Când inima te cheamă acasă, iar pulsul sănătos îl ai la Hunedoara. Povestea de suflet a cardiologului Bogdan Talfeş, fiul regretatului doctor Horia Talfeș, cel care până în ultima sa zi de viață a ales să fie în slujba pacienților

Magdalena Șerban

Medicina nu ar trebui făcută doar cu știința alături, ci și cu sufletul. Indiferent de diploma obținută, ce e drept, nu ușor, ci cu efort, înainte de orice, ești om. Sunt puțini medici care rămân în memoria comunității și mult prea mulți care își fac doar datoria. Cazul celui care a fost medic de urgență Horia Talfeș, care în ciuda unei afecțiuni necruțătoare, a venit la muncă până când l-a ținut și ultima suflare, este grăitor pentru omenia care nu poate fi înlocuită de nici un medicament. Tot aportul său adus pacienților care au avut norocul să cunoască un om și un profesionist desăvârșit însumează un câștig al hunedorenilor. Firul său epic însă nu se termină. E continuat de fiul său. Deși și-a făcut numeroase specializări în străinătate, mai exact în Germania, iar un deceniu a aprofundat tot ceea ce se putea învăța de la și alături de cei mai buni, fiul său, cardiologul Bogdan Talfeş a ales să ducă mai departe ceea ce a lăsat tatăl său în urmă. Așa că, de o lună de zile, este medic la Spi­ta­lul Municipal „Dr. Alexandru Simio­nes­cu” Hunedoara, locul în care cel care îi este model de viață și de profesie, tatăl său, a activat peste 3 decenii.

 

Doar oamenii integri au principii de la care nu se abat. Iar cu sufletul nu te joci. Faci ce i-ai promis

,,Din 1989 și până în martie 2024 tata a fost medic de urgență la Hunedoara, în ultimii ani activând ca șeful UPU de aici. Știa că are tumoră, știa că ceasul său biologic și medical ticăie, dar a vrut să își facă munca până în ultima clipă. Ținea enorm la ceea ce făcea. Pot spune că și-a iubit meseria la fel cum mă iubea pe mine. Eu am crescut, practic, în spital, legat oarecum de piciorul tatălui meu. Aici făceam teme și mă leagă atât de multe amintiri încât sunt foarte atașat de unitatea medicală hunedoreană. Mama mea e medic pediatru și de familie, așa că nici nu m-am gândit să nu aleg calea medicinei. Chemarea deja mi se formase. Încă de pe vremea copilăriei. Am ales cardiologia, ca specialitate pe care să o practic zi de zi, ramura aceasta fiind una care chiar implică ajutor real pentru oamenii aflați la nevoie. Fiecare specialitate e importantă, dar impactul imediat și major consider că este cel cariologic, în situațiile critice. E și adrenalină, dar dincolo de orice, intervine sentimentul de mulțumire că ai ajutat un om să trăiască, fiind la limita dintre viață și moarte. Mergeam cu părinții mei pe stradă și de multe ori erau opriți pentru a li se mulțumi pentru binele făcut. Mi-a plăcut acel sentiment și mi-am dorit mereu să-l pot aduce și eu celorlalți”, își amintește dr. Bogdan Talfeş, medic specialist cardiolog, cu multiple alte competențe medicale.

 

În Germania, alături de unul dintre cei mai prețioși cardiologi ai lumii. Vrea o medicină în care doctorul e un simplu om, la fel ca pacientul. Dumnezeu trasează linia vieții, iar medicii îi urmăresc schița

