Arhive categorie: Reportaj

Cum a reuşit Monalisa Panaitescu să învingă sistemul, ajutând pe cei pe care statul i-a uitat complet. Echipa Crucea Galbenă, sau cum dăruieşti fără să aştepţi mulţumire

Sorina Popa

Sinceră să fiu, atunci când managerul Teatrului de Artă Deva, Mihai Panaitescu, mi-a povestit despre munca soţiei sale, Monalisa, am zis că omul e artist şi le mai înfloreşte puţin. M-am înşelat, Mihai nu a fost deloc lăudăros, iar acum după ce am povestit cu Monalisa Panaitescu, directorul general al Crucii Galbene din Deva, mi-am dat seama cu câtă dăruire lucrează aceasta şi echipa pe care o conduce. Mai ales că la început, toată lumea privea munca sa cu destulă reţinere.

Începutul a fost în 2011
Nu este uşor să ajuţi oamenii care se află în si­tuaţii critice, disperaţi şi care nu sunt sprijiniţi mereu de sis­temul public şi să o faci şi pe bani puţini. Aici intervin cei care au avut curajul să pornească pe un ase­­me­nea drum, care, culmea, este de multe ori blo­cat chiar de angajaţii de la stat. Dar asta este altă poveste.
Astăzi veţi afla povestea Monalisei Panaitescu, cea care a înfiinţat Crucea Galbenă, în urmă cu 10 ani, şi care a reuşit în aceşti ani să-şi facă o echipă cu care se mândreşte. Un lucru uşor, veţi spune, dar nu este aşa, credeţi-mă pe cuvânt.
„Am pornit pe acest drum în anul 2011. Atunci am început strict cu îngrijire medicală la domiciliu. Ulte­rior, cerinţa a fost mai mare pentru această activitate şi ne-am axat pe asta. Ce facem? Schimbăm pam­perşi, administrăm medicamente, hrănit, menaj uşor. Avem contracte de la câteva ore pe zi la 24 de ore din 24. Din păcate, funcţionăm pe o arie destul de mică, Deva, Hunedoara, deoarece ne confruntăm cu lipsa per­sonalului. Găsim foarte greu persoane să le angajăm. Oamenii vor bani mulţi, dar nu putem oferi cât vor unii, pentru că noi, la rândul nostru nu putem practica tarife mari. Beneficiarii noştri nu-şi permit sume mari să plătească pentru aceste îngrijiri. Se-nţelege de ce. După ce am început să prestăm partea de îngrjire la domiciliu, am văzut că mulţi nu sunt pregătiţi pentru o astfel de muncă. Şi, am început să organizăm cursuri, în colaborare cu AJOFM, de îngri­jitori la domiciliu şi ucenici. Ne dezvoltăm, vom des­chide în Deva un centru de colectare pentru analize medicale, în colaborare cu Clinica Sante şi un cabinet de tratamente, pentru cei care se pot deplasa şi au nevoie de aşa ceva. Pentru că, în zilele acestea, dacă ai nevoie de o injecţie, nu ai unde să te duci, în spitale nu poţi, că e pandemie, la cabinetele medicilor de familie, reţetele se dau pe geam.

Noi nu administrăm tratamentele medicale de la noi putere, ci doar după prescripţiile medicilor. Tot ce se poate face la domiciliu, schimbăm pansamente, injecţii, perfuzii oncologice, schimbat bolnavii, tot ce înseamnă îngrijire, facem. Ca atare, consider că e foarte utilă munca noastră”, povesteşte directorul general al Crucii Galbene.

De unde a pornit ideea de îngrijire la domiciliu
„Am avut două mătuşi care au căzut la pat şi nu am găsit pe nimeni să aibă grijă de ele. De acolo mi-a venit ideea unei asemenea activităţi. Să faci munca asta, să aibă încredere oamenii în tine, să-şi lase pe mână bolnavii de acasă sau pe cei care au nevoie de îngrijire. Am început cu doi asistenţi medicali, De puţin timp am făcut şi eu Şcoala postliceală de asis­tente medicale şi lucrez şi eu, sunt pe baricade efec­tiv. Acum avem peste 100 de angajaţi. Este vorba de cei de la birou, asistenţi medicali, ucenici, psiholog, asistenţi sociali. Avem şi un parteneriat cu o firmă din Germania, trimitem, pe bază de contracte, persoane pentru îngrijire bătrâni în această ţară. Noi le trimitem angajaţii, iar firma de acolo găseşte persoanele în vârstă. Aş vrea să dezvoltăm totuşi, activitate aici, în ţară. Este trist că pleacă în Germania femei care îşi lasă în ţară familia, poate bătrâni care au nevoie de îngrijire, dar asta este. Au nevoie de bani”, spune Monalisa Panaitescu.

Statul, indiferent ca de obicei
„Avem şase asistenţi medicali. Am angajat asistenţi pe Haţeg, Simeria, Brad, Hunedoara, încercăm să acoperim tot judeţul, măcar pe partea medicală, dacă pe îngrijire nu putem. Poate că nu ar trebui să spun, însă, nu există nici un interes din partea instituţiilor de stat să ne ceară sprijinul. Am văzut cu ochii mei, cazuri de persoane care trăiau într-o mizerie cruntă. Oameni cărora şobolanii le mâncaseră o parte dintr-o ureche. Şi, statul nu-i ajută, iar noi nu putem gratuit”, afirmă Monalisa Panaitescu.
„Pentru spitale ar fi simplu, după ce îşi externează pacienţii, putem veni noi să avem grijă de ei. Asta dacă avem o colaborare cu Casa de Sănătate. Statul ar putea astfel scuti mulţi bani, pentru că s-ar reduce numărul zilelor de internare. Omul nu trebuie să stea internat doar pentru că trebuie să-şi facă o perfuzie. Poate merge acasă şi venim noi şi facem tot ce este necesar, fără să fie internat în spital.Tot ce îmi doresc este să funcţioneze totul bine, corect şi să putem ajuta cît mai multă lume. Să nu fiu nevoită să refuzăm oameni care au nevoie, din cauza banilor”,
Monalisa Panaitescu este optimistă, deşi zi de zi are de-a face cu greutăţile oamenilor, dar şi cu zidul pus de stat. Cu toate astea, zâmbeşte şi te face să te gândeşti că viaţa, poate fi, totuşi, frumoasă.
„Primăvara ne-a adus cel mai frumos Mărţisor: încă un certificat de apreciere a calităţii serviciilor oferite de CRUCEA GALBENĂ clienţilor săi.
Mulţumim tuturor salariaţilor noştri pentru efortul zilnic de a oferi îngrijiri şi tratamente la domiciliu la cele mai înalte standarde. Felicitări tuturor colegelor asistente medicale şi îngrijitoare la domiciliu, atât din Ro­mânia cât şi din Germania”, a ţinut să spună Mo­na­lisa Panaitescu în încheierea discuţiei noastre.

Ghid pentru pariurile la baschet

În oferta unui site cu jocuri de noroc online, sportul este la rang de cinste. Dacă eşti jucător dedicat şi sportul nu mai are pentru tine niciun secret atunci ştii cu siguranţă că portofoliul de pariuri care se oferă pe această secţiune este impresionant. Unul dintre cele mai apreciate pariuri sportive este pe lângă fotbal, baschetul. În acest articol, poți afla cele mai importante detalii despre felul în care poți plasa pariuri, de cate tipuri sunt și care sunt cele mai importante ligi pe care merită sa pariezi.

Tipuri de pariuri la baschet

Fiind un pariu ca oricare altul, jucătorii pot primi câteva ponturi sportive dacă consultă site-urile specializate pentru a-şi îmbunătăţi şansele de câştig. Deşi este un sport care jucat de 2 echipe a câte 5 jucători, baschetul este unul dintre cele mai cunoscute şi răspândite sporturi de pe mapamond. Scopul este ca o echipă să introducă în coşul adversarilor mingea de joc, realizând un punctaj superior la sfârşitul partidei. Cine are mai multe puncte câştiga meciul! Pentru că jocul de baschet presupune desfăşurarea a 4 reprize de a câte 10 minute fiecare, opţiunile de pariere sunt extrem de variate. Se pot face următoarele pariuri:

  • Cine câştigă la final jocul, pronosticul folosit fiind cel clasic, respectiv 1 pentru gazde, 2 pentru oaspeţi şi X pentru egalitate
  • Total puncte acumulate la sfârşitul meciului, de obicei sub forma sub/peste 139,5, în funcţie de opţiunile personalizate al fiecărui cazinou online în parte
  • Handicap echipa gazdă/oaspete, adică diferenţa de coşuri la care câştigă meciul, de obicei +/- 2,5 până la +/- 13,5. Pariul de handicap se poate aplica şi pentru prima repriză
  • Pauză-final, pariu care presupune câştigarea reprizelor de aceeaşi echipă
  • Pauză sau final, pariu care desemnează la pauză sau la finalul meciului câştigătorul

În funcţie de cazinoul online în care eşti client, aceste pariuri pot dispune de cote diferite, sau pot fi adăugate: tipuri noi de pariere în funcţie de importanţa meciului, campionate sau de promoţii.

Cele mai populare ligi de baschet pe care să pariezi

Aria de răspândire a baschetului este destul de mare, fiind întinsă pe tot mapamondul. Când vine vorba despre acest sport, America este cea mai cunoscută. Cei mai mari baschetbalişti se găsesc în campionatul american, unde starurile NBA uimesc prin îndemânare, strategie și stil de joc. Baschetul nu poate fi considerat sportul rege al planetei, precum fotbalul, însă, este unul dintre cele mai apreciate la nivel mondial. Dacă eşti un jucător pentru care pariurile sportive sunt la mare preţ atunci trebuie să ştii că există câteva ligi importante care îşi împart supremaţia în ceea ce priveşte acest sport. Este bine să pariezi pe meciuri de baschet din următoarele ligi:

  • NBA, The National Basketball Association, este prima ligă masculină din lume şi totodată cea mai populară. Ea cuprinde 29 de echipe, din care una este în Canada. Liga are 82 meciuri pe perioada octombrie-aprilie a fiecărui an
  • Ligi internaţionale de baschet, dintre care cele mai renumite sunt EuroLeague, EuroCup, Liga ACB din Spania, Lega Basket Seria A din Italia, VTB United League din Rusia şi Basketball Superleague din Turcia

Cum să pariezi pe baschet? Un ghid pas cu pas

Pentru că acest sport are o expunere internaţională, era imposibil să nu intre şi în sfera de interes a cazinourilor online din lume şi implicit a celor din ţara noastră. Ca orice alt sport, acesta este disponibil pentru o gamă largă de pariere. Ce trebuie să faci pentru a putea să pariezi? Nu trebuie decât să:

  • Identifici platforma online care găzduieşte în ofertă acest sport şi să îi devii client cu drepturi depline
  • Dai un singur click pe oferta de baschet şi să selectezi liga de baschet unde vrei să pariezi
  • Parcurgi tipurile de pariuri care îţi stau la dispoziţie din ofertă
  • Completezi online biletul de pariuri cu pronosticurile dorite
  • Stabileşti miza pe care eşti dispus să o joci pe bilet
  • Plasezi biletul cu pariurile efectuate

Paşii sunt unii simpli şi la îndemâna tuturor jucătorilor, aşa că un pariu pe baschet se poate plasa extrem de uşor. Dacă vrei să ai o îndrumare suplimentară, atunci poţi intra pe forumurile în care jucătorii îşi împărtăşesc din experienţa de joc şi schimbă între ei ponturi despre meciurile de baschet, ponturi pe care şi tu le poţi aplica cu succes.

Cel mai aşteptat moment al parierii este bifarea tuturor opţiunilor aflate pe bilet, caz în care se poate dovedi că ai fost inspirat, iar, toate evenimentele pariate au ieşit şi eşti deja un câştigător. Sumele câştigate pot fi mici sau adesea constituie chiar mici averi, însă nu trebuie să uiţi un lucru, trebuie să rămâi cantonat în limitele unui joc responsabil.

Patru jocuri de casino pe care le poți învăța în mai puțin de 10 minute

Dacă vrei să fii un maestru de blackjack, acest lucru necesită timp. Aceeași situație este în cazul majorității jocurilor de strategie. Cu toate acestea, există jocuri de cazino ușor de învățat. Cu toate că sunt jocuri ușoare, asta nu înseamnă că sunt mai puțin atractive, iar, de multe ori, șansele de câștig în cazul acestora sunt considerabil mai mari.

Am creat o listă cu patru jocuri de cazino pe care le poți învăța în 10 minute sau mai puțin. Dacă ești gata de acțiune, intră pe Supercazino și încearcă-ți norocul.

 

1.    Baccarat

Principalul motiv pentru care baccarat este atât de ușor de învățat se datorează faptului că există doar trei opțiuni de pariere, iar jocul este condus de un dealer, la fel ca la blackjack, deci tot ce trebuie să faci este să plasezi pariul.

Baccarat se joacă la o masă de 14 jucători. Fiecare jucător este marcat la masă cu un număr de la 1 la 15, numărul 13 este omis din motive intenționat. Baccarat este jucat cu șase, opt sau nouă pachete de cărți, în funcție de cazinou, care sunt redate la fiecare mână nouă. Masa Mini-Baccarat are jumătate din mărimea unei mese normale, având locuri doar pentru șapte jucători.

Scopul jocului este de a ajunge cât mai aproape de un total de 9 puncte posibil. Nu sunt multe decizii pe care jucătorii trebuie să le ia de-a lungul timpului, deoarece regulile jocului sunt predeterminate. Tot ce trebuie să faci este să alegi pe cine să pariați, pe jucător sau pe bancher. Bancherul din Baccarat nu se referă la casă, ci este doar una dintre cele două părți pe care se poate paria. Odată plasate pariurile, dealerul va extrage cărțile și jucătorii nu vor mai avea alte decizii de luat.

2.    Ruleta

Pentru un joc atât de simplu, ruleta oferă multe emoții. Tot ce e nevoie să faci este să urmărești cum dealerul aruncă o bilă în jurul roții și să faci pariuri referitoare la locul unde aceasta va ateriza.

Pe măsură ce mingea se învârte în jurul ruletei, e nevoie să pui jetoanele pe numerele, culoarea preferată (atâta timp cât este roșu sau negru) sau o combinație a celor două. Poți paria pe numerele de la 1 la 36, care alternează în culori între roșu și negru, plus 0 și 00, care sunt verzi.

Înainte de a te așeza la o masă, caută un semn mic care anunță care sunt pariurile minime în interior și în exterior. Dacă minimul pariului exterior este de 5 dolari, înseamnă că fiecare pariu extern trebuie să fie minim 5 dolari. Dacă minimul interior este de 5 dolari, înseamnă că suma totală pe care ați pariat pe interior trebuie să fie de cel puțin 5 dolari.

Ruleta este un joc de șansă pură – abilitatea și strategia nu fac parte din ecuație. Nu contează dacă câștigi de trei ori la rând sau 30, cotele tale la fiecare rotire sunt întotdeauna aceleași. Singurul lucru pe care îl poți controla este cât pariezi, cât joci și cât de des.

 

3.    Sloturile

Alege liniile de plată, apasă butonul (sau trage maneta) și lasă rolele să se rostogolească. Am putea să spunem că nu există un joc de cazino mai distractiv decât sloturile. Vestea bună? Este extrem de ușor de jucat!

