clare ale unei degringolade sociale accentuate.

Unde trebuie căutaţi profesioniştii (II)

Faptul că publicul se pierde, dar se şi formează este o certitudine. Confirmată de ceea ce s-a petrecut la Castelul Corvinilor – castel devenit, nu este exagerat să spunem, principală destinaţie culturală a judeţului Hunedoara, din punct de vedere al muzicii culte (este şi cel mai vizitat monument din judeţ, dar e vorba despre un alt tip de clasament). Festivalurile „Opera Nights” şi „MuziCastel” (ajuns la a doua ediţie) au demonstrat, prin numărul şi calitatea spectatorilor, că oamenii simt când interpreţii din faţa lor sunt profesionişti adevăraţi şi se comportă în consecinţă.
Câteva cuvinte din finalul festivalului, spuse de unul dintre muzicienii din cadrul orchestrei „Collegium Musicum Kronstadt” – „publicul a fost extraordinar, mai bun chiar decât în oraşele care au o filarmonică, aşa cum e Braşovul, de exemplu”. De precizat că orchestra menţionată a susţinut două spectacole, în zilele de sâmbătă şi duminică, la ultimul dintre ele, Sala Dietei dovedindu-se arhiplină, publicul şi orchestra ridicându-se reciproc în picioare de multe ori, unii în onoarea celorlalţi. Cât despre remarca muzicianului, din păcate, poate tocmai absenţa unei filarmonici face ca publicul să fie nu amator, ci avid de muzică clasică. Iar prestaţia dirijorului Koichiro Kanno a dat un plus de farmec – el şi-a depăşit condiţia de şef al orchestrei, devenind un prieten şi un fel de confident al spectatorilor, care au ştiut să-i aprecieze prestaţia şi l-au aplaudat la scenă deschisă.
Atât în vară, cât şi acum, au existat emoţii că oamenii nu mai gustă asemenea spectacole, că Hunedoara sau Deva nu mai au suficienţi spectatori pentru a umple o sală, fie ea şi improvizată, cum a fost cazul cu Sala Dietei sau respectiv curtea interioară a Castelului Corvinilor. Pe vremuri, filarmonicile din Cluj sau din Timişoara formaseră un public select în zonă, dar lipsa de concerte de după 1989 şi-a spus cuvântul. Îmi amintesc că până în această vară, când la Castelul Corvinilor a venit orchestra Teatrului Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danosvski” din Constanţa, ultima orchestră simfonică venită la noi în judeţ a fost în 1995, cea de la Filarmonica din Cluj, care a concertat la Deva.
Aş putea să spun că acum, încet, publicul este pe cale de a-şi relua vechile (şi bunele…) obiceiuri. Un public pentru care preţul biletului (ce-i drept, foarte mic) nu a fost un impediment, frigul din sală nici atât, un public primitor şi cunoscător, care va fi cultivat dacă se va înţelege că astfel de manifestări ridică un oraş, conferindu-i prestigiu.
P.S. În final, sunt dator cu nişte scuze. În editorialul de ieri, dintr-o regretabilă confuzie, care îmi aparţine în totalitate, am menţionat-o pe d-na profesoară Rodica Bembea ca făcând parte din cvartetul „Cuore”. Fac astăzi cuvenita rectificare, este vorba despre d-na profesoară Rodica Bucur, căreia, repet, îi cer scuze.