,,Facultatea am făcut-o la Timișoara și imediat după, am plecat în Germania. Am vrut să văd cum se practică medicina într-un stat dezvoltat, să învăț tot ce pot și să aplic apoi acasă, tot ce e mai bun. Am plecat cu gândul că mă întorc în țara mea și niciodată, în cei zece ani cât am stat acolo, nu mi-am pus problema să rămân. Am lucrat în 3 spitale, iar în ultimul, în Frankfurt, am lucrat 5 ani cu unul dintre cei mai buni cardiologi din lume, prof. dr. Sievert. Mama m-a susținut tot timpul, inclusiv financiar, pentru a putea pleca în Germania, dar tata e modelul meu de profesionalism, de medic. Din momentul plecării mele, mi-am imaginat că mă voi întoarce medic specialist și tata va putea să mă vadă cât am crescut ți câte am învățat. Visul mi se împlinește acum doar pe jumătate, căci tata nu mai e. Dar îl voi întregi. Mi-aș fi dori să lucrez cu el și tot timpul, ambiția mea a fost să-l depășesc. Îmi spunea mereu că respectul se câștigă prin muncă. În Germania, am reușit să-mi câștig respectul. La plecarea mea, oamenii au plâns. Eu nu mă consider medic în fața nimănui, eu mă consider om. Oamenii au diverse meserii. Ptin urmare, eu sunt egal cu pacienții mei. De aceea nu îmi place să mi se spună domnul doctor. Și o altă parte importantă e că nu suntem roboți, nu le știm pe toate. Chiar și cazurile o arată. Sunt dăți când poate un pacient a ajuns în 7-8 minute la spital, pe masa de cateterism, și totuși, acesta a murit. Când Dumnezeu spune STOP, linia vieții se oprește. Poți tu ca medic să faci orice. Dar, pe de altă parte, făcând atâția ani gărzi, am întâlnit foarte multe. Am văzut același tip de boală, același caz, dar la un bolnav funcționează protocolul medicalt, iar la celălalt nu. Fiecare om are materialul său, rezistența sa și o linie e vieții”, subliniază medicul.

 

Are încă 4 competențe, grele, dar România e selectivă

,,Rata de succes în terapii depinde și de pacient. Unii pacienți au boli terminale, iar inima, oricât am încerca noi din răsputeri, ajunge și ea la limită. Trebuie să fii sincer cu omul, indiferent de context. Blând, dar sincer. Și cu respect. Nu dau pronosticuri. Nu suntem la meciuri. Medicina nu e un sport. În România, am doar 2 specialități recunoscute de statul român, una e de cardiolog și cealaltă e de medic internist. Doar că în Germania, mai am competențe, dar care în România nu îmi sunt recunoscute. Una e cardiologia intervențională, însă am renunțat să o practic, asta făcând-o pentru familia mea. Eu nu am avut părinții doar pentru mine când am fost mic, iar eu acum am doi copii mici și vreau să le dedic timp și lor. Nu vreau ca cei mici ai mei să simtă ce am simțit eu când a murit tata. Eu am tânjit după minutul în care eu aveam încheiate toate specializările, iar tata mă suna să cobor un minut, să mă vadă crescut și că am ajuns în etapa mult dorită. Însă…Am lucrat cu profesorul dr. care este cel mai bun cardiolog din Germania și e considerat unul dintre cei mai buni din lume. Am luat parte la cercetări și la formarea protocoalelor de cardiologie în lume. Chiar am avut parte de un parcurs frumos. Nu sunt trist, este o oarecare dezamăgire că în viață nu poți face absolut tot, nefiind timp fizic, dar familia are și ea un rol important. Am competență și pe terapie intensivă. În Germania, cardiologul și interninstul fac gărzile pe Terapie Intensivă. Acolo, anesteziștii au nevoie de supraspecializare pentru terapie intensivă, iar noi preluam automat competența, fiind în grila noastră de rezidențiat. Am făcut 10 ani gărzi în Urgență și pe Terapie Intensivă. O altă compenetnță pe care o am e pe Medicina de Urgență. Chiar dacă România nu recunoaște ce am dobândit în afară, pe mine toate aceste cunoștințe mă ajută mult. Sincer, nici nu mi-a păsat ce e sau nu recunoscut aici, eu m-am întors așa cum mi-am promis. Am vrut să  îndeplinesc dorința tatălui meu, care era tot una cu a mea. Deși puteam alege orice alt spital din România, cum să merg altundeva unde nu mă definea și nu îl definea pe tatăl meu. În pus, în domnul manager Radu Budae regăsesc o figură parentală. Deschiderea și suportul primite îmi fac drumul mai ușor. Îi mulțumesc! De asemenea, aș vrea să mulțumesc soției mele, care m-a înțeles enorm și fără de care nu aș fi putut face toate cele enumerate. Deși ea vine din domeniul bancar, m-a înțeles perfect. Le mulțumesc mamei mele și socrilor mei. Cu toții mi-au fost sprijin. E bine să primești, dar mai trebuie să și dai. Sunt un om echilibrat, așa că voi dărui și eu familiei. Timp și dedicare”, mai arată specialistul.