Există o mare varietate când vine vorba de sloturile. La cazinourile din întreaga lume sau la cele online vei găsi sloturi retro sau versiuni moderne, cu teme extrem de variate. Cheia este să găsești un slot care să se potrivească stilului și bugetului tău.

Înainte de a începe, este o idee bună să consulți regulile jocului. De cele mai multe ori găsești toate informațiile necesare în meniul jocului. Citind regulile și instrucțiunile, îți va fi mult mai ușor să înțelegi ce opțiuni ai la dispoziție: cât de mult poți paria, ce linii de plată poți să alegi, sau care sunt șansele de câștig.

Sloturile au de obicei trei sau mai multe role, fiecare dintre ele având un număr de simboluri. Combinațiile de simboluri pe care aterizează simultan sunt numite „linii de plată”.

Sloturile se bazează pe generatoare de numere aleatorii (RNG – Random Number Generator) care generează mii de numere pe secundă. Acest mecanism garantează corectitudinea sloturilor. Indiferent dacă câștigi sau pierzi este determinat de numărul aleatoriu generat în momentul exact în care activezi fiecare joc – dacă numărul aleatoriu se potrivește cu o linie de plată pe care ai pariat, vei câștiga. Linii de plată diferite plătesc sume diferite, în funcție de cotele lor.

Șansele de câștig depind de tipul de slot pe care îl joci, precum și de liniile de plată pe care alegi să pariezi.

 

4.    Craps

 

Ultimul joc de jocuri de noroc ușor de stăpânit pe listă este craps. Dacă nu știi nimic despre craps și se întâmplă să mergi într-un cazino, probabil că nu ți-ai imagina că este un joc chiar atât de stăpânit.

Jocul de craps poate părea un pic dificil la început, dar asta doar pentru că există atât de multe modalități de a paria și de a juca. În realitate, este destul de simplu: câștigi sau pierzi în funcție de locul în care îți pui jetoanele și suma celor două zaruri după ce au fost aruncate.

 

Concluzii

Toate cele patru jocuri din această listă pot fi învățate în 10 minute sau mai puțin. Îți recomandăm să joci craps și baccarat, deoarece acestea oferă cote mai bune decât ruleta și sloturile.

Indiferent de jocul ales, nu uita să pariezi responsabil și să te distrezi. Scopul principal al jocurilor de noroc este unul de entertainment, chiar dacă, cu un pic de șansă, poți ajunge fericitul câștigător al unui premiu care îți va schimba viața.

 

Spitalul veterinar Andivet Deva aniversează 10 ani de activitate neîntreruptă. Andivet, un nume transformat în renume

Mircea Lepădatu

Spitalul veterinar Andivet din Deva este deja bine cunoscut, sau mai exact spus renumit, nu doar în judeţul Hunedoara, ci şi în judeţele limitrofe, Alba, Sibiu, Caraş-Severin şi Arad, dacă avem în vedere că mulţi posesori de animale de companie din aceste judeţe vin cu ele până aici pentru control şi tratament. Este renumit pentru complexitatea şi calitatea serviciilor medicale veterinare pe care le asigură animalelor de companie şi nu numai.

De un deceniu în slujba animalelor de companie
Dar, mai ales, este recunoscut de toţi care ajung cu animalele lor la Andivet, pentru profesionalismul şi dedicarea personalului de aici – medici veterinari, asistente şi auxiliari – pentru pacienţii lor necuvântători. Şi afirm asta în deplină cunoştinţă de cauză, fiindcă şi subsemnatul este posesorul unui câine, un Yorkshire terrier – membru al familiei cu drepturi nu doar depline, ci speciale -, căţel care de câţiva ani buni este pacient al acestui spital, fie că vine pentru vaccinurile necesare, pentru control periodic, pentru toaletare sau, au fost şi asemenea situaţii, pentru intervenţii chirurgicale.
De ce scriem astăzi despre spitalul veterinar Andivet? Fiindcă în această săptămână colectivul de aici sărbătoreşte 10 ani de la inaugurare, deoarece, în 15 februarie 2010, Spitalul Andivet şi-a deschis poarta către pacienţii necuvântători. Şi o face prin organizarea pe parcursul întregii săptămâni a unor evenimente dedicate, fireşte, animalelor şi stăpânilor acestora, dar şi copiilor.

Aparatură modernă, servicii medicale de toate categoriile
Dar ce înseamnă un spital veterinar adevărat, aşa cum este Andivet? Este o instituţie medicală veterinară, care asigură consultaţii, intervenţii chirurgicale şi tratamente pentru animalele de companie, în speţă câini şi pisici, dar şi pentru animale şi păsări din categoria celor exotice: porcuşori de Guineea, hamsteri, iepuri, broaşte ţestoase, papagali etc.
Fiindcă Spitalul veterinar Andivet este extrem de bine dotat cu aparatura necesară – aş îndrăzni să spun că este chiar mai bine dotat din acest punct de vedere decât unele spitale umane din ţară – aici se efectuează consultaţii şi tratamente dermatologice, ortopedice, oncologice, cardiologice şi gastro-intestinale sau intervenţii chirurgicale de orice fel. Cum spuneam, spitalul deţine aparatură modernă, care-i permite să facă investigaţii imagistice, mai precis ecografie, radiografie şi endoscopie.
De asemenea, aici funcţionează un laborator, unde se efectuează o gamă largă de investigaţii: hematologie, biochimie, imunologie, examene bacteriologice, citologice, coproparazitologice, de urină etc.
Pe lângă activitatea de terapie intensivă care este asigurată în spital când este cazul, aici se practică şi medicina de recuperare: fizioterapie, ozonoterapie, magnetoterapie şi ultrasonoterapie.
Ce servicii mai sunt asigurate la Spitalul Andivet? Ambulatoriu unde sunt internaţi, trataţi şi supravegheaţi câinii şi pisicile după operaţie sau care sunt la tratament intensiv. Pensiune canină şi felină. Cabinet de cosmetică pentru câini şi pisici. Iar în cadrul recepţiei spitalului funcţionează şi magazinul farmaceutic, de accesorii şi hrană pentru animale.
De subliniat că Spitalul Andivet are program de funcţionare non-stop, precum şi un serviciu de urgenţă, fiind dotat cu o ambulanţă care se deplasează la domiciliul animalelor, când situaţia o cere.

La Andivet se poate spune că “omul sfinţeşte locul”
Acum, după ce am relatat despre dotarea şi serviciile asigurate de Spitalul veterinar Andivet din Deva, se cuvine să vorbim şi despre colectivul de aici, deoarece renumele spitalului l-au adus cei care lucrează aici, medicii veterinari şi asistenţii în primul rând, dar şi personalul auxiliar.
Mai întâi trebuie să-l amintesc pe medicul veterinar Constantin Mihăilă. Nu pentru că este directorul general al acestei instituţii spitaliceşti, ci pentru că el este fondatorul, coordonatorul, dar mai ales sufletul şi mentorul din punct de vedere profesional şi uman al colectivului de aici. Mare iubitor de animale, dr. Constantin Mihăilă este născut pentru această profesie, are har pentru ea, şi i s-a dedicat în totalitate. Iar cea mai bună dovadă a acestor afirmaţii este chiar spitalul şi colectivul care s-a format sub oblăduirea sa.
De o modestie uneori exagerată, doctorul Constantin Mihăilă vorbeşte mai mult de colectivul spitalului, de oamenii din echipa sa, de care este foarte mândru, spunând despre ei că sunt medici şi asistenţi dedicaţi profesiei, mari iubitori de animale şi de aceea sunt şi buni profesionişti. Mai mult de jumătate din medicii veterinari se află aici de la deschiderea spitalului.
Adevărul este că doctorul Constantin Mihăilă şi-a început activtatea veterinară privată cu 22 de ani în urmă, după ce a lucrat vreo trei ani, după terminarea facultăţii, la un dispensar veterinar comunal. Deci, prin 1998, şi-a deschis un cabinet veterinar, farmacie şi magazin de hrană pentru animale, la Deva. De aici a pornit, şi cum solicitările erau tot mai numeroase s-a extins cu activitatea. Şi a ajuns la patru cabinete medicale veterinare, cu farmacii, la Deva, Orăştie, Brad şi Călan şi un depozit veterinar la Deva.
După un timp, dându-şi seama că este neapărată nevoie de un spital veterinar în judeţ, care să asigure servicii complexe, de calitate, unde animalele, tot mai numeroase, să poată fi tratate corespunzător, supravegheate şi monitorizate după operaţii, unde să fie asigurat serviciul non-stop, precum şi cel de urgenţă, a purces la ridicarea spitalului. N-a fost uşor, fireşte, dar când ştii exact ce vrei să faci şi pui suflet în realizarea a ceea ce ţi-ai propus, n-ai cum să nu reuşeşti. Iar această bijuterie de spital veterinar este o realizare de care doctorul Constantin Mihăilă poate fi mândru şi, mai ales, poate fi mulţumit că va rămâne o asemenea instituţie în urma sa. Ca o concluzie se poate spune că doctorului Constantin Mihăilă i se potriveşte perfect zicala cu omul care sfinţeşte locul.

Un colectiv cu oameni dedicaţi profesiei şi animalelor
Dacă tot vorbim de colectiv, considerăm că este cazul, fiind vorba şi de un moment aniversar, să-i nominalizăm pe toţi cei de aici.
Vom începe cu medicul veterinar Andrei Mihăilă, fiul fondatorului spitalului, care dovedeşte o altă zicală, cea cu aşchia care nu sare departe de copac. Deci, probabil molipsit de la tatăl său, Andrei a urmat tot medicina veterinară şi a venit, fireşte, să lucreze în acest spital, umăr la umăr cu seniorul Mihăilă. De fapt, după o vreme, doctorul Mihăilă senior i-a şi cedat juniorului o parte din atribuţiile de coordonare ale spitalului, mai exact cele tehnice şi administrative, urmând ca treptat, treptat, să le preia şi pe cele medicale. Căsătorit cu Miruna, şi ea tot medic veterinar la acest spital, despre Andrei, care va deveni în curând tătic, se poate spune că păşeşte cu aceeaşi pasiune şi hotărâre pe urmele tatălui său.
Dar iată-i şi pe ceilalţi oameni care fac ca Spitalul veterinar Andivet din Deva să fie atât de căutat şi apreciat. Ei sunt medicii veterinari Bogdan Brehar, Daniel Bejan, Marius Gura, Nevena Gura, Lorena Todor, Luminiţa Ioţcu şi Cătălina Poenar, asistenţii Mihaela Botezatu, Elemer Erdos, Nadia Jurj, Paul Pînzariu, Adrian Iancu, Robert Mihăilă, Daniel Marta, Cristina Muntean, Diana Bretotean, Luminiţa Anton, asistent cosmetică canină Manuela Manu, ing. Adina Ţeculescu, şi Cristina Sîrb, Camelia Geabou, Alina Buciu, de la compartimentul financiar-contabilitate.
Cam aşa se prezintă Spitalul veterinar Andivet Deva după un deceniu de la inaugurarea sa, aceştia sunt oamenii care îşi răsfrâng dragostea, pasiunea şi priceperea profesională asupra animalelor noastre de companie, atunci când ele ajung dintr-un motiv sau altul în mâinile şi sub supravegherea lor.

Colindele au răsunat în sediul Companiei Deva Gold

Sorina Popa

E vremea colindelor şi ca atare, mai mulţi copii de la şcolile din comuna Certeju de Sus şi Hărău au colindat ieri, la sediul Companiei Deva Gold din Deva.

Elevii din comuna Hărău…
Colindătorii sosiţi la sediul Deva Gold au fost primiţi aşa cum se cuvine, conducerea societăţii împărţindu-le daruri, cum cere tradiţia noastră. Frumos îmbrăcaţi, cu costumele populare specifice zonei lor, elevii de la Şcoala Generală a comunei Hărău au venit însoţiţi de primarul Lucian Weber. Au cântat câteva colinde, foarte frumoase, iar apoi s-au bucurat de ospitalitatea gazdelor de la Compania Deva Gold. Copiii s-au bucurat din plin de darurile primite. Încă o dată, Deva Gold, prin intermediul tuturor celor care fac parte din această societate cu renume, au reuşit să readucă zâmbetul pe chipurile celor mici. Nu înainte de a pleca, într-un singur glas, le-au mulţumit celor responsabili de momentele frumoase petrecute aici.

…şi colindătorii din Certeju de Sus
Tot ieri, a fost rândul grupului de colindători din comuna Certeju de Sus să-i încânte pe salariaţii de la Deva Gold. Grupul a fost însoţit de primarul Petru Cîmpian. Şi aceştia au cântat colinde tradiţionale şi au adus pe chipul celor prezenţi zâmbete de bucurie, acum, la sfârşit de an şi înainte de sărbătorile de iarnă. Conducerea Deva Gold le-a împărţit daruri de Crăciun tuturor celor care le-au încântat sufletul cu colinde tradiţionale din zona pe care o reprezintă. După ce i-au colindat, copiii au primit pachete cu dulciuri şi au fost invitaţi într-una din săli pentru a continua urările.

De 20 de ani colindă aici
”Pentru mine şi pentru colegii mei este o zi deosebită. Începutul sărbătorilor de iarnă, un sentiment deosebit. La un moment dat, ascultându-i pe aceşti copii cum colindă, parcă te simţi din nou copil. Le doresc colindătorilor, tuturor hunedorenilor, îndeplinirea dorinţelor, un an nou îmbelşugat şi multă sănătate. De 20 de ani, suntem gazdă pentru colindătorii de la Certej, copiii de ieri sunt azi oameni maturi, pe picioarele lor. Este o adevărată plăcere să-i ascultăm pe micuţi”, a declarat ing. Nicolae Stanca, managerul general al Companiei Deva Gold SA.
”Vă mulţumim pentru tot ce am putut face în acest an, datorită societăţii Deva Gold. A fost un an mai trist, mai greu, dar se pare că revenim la starea de normalitate şi proiectul să pornească. Pentru copiii noştri, pentru toată comunitatea”, a spus Petru Cîmpian, primarul comunei Certeju de Sus.

Vor să redeschidă mineritul în zonă
Compania Deva Gold vrea să redeschidă mineritul în zona Certej, unde a demarat o exploatare auriferă. Dacă acest lucru va deveni realitate, acolo s-ar înfiinţa sute de locuri de muncă, iar economia judeţului ar cunoaşte o expansiune sănătoasă. În prima etapă, ar fi create aici cel puţin 800 de locuri de muncă, pentru întreaga forţă disponibilă în prezent în comunitate. Proiectul ar trebui să se desfăşoare pe o perioadă de peste 20 de ani, şi ar avea o implicare socială nu numai la nivelul Certejului, ci şi la nivelul locuitorilor din satele aparţinătoare şi al întregului judeţ. Valoarea de capital a investiţiei de la început este de peste 550 de milioane de euro.