Unde trebuie căutaţi profesioniştii (I)

Castelul Corvinilor, Sala Dietei, vineri şi sâmbătă (despre duminică voi scrie mâine). Între 150 şi 200 de spectatori, fără să se plângă de aerul rece, care inevitabil îşi face simţită prezenţa într-un castel medieval şi într-o sală de asemenea mărime, au asistat şi au participat la ce-a de-a doua ediţie a Fesivalului „MuziCastel”.
Seara de vineri a aparţinut elevilor şi profesorilor de la Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” din Deva şi Secţiei de muzică a Colegiului de informatică „Traian Lalescu” din Hunedoara. Opiniile mele, sincrone cu cele ale spectatorilor: prestaţia instrumentiştilor a fost remarcabilă, pe toate palierele. Ştiu foarte bine că asemenea evenimente nu atrag neapărat mii de oameni, dar cei pe care-i atrag sunt cei ce apreciază excelenţa, profesionalismul, fugind de kitsch şi improvizaţie. Îmi voi permite să scriu un editorial în care voi pomeni multe nume, pentru că aceşti oameni chiar merită. Eforturile lor se consumă de multe ori neştiut şi răsplata maximă este de multe ori prezenţa scenică şi aplauzele spectatorilor. În plus, sunt oameni care nu ocupă funcţii înalte – aceste funcţii sunt rezervate (nu tot timpul, dar parcă prea des în ultima vreme, deja ne-am obişnuit) pentru cei numiţi politic, a căror primă grijă este (nu tot timpul…) să blocheze profesioniştii care le pot ameninţa poziţiile. Passant…
Corurile soţilor Mariana & Gelu Onţanu-Crăciun, „Arlechino” şi „Orfeu”, au oferit un spectacol de zile mari, încălzind aproape la propriu atmosfera. Şaptezeci de tineri, de la copii de clasa a II-a, până la cei de clasa a XII-a, cu repertoriu inspirat, mizanscenă, candoare şi sobrietate, în funcţie de piesa interpretată. Au dat o mână de ajutor şi mai mult decât atât, Mariana Pleşea şi Norina Gruian. Au un rol didactic important Doian Ona şi Mirela Calciu, dar şi mulţi alţi profesori din liceu. Repertoriul lor este foarte bogat, acoperind o paletă largă a preferinţelor. Dacă pentru dirijor, piesele religioase bizantine echivalează cu etalarea măiestriei, pentru public, fie el chiar avizat, exuberanţa, melodicitatea altor piese înseamnă bucuria de a asculta şi de a participa, prin aplauze ritmate, de a intra, fie şi pentru un timp scurt, în starea de graţie în care vezi că viaţa este frumoasă şi grijile dispar.
Aceeaşi stare de graţie a fost transmisă de cvartetele „Maggiore” şi „Cuore”, cu pian şi respectiv de coarde, în care Camelia Iakab, Judith Mărăşescu, Adrian Lazăr, Rodica Bembea şi Cristian Dumitriu au performat în acord perfect cu atmosfera Sălii Dietei, având un repertoriu mult mai vast decât cel prezentat, din raţiuni de timp şi… temperatură, pe scena improvizată. Apoi, cvartetele s-au îmbogăţit, tinzând spre o orchestră de cameră. Alexandru Lazăr, Răzvan Anemţoaei, Mihaela Galambos şi Aranka Babos le-au adus un plus de farmec. Nu ar mai fi chiar mult până la o orchestră de cameră, singura din judeţ.
A fost o seară a excelenţei, iar profesorii pot spune că strădania lor se regăseşte mai ales pe alte scene. Prea puţini dintre aceşti profesionişti în devenire, ce ulterior confirmă, se mai întorc în Deva. O parte din ei o fac, devenind profesori-artişti, ce vor pregăti mereu alţi şi alţi elevi, pe care-i vom vedea doar în perioada lor de liceu. În rest, nu le putem oferi mare lucru, decât eventual bucuria de a fi prezenţi într-un concert, acasă, pentru a avea mulţumirea că sunt apreciaţi şi de ai lor, nu doar de străini.