 

Cazul care i-a rămas etalon. Când imposibilul devine posibil, chiar și preț de puțin timp. Rămas bun de la cei dragi, dincolo de puterea morții

Nu există medici în lumea aceasta care să nu aibă întipărit în memorie cel puțin un caz marcant, care fie a atins limita intangililului, fie a adus, pe veci, o emoție ce nu poate fi tradusă prin cuvinte. ,,Au fost situații când am luat decizii rapide și, ulterior, când le-am reanalizat mai detaliat, efectiv nu mi le explicam. Pur și simplu au fost ca o inspirație divină. Am ieșit din protocoale sau record de timp. Mie îmi place să decid. Un doctor bun decide. E adrenalina care aduce implicarea maximă. Chiar dacă la momentul zero, ai decis prost, la momentul imediat următor poți să reiei procesul și să decizi altceva. Decizia proastă te va aduce pe drumul cel bun. E grav să nu decizi. Încerci tot ce e posibil. Personal, am un caz pe care l-aș putea da exemplu. Anul trecut, un tânăr de peste 20 de ani, cu aceeași afecțiune ca și tata. Era în comă, familia știa că din clipă în clipă se va stinge și mi-am dat seama că și ei treceau exact prin ce trecusem eu cu tatăl meu, anterior. Am simțit cu tot sufletul, prin ochii mamei acelui tânăr, cât de mult își dorește să-și poată lua rămas bun de la fiul ei aflat în fază terminală. Am reușit să-l scot din comă, am folosit tot arsenalul ce era acolo (spitalul din Germania chiar avea tot ce era nevoie), mi-aș activat toate cunoștințele pe care le aveam dobândite în medicină, am reușit să-l trezesc încât să și vorbească și au reușit să-și ia rămas bun. La o zi după, când eu am venit la muncă, când mi-am preluat garda, tânărul murise cu vreo 2 ore în urmă. Nu am cuvinte să descriu mulțumirea mamei, în genunchi. Era conștiență că poate nu mulți medici ar fi făcut asta. Ce mulțumire aș putea eu să am mai mare? Cu toții știam că va muri, însă faptul că l-am echilibrat pentru a avea acea discuție finală este cea mai mare împlinire pentru sufletul meu, ca om. Știu cât de important a fost pentru mine să am o discuție finală cu tatăl meu”, ne împărtășește dr. Bogdan Talfeş.

Hunedoara a câștigat, din nou!

,, Este una din cele mai frumoase povești de viață pe care am trăit-o în cei aproape 9 ani de când conduc spitalul Hunedoara. Un vis al unui copil, aș putea spune, devenit între timp un medic de excepție, care și-a dorit întotdeauna să vină clipa în care să facă o gardă împreună cu tatăl lui, un medic de referință pentru spitalul nostru: dr. Horia Talfeș. Destinul însă a ales altceva, ca dr Horia Talfeș să îl vegheze din Ceruri pe Bogdan în momentul revenirii acasă, la Hunedoara. Sunt sigur că e tare mândru de acolo, de Sus”, transmite Radu Budae (foto), managerul Spitalului Municipal Dr. Alexandru Simionescu Hunedoara.

 

Notă editor: am scris, am plâns, am plâns, am scris. Chiar mai există oameni. Și au o casă pe care nu vor să o lase ca pe o casă părăsită. Un articol pe care o să mi-l amintesc mereu când voi avea o durere fizică sau sufletească. Totul se poate! Aici, printre noi.