Mihai Panaitescu este regizor, scenograf, pictor, fotograf şi manager de teatru de succes: Lungul drum prin viaţă către dragostea dintâi

Mircea Lepădatu

Eroul acestor rânduri este un bărbat înalt, bine construit, cu alură de sportiv. Mai exact, de rugbist. Asta-i impresia pe care o ai, la prima vedere. De fost rugbist. Fiindcă şi figura, faţa sa, are o oarecare asprime, nu este o faţă de băiat frumuşel, finuţ, gen Alain Delon, ci are o asprime de luptător, de bărbat trecut prin multe războaie în viaţă. Şi, într-un fel, chiar aşa este. Personajul acestor rânduri a avut până acum o viaţă de poveste, cu aventuri despre care majoritatea dintre noi citim doar în cărţi sau în buletinele de ştiri de la radio-TV sau din ziare.
Numai că, după ce ajungi să stai mai mult de vorbă cu el, îţi dai seama că omul nu este un dur, ci dimpotrivă, este un artist, un intelectual, cu dragoste neostoită pentru litera scrisă, pentru lectură, şi cu chemare, în primul rând pentru teatru, pentru tot ce înseamnă artă vizuală.
Adevărul este că, deşi în calitatea pe care o am, de jurnalist, cunoşteam activitatea lui Mihai Panaitescu, managerul Teatrului Dramatic Deva, ca regizor, actor, dar mai ales ca manager al acestei instituţii culturale din judeţ, pe care a preluat-o de la un nivel aproape de zero şi a ridicat-o în câţiva ani la un nivel de rezonanţă naţională, nu ştiam nimic altceva despre el. Şi, cinstit să fiu, am purces la realizarea acestui reportaj după ce am aflat, întâmplător, că el fusese şi ofiţer de marină şi că vasul pe care lucra a fost de două ori capturat de piraţii din Somalia.
De aici a pornit interesul meu de jurnalist pentru Mihai Panaitescu, crezând că pot să scot un articol inedit şi spectaculos. Dar, după vreo două ore de discuţii, am descoperit că acest bărbat este un personaj mult mai complex decât mi-am imaginat. Şi atunci, documentarea mea a luat o cu totul altă turnură.

Născut în sud, dar cu rădăcini săseşti
Deci, s-o luăm de la capăt. Potrivit spuselor sale, Mihai Panaitescu s-a născut în Râmnicu Vâlcea. Dar a trăit până la 18 ani în Piteşti, unde mama sa fusese repartizată după terminarea facultăţii de filologie, ca profesoară de limba română. Are şi oarecare rădăcini ardelene, chiar germanice, zice, deoarece străbunii săi din partea mamei erau saşi din comuna Gârbova, de lângă Aiud, judeţul Alba. Îşi aminteşte că pe străbunicul său din Gârbova îl chema Iohann Zeck. Dar cam atât ştie despre ramura ardeleană a familiei.

Chemare pentru teatru, dar…
Cum spuneam, până la terminarea liceului a stat în Piteşti. Şi cum de mic a fost fascinat de teatru şi se visa actor, începând din clasa a IX-a a început să se pregătească pentru teatru. Totul a mers bine până în clasa a XI-a, ne spune, când au început discuţiile contradictorii cu părinţii. Care, pe bună dreptate, nu erau de acord să dea la teatru, unde erau doar opt locuri pe ţară – şase la Bucureşti şi două la Tg. Mureş – şi peste 200 de candidaţi, majoritatea copii de actori, regizori şi alţi oameni din domeniu.
Aşa că, în semn de protest, dacă ai lui nu au fost de acord să dea la teatru, a decis să se facă marinar, cu gândul să plece din ţară. Deci, a dat examen de admitere la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân“ din Constanţa, unde nu s-a intrat uşor, dacă avem în vedere că au fost 11 candidaţi pe un loc. Dar, băiat deştept fiind, a intrat al optulea la secţia de electromecanică navală.
Cum dragostea de teatru nu i-a trecut, primul lucru pe care l-a făcut la institutul de marină, a înfiinţat un grup satiric. Grup cu care a participat la diverse manifestări, cele pe care le ţine minte cel mai bine fiind din Costineşti, de la celebrul Obelisc, unde concurau cu grupul Divertis, care pe atunci, ne spune Mihai Panaitescu, se numea Distractis.

Revoluţia l-a prins în Egipt
Fiindcă nu era un elev care să stea în banca lui, ci dimpotrivă, era cam rebel, făcând glume cu substrat politic şi cum nici nu se prea încadra în cutumele vremii de atunci, la absolvirea institutului de marină – potrivit recomandărilor celor de la „coperativa ochiul şi urechea“ din institut – n-a fost repartizat pe un vas care pleca pe mări şi oceane, ci a fost trimis la grupul de intervenţii salvări marine, care era cantonat pe uscat şi intervenea când o navă intrată în port sau în apele româneşti avea probleme.
Nu s-a dat bătut, şi după mai multe cereri şi plângeri la conducerea Flotei Maritime şi la Ministerul Transportului, după un an şi jumătate de la absolvirea facultăţii, a reuşit să se îmbarce pe un vas care pleca în larg, în lume. Aşa se face că Revoluţia din 1989 l-a prins în Egipt, în Alexandria, fiind îmbarcat pe cargoul Simeria, un vas comercial de 7.800 de tone. După câteva zile de incertitudine, când lucrurile nu erau limpezi în ţară, la intervenţia noului guvern instalat, cargoul românesc a putut pleca spre ţară.

Experienţe pe uscat, la Timişoara şi Deva
Ajuns în ţară, Mihai Panaitescu şi-a dat demisia din marină şi a venit la Timişoara, unde soţia sa, deveancă de baştină, era încă studentă. Unde a rămas vreo şase ani, lucrând ca inginer. Dar între timp, în familia Panaitescu a apărut primul copil, un băiat. Cum Mihai a ajuns în această perioadă de mai multe ori la Deva, la familia soţiei, a prins drag de oraşul de sub Cetate. Şi şi-a convins soţia să se mute la Deva, oraşul ei natal.
Privind acum, din retrospectivă, se pare că mutarea la Deva făcea parte din destinul lui Mihai. Îi era predestinat să ajungă în Deva, pentru a-şi împlini marea sa dragoste, cea dintâi dragoste, menirea sa de om al teatrului. Dar a mai durat o vreme până când chemarea şi talentul său să intre în lumea teatrului, pe făgaşul care îi era destinat.
Cum vremurile nu erau aşa propice afacerilor, după ce s-a mutat cu familia în Deva, Mihai Panaitescu s-a reîmbarcat pe un mineralier de 350.000 de tone, brazilian, cu care a făcut înconjurul lumii, de la vest la est, timp de şapte luni. La trecerea Ecuatorului, a avut parte de botezul marinăresc, o tradiţie de care au parte toţi cei care trec prima oară Ecuatorul. De ce a făcut-o, de ce a plecat iar pe mare? Erau vremuri grele, spune, şi ştim cu toţii că aşa a fost. A plecat pe oceanele lumii să câştige bani pentru familie şi pornirea unor afaceri în Deva. S-a întors iar acasă, după şapte luni petrecute pe mări şi oceane, şi timp de cinci ani, până prin anul 2000, s-a ocupat de diverse afaceri în Deva, unde, ca mulţi oameni în perioada aceea, şi-a deschis o societate comercială.
Dar în sufletul său niciodată n-a dispărut visul de a ajunge om de teatru. şi de câte ori trecea pe lângă teatrul din Deva, aflat într-o renovare fără sfârşit, în preajma căruia avea un magazin de parfumuri şi cosmetice, inima îi bătea parcă mai tare în piept, şi avea un presentiment că nu va trece multă vreme şi el va ajunge pe scena acestuia.
De doua ori, in ghearele piratilor somalezi
Cum între timp, în familia Panaitescu a mai venit un copil, o fată, iar afacerile nu mergeau grozav, Mihai a decis să se îmbarce din nou, deoarece pe mare se câştiga foarte bine. Deci, pe la începutul anului 2000 s-a reîmbarcat pe un vas comercial fost românesc, ajuns în proprietatea unei companii din Dubai, cu care a plecat cu mărfuri spre India. Dar în preajma coastelor somaleze, noaptea, vasul a fost atacat şi ocupat de piraţi.

„Era o noapte senină, cu multe stele pe cer. Nimeni de pe vasul nostru nu a simţit cum zeci de piraţi, veniţi în linişte pe bărci camuflate, au aruncat cârligele şi s-au căţărat pe vas, înarmaţi cu arme automate. Ajunşi în cabina de comandă, au pus armele la tâmpla comandantului şi au dirijat vasul într-o zonă camuflată, unde am aşteptat până când armatorul a plătit cei 800.000 de dolari ceruţi de piraţi“.
O lună a stat Mihai Panaitescu şi ceilalţi membri ai echipajului sechestraţi de piraţi. Timp în care au ajuns să mănânce doar mămăligă, deoarece restul proviziilor le-au fost luate de piraţi. A avut noroc că avea mai multe gutui de acasă, din care a mâncat zilnic câte o felie-două şi care, având vitamina C în ele, a scăpat să nu se îmbolnăvească de scorbut, cum au păţit alţi membri ai echipajului.
Culmea, la întoarcerea din India, după două luni şi jumătate, aceeaşi bandă de piraţi a sechestrat vasul a doua oară, şi i-au mai ţinut prizonieri pe membrii echipajului încă o lună, până când armatorul arab a plătit din nou despăgubirea.

După 23 de ani, destinul îl aduce în teatru
Către finele anului 2000 se reîntoarce la Deva, de unde nu mai pleacă. Vreme de mai mulţi ani s-a ocupat de firmele sale din Deva. Treburile nu mergeau rău, dar el nu avea stare. Tot la teatru îi stătea gândul şi spre scenă îl trăgea inima. Şi fiindcă spiritul său ludic, iubirea de teatru era atât de mare şi nu putea fi potolită, iată că, destinul său de om de teatru, de artist, începe să se împlinească. În anul 2004 este numit director interimar al Teatrului de Revistă Deva. De atunci nu mai părăseşte instituţia teatrală deveană. Cum politicul şi-a băgat coada şi aici, este adus un alt director, apoi un altul şi un altul, dar Mihai Panaitescu rămâne director artistic până în 2016, când în urma unui concurs luat cu brio este numit manager al Teatrului de Artă Deva, noua denumire căpătată de teatrul din municipiul reşedinţă de judeţ. În aceşti ani de când se află la teatrul devean s-a dovedit a fi cel mai prolific regizor şi scenograf al acestei instituţii teatrale.
Între timp, urmează Universitatea de Artă Târgu Mureş, la specialitatea regie, pe care o termină în 2008, iar în 2010 finalizează şi masteratul în regie teatrală, iar acum este în ultimul an de doctorat, urmând ca la unul să-şi susţină şi teza de doctorat, o teză de cercetare teatrală având ca titlu „Eros şi Tanatos în tragedia greacă“.

Un artist polivalent, un prezent împlinit
După acest periplu, totuşi succint, în bogata şi tumultoasa biografie a lui Mihai Panaitescu, mai adăstăm puţin şi în viaţa sa de artist. Un artist polivalent. Spunem un artist polivalent fiindcă el este nu doar regizor teatral şi scenograf, ci şi actor, fotograf profesionist, artist plastic, mai exact pictor.
Îşi aminteşte prima piesă în care a jucat, „Opera de trei parale“ de Bertolt Brecht, unde a avut rolul unui preot beţiv şi afemeiat. A fost extrem de greu, fiindcă trebuia să cânte şi să danseze în haine preoţeşti. Dar nu asta a fost marea problemă, ci faptul că din cauza emoţiei, când a intrat pe scenă şi-a uitat replica, reuşind să şi-o reamintească după minute bune.
Spuneam un artist polivalent, pentru că, pe lângă faptul că este regizor şi actor de teatru, regizor şi scenarist de film – fiind membru al UNITER şi al UARF (Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film) şi pe lângă doveditele sale calităţi de manager teatral, Mihai Panaitescu este şi pictor (membru al UAP Filiala Deva) şi fotograf (membru al AAFH – Asociaţia Artiştilor Fotografi Hunedoreni). A avut expoziţii de pictură la Gabrovo, în Bulgaria sau la Viena, la Teatrul Pygmalion.
Nu putem încheia aceste rânduri fără să amintim că eroul acestora, la cei peste 50 de ani ai săi, este un om împlinit şi în ceea ce priveşte familia. Are o soţie frumoasă şi devotată, Monalisa, doi copii deja mari, amândoi stabiliţi în Danemarca, băiatul, Tudor, arhitect, cu firma lui, fata, Elena, studentă, tot la arhitectură. Deşi, după cum se vede nici unul dintre copii nu l-a urmat din punct de vedere profesional, Mihai Panaitescu nu este dezamăgit, ci mai degrabă mulţumit. „Profesia asta a noastră, dacă o faci cum trebuie, dacă trăieşti pentu ea, te consumă, arzi ca o lumânare. De asta artiştii trăiesc aşa puţin. Deci, din punct de vedere al unui părinte, nu pot să fiu nemulţumit că ei nu m-au urmat în profesie“.
Se poate spune că viaţa acestui om, Mihai Panaitescu pe nume, călător prin lume, pe mări şi oceane sau per pedes, regizor şi actor de teatru şi film, artist plastic şi fotograf, este demnă de un roman. Iar cele câteva file consemnate aici poate îşi vor găsi într-o zi locul într-o carte ce va străluci în vitrina unei librării.

Castelul Corvinilor, de la producții de filme hollywodiene la festivaluri medievale!

Castelul Corvinilor din Hunedoara a ajuns unul dintre cele mai populare puncte de atracție din România, ba mai mult din Europa de Est. Legendele care “îmbracă” edificiul, dar și arhitectura gotică a cetății medievale au atras sute de mii de turiști în ultimii ani. Și nu numai!     

     Regizorii de la Hollywood parcă au fost vrăjiți de castel și încă se mai toarnă filme de mare amploare aici. Chiar și producătorii de la Discovery sau Travel Channel au venit să-i descopere povestea, iar festivalurile medievale sunt o experiență unică pentru vizitatori.

Dacă ați vizitat vreodată Castelul Huniazilor, așa cum i se mai spune, cu siguranță ați rămas la fel de impresionați de această cetate ca toți americanii care s-au îndrăgostit de ea. Este considerat unul dintre cele mai frumoase castele din lume, fiind clasat în topul 10 ale celor mai frumoase destinații de basm din Europa. Și pe bună dreptate! Castelul te impresionează la prima vedere prin arhitectura gotică și măreția construcției. A fost ridicat în secolul al XV-lea de Ioan de Hunedoara cu scopul de a fi reședință feudală, însă a fost pentru o perioadă și punct strategic. A fost construit pe o stâncă la poalele căreia curge pârâul Zlaști. De-a lungul anilor, și-a schimbat înfățișarea, iar fiecare proprietar care a deținut castelul i-a adăugat ba un turn, ba o sală, ba un bastion. Galeria, donjonul (turnul de apărare) și Turnul Capistrano au rămas neschimbate de pe vremea lui Ioan de Hunedoara și sunt și astăzi elemente semnificative ale construcției. În prezent, Castelul Corvinilor este cea mai mare construcție medievală din România care are dublă funcționalitate: civilă și militară. Este de asemenea și muzeu. 

Vestea că un castel de-o frumusețe răpitoare există în Europa de Est s-a dus către mări și țări, așa că regizorii de la Hollywood au călătorit special în România ca să vadă cu ochiul lor minunăția.