Dispare statul-naţiune…? (II)

Internaţionalizarea capitalurilor este de fapt principala componentă a globalizării, iar între statul-naţiune şi globalizare încep să intervină contradicţii puternice. Ca să dau însă un răspuns, voi spune că majoritatea experţilor – Huntigton, Fukuyama, Toynbee – consideră nu numai că naţiunea nu va dispărea, ci chiar că se va dezvolta, ca reacţie la provocările globalizării. Ceea ce deja se întâmplă.
Orientarea spre interior a apărut evidentă din momentul declanşării crizei. La nivel de comunitate sau individual, oamenii au dorit certitudini, pe care le-au găsit, atât cât s-a putut, în ţara lor, în spaţiul lor simbolic, care coincide cu naţiunea. Catastrofa Greciei i-a făcut pe nemţi mai nemţi, pe francezi mai francezi, provocările imigraţioniste au produs în bună măsură acelaşi efect. Solidaritatea s-a manifestat faţă de propriii conaţionali, nu faţă de vreo multinaţională, care a demonstrat că internaţionalizarea capitalurilor (nu se ştie cu precizie cine le deţine, sub ce nume se cumpără acţiuni, ce parteneri comerciali intră în joc) nu este de natură să producă nici încredere şi cu atât mai puţin entuziasm.
Prin urmare, în lipsa altui construct, statul-naţiune îşi va mai păstra rolul, chiar dacă unele mega-structuri (gen Uniunea Europeană) încep să preia din atributele naţionale spre a le transfera spre Bruxelles. Chiar şi aşa – se vede că o percepţie a condiţiei de „european” este încă destul de îndepărtată.
În acest context, clamata dispariţie a statului social poate fi o capcană pentru liderii care nu sesizează nevoia omului (generic vorbind) de a se regăsi în ceva, atunci când totul în jur devine fragil. Statul asistenţial nu trebuie nicidecum confundat cu statul social. Pentru mulţi, statul e un sprijin, asimilat cu esenţa naţiunii – de acolo aşteaptă nu neapărat ajutoare sociale, dar cel puţin sprijin în momentele-cheie. Instinctiv, omul se duce în direcţia de unde simte interes faţă de el, nu neapărat în sensul de a fi asistat, ci de a simţi apartenenţa la o comunitate caracterizată prin preocuparea de a prospera, nu doar în sens material. Îndepărtat de statul său prin asimilarea cetăţeanului obişnuit cu cel-ce-stă-cu-mâna-întinsă, omul se pierde, este derutat şi îşi pierde valorile, pe care nu ştie cu ce să le înlocuiască.
În acest sens, poziţionarea Germaniei şi Franţei faţă de criza economică reprezintă un dublu standard util de remarcat şi cercetat. Formarea tandemului de forţă, dominant, este un fapt. Pe de altă parte, ideea de „salvare a zonei euro” echivalează cu implicarea în proiectul generos al Uniunii Europene – deci formarea unei noi identităţi.

Dispare statul-naţiune…? (I)