În 2010, Nicolas Cage i-a adus un capital de imagine imens Castelului Huniazilor odată cu scenele filmate în interior pentru filmul“Ghost Rider 2”. Ba mai mult, directorul muzeului a și păstrat câteva elemente din decorul de la filmări, ca amintire pentru momentul important. Este vorba despre două porți gotice și o scară de fier de pe care mercenarii din film păzeau fortăreața.  

În 2016, Hollywoodul a revenit la Hunedoara și o armată de regizori, scenariști și actori din cetatea filmului au venit în cetatea medievală pentru a filma pelicula de gen fantastic “Dragonheart 4”. Filmările au avut loc mai mult în curtea exterioară, unde echipa a recreat atmosfera unui sat medieval. Le-a plăcut atât de mult locația încât au anunțat în 2018 că vor filma și pentru următoarea serie tot la Castelul Corvinilor.

Și asta nu e tot! Anul acesta a făcut furori producția “Călugărița” (“The Nun”), unde au jucat și românce de-ale noastre: actrița Ingrid Bisu și Manuela Ciucur. Celebra companie Warner Bros a decis să filmeze în întregime thriller-ul horror în România, scenariul fiind gândit special pentru țara noastră. Unul dintre regizori a mărturisit că i s-a tăiat pur și simplu respirația când a văzut prima oară Castelul Corvinilor: “Atât era de frumos”, a declarat Gary Dauberman. 

Chiar și filme de la Bollywood s-au turnat aici, ca de exemplu “Singh is Bling”, dar și zeci de reclame și videoclipuri.

Construcția atrage și sute de mii de turiști anual. Numai în luna august a anului acesta, peste 73.000 de turiști i-au călcat pragul, aducând venituri importante zonei. Aici au loc însă și festivaluri care aduc încă un plus de valoare și culoare (dacă mai era nevoie) Castelului. Carnavalul Medieval atrage în fiecare august oameni din toate colțurile țării și nu numai. Teatrul, muzica și dansurile medievale îi distrează pe participanți trei zile și trei nopți. Au de asemenea loc și ateliere meșteșugărești de pielărie, țesătură, prelucrarea lemnului sau pictură pe sticlă și ceramică. Costumele medievale sunt atracția tuturor, iar mâncarea de altă dată gătită chiar în curtea exterioară e savurată de toți turiștii. Mai mult, curioșii intră și în lumea fascinantă a jocurilor medievale, ca de exemplu cel de zaruri, unul dintre cele mai vechi jocuri ce datează din anul 3000 î.H., din Mesopotamia. Bineînțeles, toate jocurile au caracter demonstrativ. Acrobațiile cu focuri și luptele sunt alte atracții ale Carnavalului Medieval.

Și, desigur,nu se poate să nu pomenim și de legendele ce vin împreună cu numele Castelului Huniazilor, legende ce s-au auzit până în SUA, la Discovery Channel sau Travel Channel. Ambele posturi au realizat documentare TV,unul dintre ele fiind denumit sugestiv “Castelul bântuit”. Mai mult, a fost și “obiectivul” mai multor reality show-uri cu vampiri, difuzate în America. Totul a pornit de la legenda că Vlad Țepeș a fost întemnițat într-un beci al monumentului istoric, timp de șapte ani. Și cum voievodul muntean a fost asociat cu Dracula, de aici și până la scenariul demn de filmele cu vampiri a fost doar un pas. Istoricii spun că legenda nu este adevărată, însă povestea a adus notorietate și mai mare cetății din Hunedoara.

Peştera Bolii, locul a numeroase legende!

Maximilian Gânju

Peştera Bolii este cu adevărat un loc de legendă, poveştile ţesute în jurul obiectivului turistic de lângă Petroşani fiind fascinante pentru vizitatori.

Poveşti fascinante şi portrete pe pereţi
De la comorile ascunse de daci şi apărate de năluci şi până la o apariţie misterioasă în stânca peşterii, toate îi poartă pe vizitatori într-un basm. Grija deosebită arătată obiectivului turistic de custodele Imre Szuhanek, iluminatul de efect ori evenimentele culturale organizate atrag vizitatori din întreaga ţară ori chiar de peste hotare.
”Sunt nenumărate poveşti fascinante legate de Peştera Bolii, prea puţin puse în valoare. Noi, cei de la «Povestea Locurilor», încercăm să le punem în lumină, să-i fascinăm pe cei care vizitează obiectivul turistic. Vrem să-i spunem turistului povestea Peşterii Bolii aşa cum nimeni nu a mai spus-o. Prea puţini sunt cei care cunosc legenda Fecioarei Maria cu Pruncul în braţe, chiar dacă au văzut imaginea, pentru că este uşor vizibilă pe pereţii peşterii. Eu am aflat de aceasta în urma unei discuţii purtată cu domnul Emil Părău şi am descoperit că nu este cu adevărat valorificată. Dacă vrei să spui povestea locului, trebuie să te foloseşti de ceea ce ai la îndemână. La fel, inima din peşteră este ceva palpabil, o imagine pe care turistul poate să o şi vadă, iar povestea ei îi alimentează imaginaţia, îl va fascina”, a explicat Daniel Roşca de la ”Povestea Locurilor”.

Rugăciunea Jupânesei la icoana din peşteră
Una dintre legendele puse acum în valoare la Peştera Bolii spune că stăpâna pământurilor şi a pădurilor din jurul Peşterii Bolii, primite ca zestre de la părinţii săi bogaţi, o mândră domniţă pe nume Jupâneasa, se roagă la incoana apărută pe stânca din peşteră. ”Neînfricată, ca toţi Geţii, frumoasă, dar şi trufaşă, îşi dorea în taină ca iubitul ei chemat la luptă de Marele Lup Alb să se întoarcă acasă cât mai degrabă din războiul purtat cu duşmanii în zări îndepărtate. Coboară în Peşteră la icoana Sf. Fecioare Maria, apariţie misterioasă în stâncă, rugându-se fierbinte, poate prea fierbinte, ca Sfânta să-i dea calea prin care să-l readucă acasă, cât mai repede, pe iubitul plecat la război. Fecioara Maria îi îndeplini dorinţa neînduplecată de a pleca în nemărginite zări, transformând-o într-un pârâiaş cu unde cristaline ce curge vijelios la vale şi îşi cheamă etern frumosul şi viteazul său iubit”.

Legenda fetelor de măritat
O altă legendă spune că în vremurile îndepărtate, se afla în preajma peşterii într-un conac, o familie bogată ce stăpânea pădurile şi pământurile din zonă. Familia avea două fete. Cea mare de o frumuseţe rară, cu ochi verzi ca verdele codrilor pe care-i colinda, dar prea mândră, trufaşă şi de multe ori răutăcioasă, îndepărtând numeroşii peţitori mai săraci ce o voiau de soţie. Fata cea mică, mai puţin frumoasă, cu ochii albaştri, cu privirea blândă şi caldă, era tristă, neîmpăcată, că nici un crai al locului nu o curta. Într-o iarnă geroasă, când peştera era îmbrăcată într-o mantie de brumă şi ţurţuri strălucitori de gheaţă, surorile s-au oprit în acest loc, iar când cea mică s-a întors, a strigat surprinsă de uimire: „Uite, surioară, inima întoarsă a peşterii!”. Fata cea mare s-a uitat trufaşă şi cu mândrie în glas a întrebat: „Inimă răsturnată, eu când mă mărit?”
În noaptea următoare, fata cea mică a avut un vis. Cobora cu sora cea mare în peşteră într-o primăvară minunată, inundată de verdeaţă şi flori. Ajunsă în faţa inimii răsturnate din pântecele muntelui auzi o voce blândă şi fermecătoare: „Fetelor, voi sunteţi de mult de măritat, ceea ce vă doriţi în taină. Dacă veţi alege dintre peţitori după placul inimii voastre, veţi fi măritate până la Naşterea Domnului. Opriţi-vă o clipă de rugăciune la icoana Maicii Domnului din adâncul peşterii şi la întoarcere rugaţi-vă pentru împlinirea visului vostru în strălucirea luminii inimii mele”. Mezina, uimită de viziune, a strigat spre bolta înaltă a peşterii: „Oare se va întâmpla această minune?“ ”În acel moment, o voce gravă şi puternică, venită din străfundul muntelui, i-a răspuns fetei: „Dacă voi veţi alege miri după dorinţa inimii voastre, promisiunea zânei peşterii se va împlini. Dacă gerul şi gheaţa avuţiei va stăpâni inimile, veţi rămâne nemăritate şi triste până la adânci bătrâneţi, trăind fără rost în această lume creată prin dragoste de Dumnezeu”. Cu inima deschisă şi încrezătoare, fata cea mică a îngenuncheat în lumina inimii răsturnate rugându-se pentru împlinirea visului. Nu după mult timp, a fost peţită de o mândreţe de flăcău şi nunta de basm s-a împlinit.

Tărâmurile lupilor- Stindardul getic
Apariţia misterioasă în stânca peşterii a imaginii Fecioarei Maria cu Pruncul (foto) în braţe este oarecum cunoscută. ”Mai puţin cunoscut este faptul că dacă întorci această imagine rezultă o nouă ilustraţie extrem de sugestivă – stindardul getic – lupul DRACO / DRACON (foto). Poate să fie o imagine sugestivă pentru perioada de tranzit de la prima religie monoteistă din lume la creştinism”, mai spune Roşca. Cert este că şi în jurul ”inimii” există o poveste puţin spusă. Se zice că înainte de războiul cu romanii, în munţii sălbatici ce îl adăposteau pe Marele Zeu al Geţilor se afla un preot cu pletele şi barba albe ca neaua. Credinţa, curajul şi dârzenia lui erau cunoscute nu numai de oameni şi de Zeul Zamolxis, ci şi de fiarele pădurii cărora le cunoştea graiul trăind cu ele în bună înţelegere.
La îndemnul Marelui Zeu, preotul acceptă cu bucurie transformarea în Marele Lup Alb, devenind astfel conducătorul în luptă şi în timp de pace a tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marelui Imperiu Getic. El, Marele Lup Alb, trebuia să vegheze la libertatea Geţilor şi a pământurilor, aşteptând clipele în care Zamolxis îi va cere ca prin urletul său de luptă să adune haitele de lupi şi stăpânii pământurilor, ca împreună, să înfrângă prin luptă şi să alunge duşmanii ce râvneau la teritoriul lor.
Locuitorii din Imperiul Getic sunt cunoscuţi ca fiind singurul popor care de la începuturi s-a rugat şi a ascultat de o singură divinitate supremă – Zamolxis. Astfel, misiunea de creştinizare a apostolului Sf. Andrei în “Tărâmurile lupilor”, călăuzit de multe ori de însăşi marele Lup Alb, nu a avut nici un fel de piedici. De altfel, printre sihaştrii din Munţii Carpaţi circulă o legendă potrivit căreia ultimul mare preot al lui Zamolxis l-a cunoscut pe Iisus şi apoi pe apostolul Sf. Andrei. Ei vorbesc despre o “taină” a trecerii Geţilor la creştinism păstrată cu sfinţenie de-a lungul timpului, transmisă de la un pustnic la altul ca expresie a continuităţii de credinţă pe aceste meleaguri.
Peştera Bolii se găseşte la câteva sute de metri de şoseaua Petroşani – Haţeg (DN 66) şi este cu adevărat un obiectiv reprezentativ pentru Valea Jiului. (Sursa foto: ”Povestea Locurilor”)

Povestea Roxanei, tânăra care şi-a transformat pasiunea în afacere

Natalia Bumbac

După ce a absolvit Facultatea de Educaţie şi Fizică şi Sport în Bucureşti, deveanca Roxana Căpăţână (foto) era hotărâtă să continue în acest domeniu. Voia să-şi deschidă o sală de sport. Dar, o decizie luată pe loc i-a schimbat complet planul. A intrat în lumea modei, iar acum nu se mai vede făcând altceva.

A învăţat totul din mers
Născută după ’89, Roxana se numără printre tinerii care nu se văd muncind decât pentru afacerea lor. Cu patru ani în urmă, o prietenă de-a ei, care avea un atelier de croitorie, i-a spus că se mută din Deva şi că renunţă la acea afacere. Fără să stea mult pe gânduri, Roxana i-a spus că vrea să preia ea atelierul. Zis şi făcut. Aşa a intrat tânăra deveancă oficial în lumea modei. Fără să ştie să facă un tipar pentru o rochie, sau să folosească o maşină de cusut… Deprinderi pe care aflase că le avea în sânge şi pe care şi le-a descoperit din mers. Că doar nu degeaba a crescut-o bunica sa, care avusese un atelier de croitorie în trecut.
„Mi-au plăcut hainele dintotdeauna. Bunica mea, care era asistentă medicală de profesie, avea şi un atelier de croitorie. Făcea haine în serie, pe care le vindea la târguri. E pasionată de modă. Şi la 82 de ani e o femeie cochetă. Revenind la mine, după ce am absolvit facultatea, voiam să deschid o sală de sport. Întâmplarea a făcut să-mi schimb radical decizia. Am preluat atelierul de croitorie al unei prietene, care voia să renunţe la el. Nu aveam habar de croitorie, dar am învăţat totul pe parcurs. Meseria adevărată se fură (n.r. zâmbeşte). Am două doamne deosebite cu care lucrez în atelier şi care mă ajută foarte mult”, povesteşte Roxana.

A „echipat” o nuntă întreagă
În cei patru ani a reuşit să-şi câştige clientelă, încât uneori este nevoită să refuze unele cereri. Face rochii de seară, spectaculoase, dar şi ţinute de zi, pentru doamne cu gusturi alese. Cea mai mare satisfacţie a Roxanei este atunci când o clientă care îi bate prima dată la uşă revine pentru o nouă comandă. Munceşte mult, a trebuit să renunţe la alte activităţi care îi mâncau din timp pentru a putea ţine ritmul cu comenzile de la atelier. Face şi câte 40 de rochii pe lună. A avut comenzi pentru a „echipa“ o nuntă întreagă. De la mireasă şi domnişoare de onoare, până la naşă şi soacre, la toate le-a făcut rochiile. Sunt zile în care nu iese din atelier. Mai ales în sezonul nunţilor, atunci când comenzile vin pe bandă rulantă. Multe cliente vin la ea pentru că ştiu că se pricepe în arta vestimentaţiei. Prietenoasă din fire, Roxana colaborează foarte bine cu ele, iar rezultatele sunt admirabile.
Pe viitor îşi doreşte să-şi crească afacerea pe care să o continue fiica sa, poate chiar sub forma unui brand vestimentar. „Aş vrea să dezvolt afacerea. Să deschid un magazin în care să vând creaţii vestimentare făcute de mine. Îmi doresc ca şi fetiţa mea să facă asta, iar eu să-i pot lăsa un brand“, ne-a mărturisit tânăra. Chiar dacă a avut zile grele şi a cunoscut momente dificile în viaţă, Roxana se consideră o persoană împlinită. Este pasionată de ceea ce face şi mulţumită că le face fericite pe doamnele şi domnişoarele care-i trec pragul atelierului.

Locuri în care trebuie să mergi măcar o dată-n viaţă: Buciumul a sunat din nou peste Valea Verde

Nicolae Gheorghiu

De mai multă vreme, Ţara Moţilor, locul unde natura te copleşeşte prin frumuseţea peisajului, este afectată de pierderea populaţiei. Gospodării întregi stau sub semnul dispariţiei, ruinate de timp şi mai ales de absenţa oamenilor. Zeci de case nelocuite sunt înghiţite de vegetaţie, odată cu ele dispărând o lume despre care în viitor riscăm să aflăm doar din cărţile de istorie.
Oameni inimoşi şi mai ales conştienţi de marele pericol al pierderii identităţii unei miraculoase civilizaţii au început din proprie iniţiativă să revitalizeze comunităţi din Apuseni aflate în pragul pustiirii.
Grupul de lucru „Hunedoara“ al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi-a propus să sprijine aceste acţiuni, promovând bunele practici şi iniţiativele oamenilor din localitatea Valea Verde, comuna Sohodol, pentru revitalizarea comunităţii şi promovarea turistică a neasemuitelor frumuseţi peisagistice.
Duminică (1 iulie), buciumul a răsunat din nou peste ţinutul Moţilor Arieşeni. Reverberaţiile sale profunde se scurgeau la vale printre printre ceţurile dimineţii, ocolind poienile ce se ridicau peste vălătucii albi ca nişte insule plutitoare, apoi scuturară roua de pe afine, de pe gălbiorii abia răsăriţi în noaptea trecută, trecură mai departe printre ramurile încărcate cu cireşe amare şi în cele din urmă înfiorară auzul celor aproape 200 de moţi care porniseră dis-de-dimineaţă de pe Valea Arieşului – spre locul de vis numit atât de inspirat – Valea Verde. Ca pe vremuri, au venit în frunte cu preotul, protopopul moţilor arieşeni, Radu Culda, fiu al acelor locuri.
Profesorul Ioan Sicoe din Deva, cel care buciuma cu atâta pricepere, ne-a spus că de data aceasta nu şi-a chemat moţimea la răscoală, ca pe vremea lui Horea, deşi s-au adunat cam cât de o mică răscoală:
„Suntem la a cincea întâlnire a fiilor satului. În fiecare vară ne strângem aici, la Valea Verde, de pe unde ne-a împrăştiat soarta şi încercăm să dăm viaţă acestui Paradis în care acum mai trăiesc doar 11 familii. Valea Verde, Lumineşti, Peleş (ce nume!) şi alte câteva cătune risipite de Dumnezeu peste înnebunitorii Apuseni, în comuna Sohodol, pe graniţa dintre judeţele Hunedoara şi Alba, erau cândva leagănul unor tradiţii ancestrale păstrate în fiefurile numeroaselor familii de moţi”, spune Ioan Sicoe.
După foarte mulţi ani de insistenţă, strădania neostoită a profesorului Ioan Sicoe a început să dea roade şi duminica trecută aproape 200 de oameni originari din aceste locuri s-au întâlnit în curtea lui Radu Briscan, un arhitect român plecat la Paris, care a venit cu toată familia să locuiască la Valea Verde.
Pregătirile au început cu câteva săptămâni înainte prin strădania celor câţiva locuitori rămaşi să vieţuiască în cătunele din apropiere.
Au sacrificat câteva animale, au pus pe foc oalele cu mâncare, iar Ioan Sicoe, cu un ciocan, a bătut pietrele în pământ să netezească drumul de întors acasă al fiilor satului.
Dis-de-dimineaţă sunetul clopotului chema oamenii la biserică aşa cum a făcut-o de fiecare dată când se ţineau slujbele acolo. Duminică au fost atâţia oameni încât bătrânele ziduri abia au mai putut să-i încapă pe cei veniţi din toate zările, unii dintre ei îmbrăcaţi în costumele populare tradiţionale. Cu emoţie, preotul Pavel Călin a dus la bun sfârşit slujba şi cele 15 parastase în prezenţa atâtor oameni câţi poate nu mai fuseseră de la sfinţirea bisericii.
Biserica din Valea Verde a fost zidită în 1822 şi apoi extinsă în 1891. De atunci, nu a mai avut parte decât de câteva reparaţii curente. Unul dintre proiectele profesorului Ioan Sicoe, la care s-au alăturat Radu Briscan, Virgil Culda, preotul Călin Pavel, Constantin Joldiş, Sorin Corcheş, primarul comunei Sohodol şi ceilalţi locuitori ai cătunelor din împrejurimi este strângerea fondurilor pentru refacerea bisericii din sat. Împreună au organizat spectacole folclorice, campanii în presă şi pe Internet, reuşind până acum să obţină 13.000 de lei din donaţiile oamenilor care au început să afle şi să iubească Valea Verde.
Nostalgiile şi frumuseţea uluitoare a locurilor îi determină pe mulţi dintre cei plecaţi să se întoarcă, dar şi pe unii care nici nu auziseră până acum de Valea Verde să-şi dorească să trăiască aici.
În foto: una dintre casele pe care le renovează Radu Briscan.
Radu Briscan a cumpărat deja două proprietăţi pe care le renovează în stilul tradiţional cu intenţia să înceapă o afacere în turism.
În foto: Ghiţă Hăncilă şi mandalele pictate de el.
Alături de el a venit şi Ghiţă Hăncilă, un pictor din Zalău care va administra cele două case. Până atunci el trăieşte din plin bucuria de a locui la Valea Verde şi face mandale, o formă de pictură decorativă inspirată din policromia florilor şi obiectelor de aici. Câte o mandală pe zi, asta şi-a propus Ghiţă ca fiecare zi trăită aici să primească expresie artistică în semn de recunoştinţă pentru acest privilegiu.
Foto: în partea dreaptă, Ana Maria Briscan, cea care a lăsat parfumul de Paris pentru mulsul caprelor la Valea Verde.
Radu Briscan îşi va aduce să locuiască aici, pe fiul lui Zian, născut în Franţa şi pe soţia Ana, care aterizează din mijlocul Parisului direct la coada celor cinci capre pe care la au deja în gospodărie.
Vasile Curelaru a venit din Alba Iulia. Şi-a înfiripat o gospodărie, dar după o vreme a plecat în Spania. N-a rezistat prea mult şi s-a întors cotropit de dor.
În foto: Virgil Culda.
Nu este singurul care vrea să vină din inima Occidentului să trăiască între moţi: Virgil Culda din Arad, împreună cu fiul său, cetăţean româno-austriac născut la Viena, intenţionează să înfiinţeze o fermă de producţie la Valea Verde. Până acum a înfiinţat aici o mică fermă apicolă. Mai înaintea lor, Constantin Joldiş a deschis în apropiere o carieră de piatră şi marmură şi a mai creat câteva locuri de muncă prin înfiinţarea unui Complex turistic de 125 de locuri la 1 km distanţă.
„Încet, încet, turiştii află tot mai multe despre Valea Verde şi încep să vină. Este nevoie de locuri de cazare şi cine să-i hrănească. Aşa că oamenii de pe aici au început să se orienteze şi oferă unele servicii pentru turişti: în Lumineşti găseşti oameni cu căruţe pentru excursii, pe aici prin vecini cum vin mai mulţi turişti, oamenii ştiu că trebuie să taie un porc şi să-l prepare chiar dacă nu este sezonul tradiţional de tăiat, vecina mea Doiniţa Necşa este neîntrecută în bucătărie. La nevoie aducem şi lăutari”, ne spune cu încredere Ioan Sicoe, sufletul acestor schimbări fără precedent în viaţa cătunului.
Strădania lui de a promova valorile şi frumuseţile Ţării Moţilor, chiar dacă implică multă răbdare, eforturi şi insistenţă, au dus faima până în Germania. După ce au făcut o vizită la Valea Verde, membrii grupului Agenda 2000, din Nurenberg, vin în fiecare vară să culeagă fructe, să adune fânul, să înveţe cum se fac dulceţurile şi unii chiar să-şi cumpere case. Unii dintre ei au urmat un curs de limba română în Gemania, ca să poată vorbi cu vecinii lor din Apuseni.
Walter Schomberlein este unul dintre cei care a cumparat o casă pe care se străduieşte să o renoveze în stilul tradiţional. El militează cu multă energie pentru menţinerea valorilor autentice şi nu este prea încrezător în beneficiile dezvoltării turismului, care după părerea sa va duce la degradarea zonei. La fel ca el gândesc şi ceilalţi nou veniţi care intenţionează să înfiinţeze un ONG cu scopul de a proteja zona de efectele nedorite ale turismului în masă.
Ioan Sicoe are totuşi multă încredere în respectul pe care îl poate transmite turiştilor. „Suntem bucuroşi să-i primim printre noi pe aceia care ştiu să aprecieze şi să păstreze intacte darurile primite de la Dumnezeu şi de la înaintaşii noştri, dar eu nu mă tem că ele se vor distruge dacă turiştii vin să se bucure şi de ceea ce noi primim gratis în fiecare zi. Eu mă ocup de turişti de peste 10 ani şi le sunt călăuză şi îndrumător la fiecare pas, îi ajut să înţeleagă spiritul acestor locuri, îi duc în pădure, îi duc pe munte, le explic rosturile gospodăriei, le spun poveşti şi le creez experienţe inedite. Într-o noapte, câţiva turişti se rătăciseră şi nici cu GPS-urile în mână nu ştiau să ajungă la mine. M-au sunat să le dau ajutor şi atunci am ieşit în curte şi am început să cânt din tulnic. Imediat s-au lămurit în ce direcţie trebuie să meargă şi peste câteva minute erau la masă cu câte o porţie de mâncare şi un pic de vinars. Asta nu-i frumos?”, ne-a povestit acesta.
Cam despre asta s-a vorbit şi duminică la întâlnirea fiilor satului. Bunele practici care se întâmplă acolo, sub privirile lor, i-au făcut pe cei de faţă să privească locurile natale cu mai multă dragoste şi încredere că şansa supravieţuirii acelor locuri este tot prezenţa umană şi respectul pentru tradiţii. Refacerea comunităţilor tradiţionale dă conţinut şi valoare unor locuri pe care Dumnezeu le-a creat pentru noi. Dragostea pentru Valea Verde i-a făcut pe cei prezenţi duminică la întâlnirea fiilor satului să-şi promită că la anul vor reveni toţi îmbrăcaţi în costume populare.
A fost o zi, dar nu ca oricare alta. La lumina farurilor, moţii coborau în tăcere, întorcând spatele unui apus mirific ce încheia întâlnirea fiilor cu satul. În vale începeau să se întrevadă luminile oraşului Cîmpeni. Oraşul… da, ORAŞUL!
Foto: Nicolae Gheorghiu, Ioan Sicoe

Azil ilegal, sub nasul autorităţilor

Natalia Bumbac

La doi paşi de centrul Devei, pe strada Aurel Vlaicu, funcţionează un azil de bătrâni. Circa 40 de vârstnici sunt adăpostiţi în casa privată a unui medic, activitatea încadrată la „servicii rezidenţiale” fiind înscrisă pe „Asociaţia Alexandru Ciuhat”. Asta, deşi activitatea azilului a fost suspendată în urmă cu cinci ani. Cu toate astea, nici un reprezentant al vreunei autorităţi nu s-a sinchisit să verifice cum stau lucrurile aici. În municipiul Deva, în anul 2018.

„Îi găsim un loc bun”
Am aflat despre acest loc în urma unei sesizări venite la redacţia ziarului nostru. Sub pretextul că am avea nevoie de adăpost şi cazare pentru o rudă, am mers la faţa locului. De la intrare ne-a izbit un miros de umori amestecat cu urină. Am fost lăsaţi să vizităm camerele în care stau bătrânii. Pe lângă durerea şi deznădejdea care se poate citi pe chipurile vârstnicilor ajunşi acolo, mulţi dintre ei suferinzi, alte lucruri ne-au frapat. Într-o singură cameră de circa 20-25 de metri pătraţi erau cazate 10 persoane. Şi, dacă ar fi fost nevoie, ar fi făcut loc şi altor paturi în acel spaţiu. Pe holuri, în fiecare ungher era câte un bătrân. Totul într-o lipsă de igienă şi de minimum confort. Afară, pe o masă, o angajată curăţa legumele, probabil, pentru masa de prânz… Gunoiul lăsat în mijlocul camerei. Spaţii insalubre şi neaerisite. O bucată de pâine unsă cu margarină, aruncată pe un calorifer. Gemetele oamenilor aduşi aici de familii. Cine să-i audă?
Deşi saloanele erau pline cu pacienţi, de la medicul Mihai Ciuhat am obţinut promisiunea că „îi va găsi un loc bun şi ne va ajuta cu ruda pe care vrem să o aducem la azil”. Acesta a precizat că tariful lunar pentru un pacient este de 1.700 de lei, plus costurile cu medicamentele.

Activitate suspendată de DSP
De la Direcţia de Sănătate Publică (DSP) Hunedoara am aflat că activitatea centrului de bătrâni de pe Aurel Vlaicu a fost suspendată din 2013. Cu toatea acestea, în locaţia respectivă erau vineri, 22 iunie 2018, 40 de bătrâni, conform spuselor medicului Ciuhat. „Decizia de suspendare a activităţii s-a dat în 29 aprilie 2013. Cauzele au fost următoarele: camerele de cazare nedelimitate cu uşi şi nediferenţiate pe sexe; grupuri sanitare insuficiente, vestiar pentru personal şi cabinet medical necorespunzătoare; lipsea izolatorul pentru cazurile de boli infecto-contagioase; nu exista spălătorie conformă pentru persoanele asistate; nu exista bloc alimentar propriu şi nu aveau un protocol pentru folosirea substanţelor dezinfectante. Pentru a putea funcţiona, administratorul azilului trebuia să depună o nouă cerere de autorizare la DSP, după ce o obţinea putea solicita o nouă autorizaţie de funcţionare de la primărie. Lucru care nu s-a întâmplat”, a declarat Monica Cînda, directorul executiv al DSP Hunedoara.
Activităţile de tipul celor desfăşurate de medicul Mihai Ciuhat sunt monitorizate de Agenţia Judeţeană de Plăţi şi Intervenţii Sociale (AJPIS) Hunedoara. Directorul executiv al AJPIS Hunedoara, Octavian Băgescu, ne-a spus că azilul cu pricina a fost supus unui control. În urma căruia s-a stabilit că unitatea trebuie să facă demersurile pentru a obţine licenţa de funcţionare până la data de 29 iunie 2018, în prezent funcţionând în baza unei acreditări.

„Problemele au fost remediate”
Totuşi, am încercat să aflăm care-i situaţia juridică a azilului de la medicul Mihai Ciuhat. Contactat telefonic, acesta a susţinut că activitatea pe care o desfăşoară este legală şi că toate neregulile depistate de DSP în 2013 au fost remediate. Întrebat dacă angajaţii lucrează cu carte de muncă, a răspuns că „nu” şi că aceştia prestează activităţi pe bază de voluntariat, deoarece este vorba despre o asociaţie non-profit. Despre autorizaţia de la DSP nu a dat un răspuns precis, afirmând că va merge personal la instituţia cu pricina pentru a vedea dacă o deţine sau nu.