„Adoptarea de către Senatul SUA a unui proiect de lege ce prevede sancţionarea Chinei, suspectată de manipularea monedei sale pentru a stimula exporturile, este o „abatere severă“ de la normele OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului), care ar putea provoca un „război comercial“ cu Beijingul, au declarat miercuri oficialii chinezi, citaţi de AFP.” Reţineţi această declaraţie, vom avea nevoie de ea.
Cei care stau cu ochii aţintiţi spre China, în extaz faţă de miracolul economic chinez şi lăudând la nesfârşit comunismul capitalist sau capitalismul comunist, de fapt nostalgici ai comunismului de orice tip, ar trebui să aibă în faţă exemplul luminos al Nokia, care a plecat de la Cluj nu spre Helsinki, nici spre Bonn, Berlin, Paris, Londra sau New York, ci spre China. Miracolul chinez nu s-a înfăptuit graţie vreunei minuni, ci inclusiv cu mulţi, mulţi dolari şi mult know-how occidental – prin Occident înţelegând SUA, UE, Canada şi Australia. Prin urmare, orientarea spre China a capitalurilor occidentale a favorizat din plin economia chineză, care a adus în acest joc forţa de muncă foarte ieftină şi multiple facilităţi, după deschiderea operată de Deng Xiao-Ping, cel care a şi lansat sintagma „o ţară, două sisteme”.
Acum, economia chineză, deşi în continuare în interdependenţă cu cele occidentale – vă rog să citiţi ultimele numere din „Foreign Policy” – îşi permite să treacă prin criză în defavoarea unor economii, să le spunem clasice. Nu sunt în măsură să avansez previziuni economice, dar se pot trage concluzii interesante legate de evoluţia statului în ansamblu.
Naţiunea este un construct teoretic, cultural, pe care unii o consideră comunitate inventată. Îmi iau aici distanţa cuvenită în raport cu nivelul de înţelegere al fiecăruia şi voi spune că este nevoie de o anumită obişnuinţă de a vehicula astfel de noţiuni, iar cei care nu o au riscă repede să plonjeze în sloganuri. Naţiunea a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare, nu este o structură rezultată ştiinţific. Dacă în Evul Mediu, noţiunea de popor nu exista în forma pe care i-o atribuim noi astăzi, cu atât mai puţin se putea vorbi despre naţiune. Sigur, ni se pare că naţiunea a fost o evoluţie firească, dar de fapt, a fost indusă, conceptual, de către gânditori ai diferitelor epoci – asta, ca să simplificăm puţin lucrurile.
Dar, capitalul finlandez – reprezentat aici de Nokia – fuge în China, după ce a fost în Germania şi România. Mai este acel capital finlandez? Şi dacă da, îi mai pasă de naţiunea finlandeză? Le mai pasă capitalurilor americane de naţiunea americană, sau prioritar este profitul? Vom încerca să răspundem mâine.

Şmecherie românească de Sântuhalm

Marţi, 11 octombrie 2011. Adică ieri. Ora: 12.14. Locul: intersecţia de la Sântuhalm dintre DN7 şi şoseaua spre Hunedoara.
Semafor roşu dinspre Deva spre Orăştie, semafor roşu dinspre Orăştie spre Deva. Verde pentru cei care veneau de la Hunedoara. Cazul meu. Intru liniştit în intersecţie, făcând parte dintr-o coloană nu prea mare. Virez pe DN7, pe banda a II-a, şi brusc, văd că maşina din faţa mea virează cât poate de mult, mai-mai să sară peste bordura de pe insula ce desparte sensurile de mers. Nu realizez ce se întâmplă, când la fel de brusc, în faţa celui din faţa mea intră un alt autoturism bleumarin ce venise cumva din lateral, dar dinspre Orăştie. Vă reamintesc, cei care veneau dinspre Orăştie aveau roşu la semafor şi aşteptau, prin urmare, apariţia inopinată a celui cu autoturism bleumarin l-a luat prin surprindere pe cel din faţa mea, dar care a reuşit în extremis să evite coliziunea. Ce s-a întâmplat de fapt…?
S-a întâmplat că nu cu mult timp în urmă, la ieşirea spre Deva din parcarea din faţa Motelului Löwe, era o barieră metalică, pusă acolo tocmai pentru a evita ca şoferul care vine dinspre Orăştie să nu aibă chef să stea la semafor şi să o ia prin parcare, ieşind în faţa celorlalţi şi producând astfel accidente. Numai că bariera aia a dispărut, nu de mult timp şi nu ştiu de ce – o fi fost demontată intenţionat sau o fi fost furată, pentru a fi dusă la fier vechi. Românul, şmecher cum îl ştim, a descoperit repede că se poate face o nouă mică potlogărie şi acum nu unul, ci mai mulţi se cred deştepţi, nu stau la semafor, intră prin parcare şi ies în DN 7 puţin după semafor. Din când în când, ies şi în faţa celor care vin dinspre Hunedoara.
Nu este nevoie să trag nici un fel de concluzii şi să adresez alte îndemnuri. Am constatat un fapt.