Crescătoria de struţi din satul Plopi

Exif_JPEG_420

Natalia Bumbac

În urmă cu trei ani, Silviu Medrea a cumpărat primii trei pui de struţi. Apoi a mai cumpărat alte două familii, formate din câte un mascul şi două femele. Avea în plan să-şi înfiinţeze o fermă de struţi şi acum este pe punctul de a spune că a reuşit. Se declară îndrăgostit de vieţuitoarele pe care le are în curte, singurele de altfel, în afară de căţei şi pisici şi nu ar renunţa la ele nici în ruptul capului.
Au învăţat din propria experienţă
Nu ştia aproape nimic despre păsările gigant atunci când s-a hotărât să intre în tagma struţarilor. Ideea i-a venit de la un prieten de-al său din Simeria care avea o fermă de struţi. A riscat şi a cumpărat păsările, pe care a dat câteva mii de euro. Împreună cu soţia sa, Felicia, s-au mutat din Simeria la casa părintească din satul Plopi, comuna Bretea Română, unde le-a amenajat ţarcuri. Acum, după trei ani de când se ocupă de creşterea lor, au ajuns să cunoască în amănunt toată bucătăria struţilor. Au descoperit-o şi învăţat-o mai mult din propria lor experienţă. Asta, pentru că, la noi în ţară, nu există o bază de date sau un ghid oficial care să te îndrume în acest domeniu. Singurele sfaturi şi informaţii pe care le-au primit au fost de la alţi struţari din ţară. Se cunosc între ei şi se informează atunci când descoperă ceva nou. Cu toate acestea, se întâmplă ca aceste reguli să nu fie universal valabile.
„Puii trebuie ajutaţi să iasă din ou”
Acum, Silviu Medrea ar putea fi şi el un ghid pentru cei care vor să dezvolte o astfel de afacere. Pentru că da, crescătoriile de struţi pot deveni o afacere destul de profitabilă, susţine hunedoreanul. Din relatările lui, cel mai dificil aspect este cel cu reproducerea struţilor în incubator, deoarece sunt câţiva paşi pe care dacă nu-i respecţi, rişti să nu reuşeşti să scoţi pui vii. „Ouăle trebuie puse în incubator după 14 zile de când au fost ouate şi trebuie verificate din două în două săptămâni cu ovoscopul. Cele care nu au cameră de aer (bănuţ) şi după primele două săptămâni nu au formate nervurile trebuie înlăturate. Coaja ouălor de struţ este foarte groasă, dar are şi porii mari prin care elimină toxine şi există riscul să afecteze restul ouălor şi să moară puii. Din a 39-a zi, ouăle trebuie mutate în ecluzor, pentru că încep să iasă puii. Sparg coaja cu picioarele, nu cu ciocul, aşa cum credeam eu. Cei care nu reuşesc trebuie ajutaţi. Eu le fac gaură cu burghiul. Sunt lucruri pe care le-am învăţat singuri”, povesteşte Silviu Medrea.
Munceşti puţin la o fermă de struţi
Munca la o crescătorie de struţi nu este foarte multă, spre deosebire de alte păsări sau animale pe care le au oamenii în curte. Uriaşele păsări mănâncă puţin, iar curăţenie nu trebuie să le faci, spune Silviu Medrea. „Un struţ consumă 1,5 kilograme de furaje pe zi. Eu le dau o masă din cereale măcinate (un amestec din grâu, porumb, floarea soarelui şi şrot de soia) în care adaug un pic de ulei şi una din lucernă tocată. Curăţenie în ţarcuri nu le fac, nu este nevoie. Excrementele lor nu au miros (n. r. aşa este), iar ei le bagă în pământ cu picioarele, fiind foarte dinamici şi având greutatea mare. La început le-am pus tone întregi de piatră. A fost degeaba, toată au băgat-o în pământ”, spune hunedoreanul. De la cei nouă struţi pe care i-a cumpărat, are acum 20 de adulţi şi un pui. Între timp a avut şi alte exemplare, pe care le-a valorificat, reuşind să-şi recupereze aproape integral investiţia iniţială. A avut şi incidente. Unul a fost când le-a dat puilor de struţ soia neprelucrată, de la care cinci pui de o lună de zile au făcut accident vascular. O altă problemă este că la noi în ţară, medicii veterinari nu au cunoştinţe despre tratarea struţilor în caz de îmbolnăvire, medicaţia care li se acordă fiind la întâmplare.
Ca temperament, struţii sunt dinamici, dar nu pot fi caracterizaţi ca agresivi. Sunt atraşi de obiectele lucioase sau viu colorate, pe care încearcă să le „guste”, ciugulindu-le, atunci când le văd. Aşa că, dacă mergeţi să vizitaţi aceste păsări exotice, renunţaţi la bijuterii sau haine colorate, pentru că s-ar putea să rămâneţi fără ele. Silviu Medrea susţine că în perioada când struţoaicele fac ouă au un comportament ofensiv, în încercarea de a le proteja. E destul de complicat să ajungi la ouăle lor, misiune aproape imposibilă în prezenţa struţilor. În rest, sunt calmi, nu evadează din ţarcuri şi se apropie de oameni, mai ales când li se dă mâncare.
Carnea de struţ – un aliment sănătos
Tot ce are struţul, de la carne până la pene şi cojile de ouă, poate fi valorificat. Carnea de struţ este un aliment deosebit, bogat în fier, Omega 3, dar sărac în colesterol. Se apropie ca textură şi gust de carnea de vită, beneficiile acestei cărni fiind nenumărate. Pielea de struţ este folosită în marochinărie, iar penele şi cojile de ouă în decoraţiuni sau obiecte artizanale. Struţul atinge o greutate de 150 de kilograme la maturitate, iar dintr-un ou făcut omletă se pot hrăni şi 10 persoane. Soţii Medrea cunosc foarte bine aceste lucruri, pentru că în cei trei ani au consumat carne de struţ, au făcut mezeluri din ea şi şi-au servit şi prietenii. Nu au atins, deocamdată, performanţa altor struţari din ţară de a creşte sute de exemplare de struţ pe care să le valorifice. Dar, sunt abia la început. În comerţ, carnea de struţ se găseşte la circa 100 de lei kilogramul, iar ouăle costă tot 100 de lei bucata. Un ou gol, doar carcasa, fără conţinut, folosit pentru diverse decoraţiuni, se vinde cu 25 de lei. Piaţă de desfacere există, atât în ţară, cât şi în străinătate. Cei care au cantităţi mari de carne de struţ o vând vecinilor din Ungaria, care o cumpără en-gros, spune Silviu Medrea. O familie de struţi costă în jur de 3.000 – 3.500 de euro, iar perioada de reproducere începe după trei ani de viaţă. Ca o concluzie, hunedoreanul Silviu Medrea ne-a spus că o afacere cu struţi este benefică dacă ştii câteva secrete în creşterea lor care pot face diferenţa între succes şi eşec.

După 10 ani, Deva a găzduit un concurs chinologic naţional: Aproape 180 de câini s-au întrecut în frumuseţe!

Natalia Bumbac

Expoziţia naţională chinologică de sâmbătă, 23 septembrie, de la Deva, a adunat aproape 180 de câini din toată ţara. Dis-de-dimineaţă, posesorii de patrupede au venit pe ştrandul municipiului, acolo unde s-a ţinut evenimentul, cu toată „bucătăria” după ei, de la corturi până le mese speciale pentru toaletarea câinilor, produse de înfrumuseţare şi altele. Competiţia revine la Deva, după o pauză de 10 ani, existând dorinţa să devină o tradiţie.

Misiune îngreunată de ploaie
Show-ul canin de la Deva a fost extrem de apreciat, atât de iniţiaţii în domeniu, cât şi de cei care au participat pentru prima dată la un astfel de eveniment. Patrupedele prezente pe „arena” ştrandului devean au impresionat publicul prin frumuseţe, inteligenţă, dar şi prin prietenia de care au dat dovadă faţă de necunoscuţi, lăsându-se mângâiate şi fotografiate.
Cu un corp de arbitri de prestigiu internaţional, cei 180 de câini din 60 de rase au intrat în competiţie, titlul cel mai râvnit fiind cel de „Best in Show”, adică Marele Premiu. Prima parte a concursului s-a derulat pe timp de ploaie, ceea ce a îngreunat misiunea proprietarilor, fiind nevoiţi să-şi „lustruiască” patrupedele în pauzele dintre probe. Aşa încât, atunci când au intrat cu ele în ring, să impresioneze ochiul pătrunzător al arbitrului. Spre norocul competitorilor, a doua parte a concursului a fost mai însorită.

Dark a cucerit premiul cel mare
Premiul de cel mai frumos câine al expoziţiei – „Best in show” – a fost cucerit de un exemplar din rasa Newfoundland, denumită şi Terra Nova. Un patruped impunător şi blând în acelaşi timp, care a stârnit aplauzele publicului atunci când a intrat în ring. Dark, pentru că aşa îl cheamă pe câinele care a fost vedeta numărul unu a şhow-ului devean, are un palmares impresionant de competiţii câştigate. Totuşi, proprietarul lui, Ioan Silvaş, din judeţul Mureş, inginer de profesie, ne-a mărturisit că deşi a adunat peste 80 de titluri naţionale şi internaţionale, nu vine cu el la concursuri ca să câştige. Vine ca lumea să vadă cât de speciali sunt câinii din rasa Terra Nova. Dark are o vârstă de peste doi ani, numele lui complet fiind – „King of Helluland Everythingwill Begin”, din clasa campioni.
Locul II la „Best in Show” a fost cucerit de Arashi, un exemplar din rasa Akita Inu, proprietarul patrupedului fiind deveanul Robert Spitzel. Podiumul a fost completat de Mao Duma’s, un câine din rasa Pug (Mops), în vârstă de nouă luni, proprietară fiind Loredana Duma, din Timiş.
Concursul a mai inclus şi titlul de cel mai frumos câine junior al expoziţiei. Pe podium la această categorie pe locul I a urcat un exemplar din rasa Cane Corso, din Cluj, locul II – un Ciobănesc Mioritic, din Braşov şi locul III un Akita Inu, din Cluj.
Un concurent aparte, care a adus la competiţie mai multe exemplare din rasa Ciobănesc German, a fost jandarmul hunedorean Alin Marian, cunoscut pentru numeroasele premii cucerite cu câinii săi.

Premiul de la tombolă a mers în Timiş
Titlul de cea mai bună pereche din expoziţie a fost câştigat de un cuplu canin din rasa American Staffordshire Terrier (Amstaff), iar la concursul pe grupe de creştere, premiul întâi a fost acordat grupului din patru câini din rasa Akita Inu.
Proba specială a competiţiei, cea de „Junior handle”, la care arbitrii au dorit să vadă aptitudinile copiilor de a-şi prezenta patrupedele în ring, ei fiind continuitatea acestei pasiuni, a fost câştigată de o fetiţă cu un câine din rasa Collie Rough. De asemenea, evenimentul a inclus şi o tombolă specială, la care au fost înscrişi toţi participanţii, premiul cel mare, câştigat de Andreea Nedelcu, din satul Duboz, jud. Timiş, fiind un televizor Full HD.
Arbitrajul concursului a fost asigurat de arbitrii Vasile Carol Papp, Călin Simu, Mihai Sina, Daniela Radu şi arbitrul irlandez James Byrnes. Expoziţia canină a fost organizată de Asociaţia Chinologică a Câinilor de Rasă a Judeţului Hunedoara, în parteneriat cu Asociaţia Chinologică Română şi cu sprijinul Primăriei şi al Consiliului Local Deva.

Cu siguranţă, mai sunt oameni care nu ştiu de existenţa acestei atracţii turistice şi nu numai: Tunelul celor 365 de sfinţi de la Straja

În staţiunea montană Straja din Valea Jiului, nu departe de Masivul Vâlcan (1.946 m altitudine) ce face parte din Munţii Retezat-Godeanu, descoperi un tunel impresionant din beton, de 54 m lungime. Interesant la acest tunel este faptul că pe interiorul lui sunt pictaţi 365 de sfinţi din calendarul ortodox, pentru fiecare zi din an, iar tavanul este plin de scene din Vechiul şi Noul Testament.
O candelă este veşnic aprinsă în acest tunel şi este mutată în fiecare zi în faţa icoanei sfântului care marchează data curentă din calendar.
Tunelul face legătura între drumul principal din Staţiunea Straja şi bisericuţa din lemn ce poartă hramul Sfinţilor Apostoli Constantin şi Elena. Oamenii care ajung în zonă spun că locul a devenit un adevărat calendar ortodox.
Faimosul tunel a fost construit din dorinţa oamenilor care voiau să ajungă şi iarna, când troienele se înalţă chiar şi de trei metri, la schitul din lemn din Staţiunea Straja, ridicat la peste 1.700 de metri altitudine. Clădit în anul 2006, a devenit o adevărată atracţie turistică, datorită sfinţilor pictaţi pe pereţii acestuia.
Tot în zonă, lângă biserica din lemn din Staţiunea Straja, există şi o cruce care poate concura cu cea de pe Masivul Caraiman. Cu o înălţime de 18,6 m şi o anvergură de 9 m, Crucea Eroilor a fost ridicată de Emil Părău (foto în tunel), un cunoscut om de afaceri din Valea Jiului,  în anul 1996, el fiind cel care a construit şi tunelul celor 365 de sfinţi.
Bisericuţa din lemn, alături de Crucea Eroilor şi tunelul pictat sunt unele dintre cele mai frumoase simboluri ale staţiunii. De asemenea, dacă ai de gând să ajungi aici, un eveniment impresionant are loc în Vinerea Mare, când este depusă crucea din lemn de paltin ce este purtată pe umeri de credincioşi cale de peste 10 kilometri, pe Drumul Crucii, de la Lupeni, la Straja.
Turişti din toată ţara vin să viziteze acest loc minunat. La intrare în tunel sunt întâmpinaţi de o poartă mare din lemn vopsită în alb. Există şi o poveste legată de tunel, de schitul şi Crucea Eroilor din Straja. În anul 1996, la Cabana Montana, chiar de Sfinţii Constantin şi Elena, un turist a aprins lumina într-o încăpere. Becul s-a ars, iar flama de la filament a imprimat pe interiorul becului o cruce. Becul a fost spart de către unul dintre turişti, dar după numai două săptămâni, fenomenul s-a repetat. Becul acela poate fi văzut la schitul Straja, iar interpretarea dată atunci de un călugăr a fost legată de cei 800 de ostaşi care au murit în zonă în Primul Război Mondial.
Oamenii locului spun că aproximativ 90 la sută dintre cei care vin în Straja trec şi prin tunelul pictat şi merg la schit pentru a spune o rugăciune.

Reportaj-anchetă adevărat din lumea prostituatelor şi a proxeneţilor (II). Nouă în oraşul tău! 100 lei finalizarea! Toate poziţiile posibile!

Lionel Manoliu

Arătam în episodul precedent cele trei categorii de femei care practică cea mai veche profesie din lume: cele care fac trotuarul, cele care îşi acostează clienţii prin cluburi şi alte localuri şi cele care îi aduc în braţele lor prin intermediul anunţurilor postate pe Internet.
Despre cele care fac trotuarul nu este cazul să mai vorbim, deoarece aşa cum arătam în episodul din numărul trecut, „munca” lor este la vedere.
Mai rămân celelalte două categorii. Cum municipiul Deva nu prea are cluburi cum sunt cele din marile oraşe, începând cu Bucureştiul şi continuând cu Timişoara, Cluj-Napoca, Sibiu, Constanţa şi alte localităţi din această categorie, iar oraşul fiind aşa mic şi oamenii se cam cunosc între ei, este riscant pentru o fată de aici să se apuce de acostat clienţi în cele două-trei cluburi care funcţionează în reşedinţa judeţului. De aceea, sunt foarte puţine localnice care folosesc această metodă. Ele preferă să migreze într-unul din marile oraşe din zonă, de regulă Sibiu, Timişoara şi Cluj-Napoca. Câteodată se mai opresc şi la Alba Iulia. Deci, mare lucru nu avem ce spune acum.
În schimb, mult mai bine stau lucrurile la fetele care îşi racolează clienţii cu ajutorul site-urilor de profil, cum sunt „dame de companie.ro“, „nimfomane.ro“, „fete drăguţe.ro“, „escorte.ro“ ş.a.m.d. Pe site-urile respective – ne referim acum doar la Deva, unde am realizat ancheta noastră – apar în permanenţă câte 15-20 de oferte. Trebuie să precizăm că este puţin, comparativ cu ofertele din oraşele apropiate ca Sibiu, Timişoara, Cluj-Napoca, unde sunt cu zecile. Dar, probabil asta este „piaţa” din Deva, nu sunt foarte mulţi amatori de sex pe bani, chiar dacă preţurile nu sunt exagerate şi pozele pe care le postează fetele sunt, cum spuneam şi în episodul trecut, îmbietoare.
În cele câteva luni, în care am urmărit ce se întâmplă în lumea prostituatelor din Deva, ne-am dat seama că oraşul de sub poalele Cetăţii nu este prea atractiv pentru „escortele – păsări migratoare” care îşi încearcă norocul aici, după rapiditatea în care îşi retrag anunţurile de pe site, ceea ce înseamnă că au părăsit oraşul. De regulă, fetele stau cel mult două-trei zile, altele pleacă şi mai repede dacă văd că nu se arată amatorii de sex pe bani. Sunt foarte rare cele care stau mai mult de o săptămână.
Cum arătam şi în episodul de ieri, de obicei, fetele care racolează clienţii în acest mod îşi desfăşoară „activitatea” în apartamente închiriate în regim hotelier, chiria pe o zi la un asemenea apartament variind de la 20 la 35 de euro. De asemenea, foarte multe dintre ele lucrează în tandem, adică stau două într-un apartament, fiecare în camera ei. Fac asta, pentru a se proteja împotriva clienţilor care le-ar putea face probleme.
Dacă vorbim de ofertele postate de ele pe Internet şi tarifele solicitate, majoritatea la vedere, ele variază, în funcţie de serviciile oferite de prestatoare şi de pretenţiile fiecăreia. Iată, în continuare, câteva anunţuri postate recent pe unul din site-urile de profil, pentru municipiul Deva:
„100 lei finalizarea! toate poziţiile posibile! Nouă în oraşul tău! Te aştept în locaţia mea, să petrecem clipe fierbinţi! Pentru mai multe detalii, sună-mă! Pozele mele sunt reale 100% şi recente! Pozele îmi aparţin în totalitate, nu îmi place să mă dau drept altcineva!!! Dacă vrei să scapi din rutina zilnică, să te distrezi, să ai parte de o şedinţă de relaxare, nu ezita să mă suni! Sunt aici pentru a-ţi oferi ceva de neuitat! Te aştept”…
„Sexy şi dulce! Bună scumpule, dacă îţi doreşti ceva real, nu ca în filme, atunci te aştept la mine pentru a te aduce la plăceri maxime. Curată, elegantă şi stilată. Nu te grăbesc şi îţi pot îndeplini aproape orice fantezie!”
„Nouă în Deva – Bună, sunt Lora şi am 20 de ani, senzuală, sexy şi cu multe fantezii, vă aştept în locaţia mea pentru a va îndeplini dorinţele şi micile fantezii. Serviciile mele sunt normal protejat, oral neprotejat. Pentru mai multe detalii la telefon… Nu răspund la SMS şi numere private. Vă pupăcesc şi vă aştept pentru a vă satisface dorinţele şi fanteziile fără grabă şi într-un ambient plăcut.”
Deci, cam aşa se prezintă lucrurile în „activitatea” de escortă, ca să nu le spunem fetelor care îşi vând trupul pe bani, prostituate. După cum se vede, această activitate funcţionează la vedere, escortele pe care le-am întrebat dacă n-au probleme cu autorităţile, răspunzând că n-au nici o problemă. Până la urmă, ce concluzie să tragem? Că această meserie, repetăm, cea mai veche din lume, este într-un fel un rău necesar. Nu mai arătăm de ce. Problema este că fetele care pornesc pe acest drum, în principal din dorinţa de a câştiga mai mulţi bani, rapid şi în aparenţă plăcut – deşi nu ştim cât de plăcut este să te culci cu 15 bărbaţi într-o zi, aşa cum ne-a declarat o asemenea escortă – nu se prea aleg cu mare lucru, fiindcă aproape tot ce câştigă, cheltuiesc pe haine, cosmetice, hrană, chirie etc. Dar cel mai rău este că, odată pornite pe acest drum, ele îşi distrug viaţa, deoarece foarte greu pot reveni la o viaţă normală.

Reportaj-anchetă adevărat din lumea prostituatelor şi a proxeneţilor. „Hot…hot… 100 lei finalizarea, 150 de lei ora!”

Lionel Manoliu  

Începem astăzi un reportaj-anchetă, care probabil se va întinde pe mai multe episoade, despre o lume pe cât de colorată, care pare plină de veselie privită din afară, pe atât de tristă şi sordidă, dacă ajungi să pătrunzi în interiorul ei şi să cunoşti viaţa personajelor care fac parte din această categorie socială. Este vorba despre tagma prostituatelor şi a proxeneţilor, o tagmă care a proliferat foarte mult în ultimii ani.  

Nu este uşor să pătrunzi în această lume şi să-i afli secretele. Subsemnatului, cu toată experienţa în profesie, i-a luat câteva luni bune, ca să afle exact cum funcţionează ea. Nu este uşor să câştigi încrederea fetelor care îşi vând trupul pe bani, mai ales când în spatele acestora se află şi un proxenet. Reporterul a simţit-o pe pielea lui, dar asta este altă poveste, care face parte din riscurile meseriei.
Trebuie să precizăm că ideea acestui reportaj ne-a venit după ce am fost acostaţi, într-un bar,  de o domnişoară care mai întâi pe ocolite, apoi după ce a văzut că am fi interesaţi, ne-a propus direct „afacerea”, comunicându-ne şi tariful. De asemenea, mai precizăm, că documentarea noastră am făcut-o exclusiv în Deva, deoarece am găsit subiecte suficiente, nefiind nevoiţi  să ne mai deplasăm în alte localităţi.
Acestea fiind spuse, să intrăm direct în subiect. Femeile şi fetişcanele care practică cea mai veche profesie din lume pot fi împărţite, după modul în care îşi racolează clienţii, în trei categorii: cele care stau pe marginea şoselelor, cele care îşi agaţă clienţii prin baruri, cluburi, cafenele şi alte localuri de acest fel, şi cele care îi  aduc la ele prin intermediul anunţurilor pe internet, pe site-urile de profil, care abundă în oferte însoţite de texte şi fotografii, care de care mai îmbietoare.
Despre prima categorie nu avem ce vorbi, nu ne-a interesat, pe aceste fete le poate vedea oricine, ele nu se ascund, când te îmbie de pe marginea drumului. De fapt, fetele care fac trotuarul au cele mai scăzute tarife: 50 de lei un oral protejat sau neprotejat, şi 100 de lei dacă vrei şi un sex normal, tot protejat, fireşte. Nu-i greu să afli aceste tarife, trebuie să opreşti doar lângă una din fete şi să o întrebi. Nu trebuie să o iei în maşină, ţi-o spune de la geam.
A doua categorie este mult mai interesantă. Nu este prea uşor să păcăleşti vreuna dintre aceste domnişoare, deoarece astea sunt mai emancipate, mai şmechere, şi au învăţat să-şi aleagă „victimele” din rândul bărbaţilor care populează cluburile şi barurile. Rar iau plasă, trebuie să fie bărbatul foarte priceput în a se purta cu ele, ca să le câştige încrederea.
La a treia categorie, cea a „escortelor”, cum îşi zic în anunţurile postate pe internet,  se ajunge relativ uşor. Dai telefon, îţi răspunde şi dacă fata este liberă, şi îţi convine tariful, îţi dă adresa şi te prezinţi la uşa ei. De regulă, cele mai multe fete din această categorie, lucrează în tandem. Adică stau câte două în apartamentul închiriat, şi pentru a se proteja în cazul unui client care vine cu gânduri rele.
În episodul următor, vom dezvolta mai mult aceste subiecte, cu câteva profiluri de fete, care „activează” pe baza anunţurilor postate pe internet.   (urmarea în numărul viitor)

Ziua Recoltei, sărbătorită la Deva

Adriana Clej

Timp de trei zile, la finele săptămânii trecute, pe vechiul amplasament de la Cristur, cel situat vizavi de fabrica Macon, s-a desfăşurat Ziua Recoltei, manifestare organizată de Primăria Deva.
A revenit pe platoul de la Cristur  
Iată că, după mai mulţi ani în care s-a desfăşurat în diverse locuri din municipiul reşedinţă de judeţ, această manifestare tradiţională de toamnă a revenit pe vechiul ei amplasament, platoul de la Cristur, acesta fiind locul tradiţional pentru amintitul eveniment.
Ce am remarcat la ediţia 2016 a Zilei Recoltei, organizată de municipalitatea deveană? În primul rând, prezenţa unui număr destul de însemnat de producători agricoli – companii agricole, fermieri individuali – dar şi din cei de produse alimentare legate în mai mare sau mai mică măsură de agricultură. Aceştia au avut posibilitatea să-şi expună produsele în standuri civilizate, mai mari sau mai mici, în funcţie de cantitatea oferită.
Cei care au venit la târgul-expoziţie de la Cristur nu s-au putut plânge, fiindcă au găsit de toate, produse de calitate, la preţuri rezonabile: cartofi, varză, ardei, gogoşari, roşii, fructe de toate soiurile, produse apicole, dulceţuri, murături, produse lactate, preparate din carne etc. Aşa că în cele trei zile, oamenii au venit să cumpere ce le era de trebuinţă pentru sezonul rece, iar cei de la standuri nu s-au putut plânge că nu au avut vânzare. După cât am remarcat, unul dintre cele mai solicitate standuri a fost cel aparţinând Fermelor ADO din Peşteana, care au venit la târg cu deja renumitele lor produse lactate, precum şi cu legume gustoase şi fără chimicale. Fireşte, n-au lipsit nici comercianţii care au oferit tradiţionalii mititei, virşli, cărnăciori şi grătare ş.a.m.d., iar berea a curs în valuri.
Muzică şi dansuri populare în fiecare zi
Trebuie să mai precizăm că, pentru a crea o atmosferă sărbătorească, deoarece Ziua Recoltei a fost considerată întotdeauna o sărbătoare pentru români, municipalitatea deveană s-a îngrijit ca pe parcursul celor trei zile, vizitatorii să se poată bucura şi de programe artistice. Astfel, pe scena de la târgul-expoziţie au urcat, au cântat şi au jucat, cele mai bune ansambluri folclorice din judeţ şi mai mulţi interpreţi hunedoreni, dar şi invitaţi de marcă, din ţară.
În prima zi, vineri, spectacolul a fost prezentat de Ansamblul folcloric „Pădureanca” şi de grupul instrumental „Drăgan Muntean”, cu soliştii Cristian Fodor, Bogdan Firu, Ovidiu Olari şi Ovidiu Homorodean, invitat special fiind Radu Ile.
A doua seară a început cu ansamblul folcloric „Haţegana”, apoi a urmat taraful condus de Marcel Raţ, cu soliştii Eugen Pistol şi Mariana Risipitu, iar invitatul special a fost  Adi de la Vâlcea.
Pentru a încheia Ziua Recoltei cu succes, a venit ansamblul folcloric „Şoimuşana”, Adi Vlaiconi şi formaţia, formaţia instrumentală „Strong Band”, cu soliştii Marius Trif, Mona Drăghici, Ovidiu Nechita şi Andreea Arhip, invitaţi speciali fiind Lena Miclăuş şi fraţii Marişca.
Standurile vor fi gratuite
Cum primarul municipiului Deva, Mircia Muntean (foto), a fost prezent la Cristur, împreună cu viceprimarii Răzvan Mareş şi Ovidiu Moş, în toate cele trei zile cât au ţinut manifestările dedicate Zilei Recoltei, n-a fost greu să-i luăm o declaraţie referitoare la eveniment.
„Am venit în fiecare zi aici, pentru a veghea ca lucrurile să decurgă aşa cum le-am planificat, dar şi pentru a trage învăţăminte pentruediţia viitoare a acestei tradiţionale manifestări, în ce priveşte organizarea, dar şi partea de agrement. Sunt într-un fel mulţumit că producătorii agricoli din judeţ şi câţiva chiar din afara judeţului au răspuns invitaţiei noastre şi s-au prezentat la târgul-expoziţie cu produse de calitate şi la preţuri rezonabile. De aceea, voi propune consiliului local să aprobe un proiect de hotărâre, ca, începând de anul viitor, fermierii, producătorii agricoli individuali, care participă cu produsele lor la Ziua Recoltei, organizată de Primăria Deva, să nu mai plătească taxă pentru locul ocupat cu standul de prezentare al mărfii, deci participarea acestora să fie gratuită. Cred că procedând în acest fel, vom atrage mai mulţi producători agricoli, dar şi preţurile cerute de ei pe marfă vor fi mai mici”, a declarat pentru MESAGERUL HUNEDOREAN, Mircia Muntean, primarul municipiului Deva.

Oaspeţi din cinci ţări la Târgul European al Castelelor. Castelul Corvinilor, motor de dezvoltare economică al municipiului Hunedoara

Natalia Bumbac

Timp de două zile, în 14 şi 15 mai, la Castelul Corvinilor din Hunedoara s-a desfăşurat cea de-a doua ediţie a „Târgului European al Castelelor”. Evenimentul a fost organizat de Primăria municipiului Hunedoara, în colaborare cu Muzeul Castelul Corvinilor şi a avut drept scop promovarea monumentelor istorice din ţară şi din străinătate.

„Cel mai important eveniment turistic”
Dacă la prima ediţie, în 2015, au participat 21 de expozanţi, anul acesta la Castelul Corvinilor din Hunedoara au fost prezenţi 30 de reprezentanţi din cinci ţări: România, Ungaria, Slovenia, Bulgaria şi Polonia. La deschiderea „Târgului European al Castelelor” au participat parlamentarii hunedoreni Carmen Eleonora Hărău şi Dorin Păran, preşedintele Consiliului Judeţean (CJ) Adrian David, primarul municipiului Hunedoara Viorel Arion şi alte oficialităţi locale şi judeţene.
Principalul mesaj transmis de aceştia a fost că împreună vor pune umărul, din funcţiile pe care le ocupă, pentru a transforma municipiul Hunedoara, dintr-un fost centru industrial, într-o destinaţie turistică atractivă, având ca punct de plecare Castelul Corvinilor. „Sper ca prin aceste evenimente pe care noi le organizăm la Castelul Corvinilor să aducem în faţa turiştilor, a celor care ne onorează prin a ne vizita oraşul, istoria noastră cu care ne mândrim”, a spus Viorel Arion, primarul municipiului Hunedoara la deschiderea evenimentului. Acesta a mai afirmat că reabilitarea şi conservarea Castelului Corvinilor este prioritatea numărul unu a administraţiei locale, iar fructele fondurilor alocate până acum au fost culese prin încasările de aproximativ un milion de euro din vânzarea biletelor în 2015.
Totodată, preşedintele CJ Hunedoara, Adrian David, a catalogat „Târgul European al Castelelor” drept cel mai important eveniment cu caracter turistic din judeţ, spunând că promovarea trecutului istoric al judeţului este un obiectiv asumat al administraţiei judeţene.

Castelul Corvinilor, readus la viaţă
În paralel cu oferta turistică prezentată la cele 30 de standuri amenajate în două săli ale edificiului, la Castelul Corvinilor în cele două zile au fost organizate diverse acţiuni, menite să dea culoare evenimentului. Pe perioada târgului turistic, Castelul Corvinilor a prins viaţă, vizitatorii fiind întâmpinaţi de cavaleri şi domniţe îmbrăcate în straie medievale. Iar, evenimentul a fost deschis de marele hatman Dan – căpitanul gărzii castelului, împreună cu cavalerii Ordinului de Hunedoara şi domniţele costumate în straie de epocă. „În afară de vizitarea standurilor expozanţilor de la Târgul European al Castelelor, turiştii care ne-au vizitat au avut parte de un concert de muzică medievală şi un concert de muzică de cameră. Atmosfera medievală a fost completată de cavalerii Ordinului de Hunedoara, care au oferit momente de tir cu arcul, lupte între cavaleri sau dansuri ale domniţelor”, a afirmat Costin Tinca, directorul Castelului Corvinilor.

Metode inedite de atras turiştii
Ofertele participanţilor la Târgul European al Castelelor au fost prezentate prin diverse mijloace de promovare cum ar fi broşurile, cărţile poştale, pliantele sau dispozitivele cu imagini video. O metodă inedită de a atrage turiştii au avut-o polonezii, care serveau la standul lor bomboane de ciocolată pe al căror ambalaj era imprimată imaginea castelului. Participanţii la târgul turistic de la Castelul Corvinilor s-au declarat încântaţi de modul în care au fost primiţi, unii dintre ei spunând că sunt de-a dreptul norocoşi că au fost invitaţi. De asemenea, musafirii au fost impresionaţi de Castelul Corvinilor, fiind prima ocazie cu care au cunoscut monumentul istoric impunător.
La „Târgul European al Castelelor” din municipiul Hunedoara au participat invitaţi din Polonia cu Castelul Ksiaz din Walbrzych, Slovenia cu Castelul Podsreda, Castelul Predjama, Castelul Brezice, Castelul Sevnica şi Muzeul Bozidar Jakac, Bulgaria cu Palatul Balcic şi Ungaria cu Castelul Eger. Din România au fost prezentate următoarele obiective turistice: Castelul Peleş, Castelul Pelişor, Cetatea de scaun a Sucevei, Cetatea Râşnov, Cetatea Mălăieşti, Cetatea Rupea, Castelul Bran, Cetatea Poenari, Turnul cu Ceas din Sighişoara, Castelul Banffy din Bonţida, Castelul Karolyi din Carei, Cetatea Făgăraşului din Făgăraş, Castelul Miclăuşeni din Miclăuşeni, Cetatea Oradea, Cetatea Şiria, Palatul Brâncovenesc Potlogi, Biserica Evanghelică Prejmer. De asemenea, au avut stand de prezentare Cetatea Devei, cetatea dacică Sarmizegetusa Regia şi Castelul Magna Curia, monumente istorice de la noi din judeţ. Printre participanţi s-au numărat două firme, respectiv Evolve Media şi Asociaţia Arche Castele şi Conace Revitalizate, specializate în servicii din domeniul turistic.

Robert, dresorul pasionat de câini

Sorina Popa

La vârsta de şapte ani a primit primul său câine, un boxer. De atunci, au trecut ceva ani, iar pasiunea pentru animale, în special pentru câini, a crescut. La 14 ani, un vecin l-a îndemnat să deschidă o şcoală de dresaj la Deva. Aşa s-a născut Asociaţia Fidelius, deschisă împreună cu Torino Bocăniciu.
Cinci în toată ţara
Robert Berger este instructor de dresaj canin. Şcoala sa de dresaj canin, Proberger, se află în satul Hărţăgani, din comuna Băiţa. Un loc mirific, unde am ajuns ştiind că omul se pricepe foarte bine la dresajul canin. Robert vorbeşte aproape non-stop. Pe faţa lui se vede bucuria că îşi face datoria, minut cu minut, secundă cu secundă. De la şcoala lui, animalele ies educate, ceea ce nu poate decât să-i încânte pe stăpâni. Şi, chiar dacă animalul stă departe de casa lui, până face cursul, revederea cu un animal altfel este una de excepţie.
Robert Berger, care a fost la început asistent de dresaj, se numără acum printre cele cinci persoane din ţară care are selecţia de pază şi apărare. Îl ajută în munca de zi cu zi soţia, Serena, care la rândul ei este asistent de dresaj canin. Şcoala Proberger funcţionează din 2014.
„În primul rând, trebuie să iubeşti animalul. Şi să ai flerul necesar ca să poţi dresa animalul. Pentru că nu oricine care trage de lesă poate dresa câini. Există multe secrete pe care le înveţi la stagiile de pregătire. De fapt, trebuie să le furi, aceste secrete”, povesteşte dresorul. De la 14 ani, când a avut un ciobănesc german, nu face decât dresaj. Asta, deşi în familie nimeni până la el nu s-a ocupat de aşa ceva. I-au trecut prin mâini zeci de câini pe care i-a dresat.  A participat la concursuri cu câinii clienţilor. Întotdeauna, la fiecare participare, a fost pe podium. Fără excepţie. Munca şi dăruirea cu care se ocupă de animale îi aduc satisfacţii imense. Bucuria rezultatelor, la fiecare câine pe care îl dresează, i se citeşte lui Robert pe faţă. Vorbeşte despre aceste patrupede ca despre prietenii lui cei mai buni. Trăieşte pentru asta. Zi şi noapte, gândurile sale se îndreaptă spre sufletele animalelor. Cum îi poate educa, cum să lucreze cu fiecare.
Cursul durează două luni
Dar de ce e nevoie de dresajul câinilor? Dacă proprietarii nu vor să-şi ducă patrupedele pe la concursuri, e nevoie să le aducă la şcoală?  Ei bine, Robert Berger susţine că da. „Trebuie să-i controlezi agresivitatea animalului. Să ştie să facă pază. Să aştepte, să nu sară pe om, să nu îl murdărească. Prima greşeală pe care o fac majoritatea proprietarilor de câini este că îi învaţă pe aceştia să sară cu două labe pe ei. Greşit. Corect este ca animalul să stea frumos, să aştepte comenzile. Un curs de dresaj durează, pentru toate rasele, două luni. Într-o lună fac cu ei disciplina. Reuşesc să le impun disciplina. Vârsta ideală ca să aduci animalul la dresaj este atunci când are trei-patru luni. În acest fel nu învaţă prostii, vine la şcoală şi totul decurge frumos din acel moment. Apoi, e foarte important să îi dai recompensă câinelui. Acesta nu trebuie să facă totul mecanic, ci de plăcere, pentru că ştie că va primi o recompensă. După părerea mea, ideal ar fi ca toţi proprietarii de câini să îi ducă la dresaj. Să îl înveţe minimum de disciplină”, spune dresorul Robert Berger.
Ciobănescul belgian, favorit
De atâţia ani, de când face munca asta, Robert a reuşit să dreseze aproape 80 la sută din rasele de câini. Cel mai uşor, spune el, lucrează cu ciobănescul belgian, rasa pe care o îndrăgeşte aşa de tare, că are în curte cinci asemenea animale. „Ciobănescul belgian Malinois este un câine foarte rapid. Cu acesta, cu cei din rasele Doberman, Rottweiler, e uşor de lucrat. În schimb, cel mai greu se munceşte cu cei din rasa Shar Pei şi Chow Chow. Sunt foarte încăpăţânaţi. Cu Ciobănescul german nu îmi place, deoarece li s-au schimbat caracteristicile. Nu mai sunt ca acum 20 de ani. Pe de altă parte, mă ocup şi de câini destinaţi copiilor cu probleme, cu diferite tipuri de handicap. Un asemenea animal e necesar să îndeplinească mai multe criterii. Să fie aportor, să nu muşte copiii, să nu fie agresiv. Câinele îl ajută pe copil să vorbească, în caz că nu face asta, în general micuţii îşi revin foarte bine cu ajutorul acestor câini.

Pădurenii din Bătrâna n-au văzut la faţă, niciodată, un senator sau deputat

Maximilian Gânju 

Sunt prea bătrâni şi prea puţini ca să conteze, îşi spun cei 100 de pădureni care trăiesc în satele comunei cu nume predestinat, Bătrâna. Pentru ei timpul a stat în loc şi nici măcar promisiunile campaniei electorale nu-i ajung. N-au văzut în viaţa lor un parlamentar la faţă, doar pe primar şi, îşi amintesc cu greu, parcă pe cineva… un „secretar“ de la judeţ.

La lumina lămpaşului
În satele din comuna Bătrâna abia dacă mai numeri 100 de suflete, toate obosite de atâta uitare şi singurătate. Bătrânii locului spun despre comuna Bătrâna că este raiul pe pământ, dar până să ajungi la el trebuie să treci prin iad.
În trei din cele patru sate ale comunei nu există electricitate, apă curentă sau alte „minuni” ale lumii moderne. Cei mai mulţi pădureni trăiesc ca la începuturi, la lumina lămpaşului, povestindu-şi între ei amarul, la gura sobei. Şi ar mai fi ceva: politica! Ştiu că este campanie electorală în acest an şi ar vrea să vadă la faţă un politician, un senator sau deputat care face legi şi pentru ei. Ar vrea să-i spună toate necazurile lor cu drumul, cu curentul electric şi cum satul pădurean dispare de la o zi la alta. N-au avut această ocazie toată viaţa lor, l-au văzut doar pe primar şi pe „un secretar de la judeţ“, adică un preşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara, dar a fost de mult şi nu mai sunt siguri dacă era „secretar“ sau un trimis de-al lui.

Drum, curent electric şi un medic
„Suntem singura familie din satul Piatra (foto), comuna Bătrâna. Da, un sat cu o singură familie compusă din cinci membri. Viaţa e grea aici, nu este curent, nu este apă şi nici nu va fi. Am vrea şi noi un medic, să vină să ne vadă măcar o dată pe lună. Vizitatori nu avem, e raritate când mai vine câte un străin pe la noi, dar politicienii nu vin. Ne-am dori să vină şi să ne asculte şi pe noi. Avem copii tineri care vor pleca la oraş, pentru că aici nu au şi ei condiţii şi îi tot aud pe parlamentari că urlă că sunt părăsite satele. Să vină şi să le spunem noi, să le spună copiii ce trebuie să facă pentru ca tinerii să nu plece la oraş. Anul acesta e campanie, dar eu nu cred că va veni cineva aici, de ce s-ar deranja un parlamentar să vină în pustietate pentru cinci voturi”, spune Aron Achim (60 de ani), capul singurei familii din satul Piatra. De o lună de zile nu mai ştie nimic de politică, invertorul de la panoul fotovoltaic pe care l-a cumpărat cu greu, s-a ars şi a rămas fără televizor şi lumină.
„Ar fi bine dacă ne-ar asculta şi pe noi politicienii ăştia. Nu ne ascultă, îşi zic: lasă-i pe ăia acolo, dă-le pace! Nu au nevoie ei de noi şi de votul nostru. Locuitori nu mai sunt, sunt cătune răsfirate în care mai găseşti câte o casă. Nu ai nici cu cine face politică, ce mai vorbesc cu baba mea. Nici oameni nu vin la noi, drumul de la Dobra şi până aici e foarte greu. Au tot promis că ne fac şi nouă drum şi au minţit de fiecare dată“, spune şi Zamfir Moldovan (65 de ani), din satul Răchiţaua.

Ultimul tânăr al comunei, pe picior de plecare
Alin Achim are 19 ani şi în viitorul apropiat va pleca din cătunul de munte către oraş. Viaţa e prea grea şi din agricultură se câştigă prea puţin, cât să merite să ducă pe mai departe ceea ce au clădit părinţii săi. „Dacă astăzi ar veni un politician aici şi ar vrea să mă convingă să rămân, i-aş cere curent electric, ajutor pentru noi, cei care ne întreţinem din agricultură şi să ne arate atenţie. I-aş mai cere un drum, să ne facă şi nouă un drum.  Din păcate acest politician nu va veni şi el o să rămână în funcţie şi fără votul meu, iar noi ne ducem viaţa grea pe mai departe”, spune cel mai tânăr locuitor al comunei.
Primarul din Bătrâna spune că totul s-ar rezolva cu voinţă politică şi puţin interes. Recunoaşte că a trecut pe la mai toate partidele, a sperat că unul dintre preşedinţii de la judeţ va îndeplini visul localnicilor de a avea drum. Toţi l-au păcălit, pentru că 100 de voturi este prea puţin. „Oamenii cer lucruri mărunte, un drum de legătură, energie electrică şi un medic în comună, iar dacă s-ar realiza aceste trei lucruri, satul pădurean ar mai avea o şansă. Media de vârstă a populaţiei este peste 60 de ani şi oamenii ar avea nevoie de un medic neapărat, să le acorde prim-ajutor. La noi nu se poate face aşa ceva, pentru că nu avem un drum. Acest drum păcătos este problema şi toată lumea se fereşte să vină aici“, a declarat Radu Herciu (foto), primarul comunei.

Rai şi iad, în acelaşi timp
Comuna Bătrâna, aflată chiar la graniţa judeţului Hunedoara cu Timiş, este situată în zona dealurilor înalte ale Munţilor „Poiana Ruscă”, la o altitudine de 960 m, înconjurată de păduri şi separată de satele din jur prin văi adânci. Locul este de o frumuseţe aparte, care îţi taie răsuflarea. Numele i-a fost dat de o veche legendă, care spune că un bătrân vânător a fost prins braconând prin munţi iar „jăndarmii” l-au lăsat nepedepsit după ce băştinaşul le-a despărţit, în minte, Transilvania de Banat fără să treacă vreun curs de apă. Mulţumiţi „jăndarmii” că au o „hartă” a zonei, i-au spus vânătorului: „acum poţi să te duci la bătrâna ta”, şi satul aşa s-a numit de atunci. Legătura cu lumea a puţinilor oameni care mai sălăşluiesc aici se face pe jos, cu căruţa sau, dacă timpul este bun, cu autoturismul de teren. Locul e învăluit de o linişte deplină, de nu ai zice că e populat. Căsuţele stau răsfirate una câte una pe culmile dealului, iar sătenii sunt oameni simpli ce privesc mereu în pământ, de ai zice că sunt nepăsători. Pentru a ajunge în acest colţ uitat de lume trebuie să răzbaţi prin codri zeci de kilometri, pe un drum forestier desfundat cu rang de drum judeţean. În cele patru sate ale comunei Bătrâna (Piatra, Răchiţaua, Bătrâna şi Faţa Roşie) mai trăiesc exact 100 de oameni, toţi bătrâni şi plini de griji, iar numărul lor scade de la un an la altul.