Aşteptări simple

Ca într-un repetabil spectacol al demagogiei, odată cu apropierea alegerilor, europarlamentare şi niţel parlamentare, preocuparea politicienilor pentru binele ţării devine lumină în creştere. Lumină artificială, desigur.
În toate taberele politice româneşti, de la stânga la dreapta şi de sus în jos, se croiesc strategii de imagine: cum mai poate fi românul aburit în aprilie-mai 2014? Un efort intens, pentru că nivelul de încredere al cetăţeanului în clasa politică a atins valori atât de mici, încât cu greu s-ar mai limpezi ceva, fără vreun cutremur de proporţii.
Strategiile pregătite, unele deja impuse „pe piaţă”, vizează, din păcate, aceleaşi şabloane deja ruginite: o viaţă mai bună, salarii mai mari, înghesuirea în sus a salariului minim, ciuntiri de cote de impozitare, locuri de muncă. Toate fiind argumente pur teoretice. Toate fiind ţinte de neatins în România unui sfert de secol de încercări.
Din stânga, ni se spune că suntem în cea mai roză situaţie din istorie, că „deja se simte în buzunarul românului creşterea economică şi relaxarea fiscală”. Astfel că, derutat, pot spune că nu cunosc nici un român, respectiv nici unul din cei bucuroşi de ce li se întâmplă şi care să-mi spună că trăiesc mai bine. Din dreapta, aflăm că am fost în cea mai roză situaţie, dar s-a înroşit useleşte, până la culoarea focului supărat. Iarăşi, nu-mi amintesc despre ce perioadă e vorba, din ce ţară, din ce spaţiu economic despre care nu am auzit niciodată.
Dinspre sateliţi, vin abureli satelitare, cum altfel: „doar noi, cei mai mici dintre cei mici, avem puterea cea mai mare de a schimba lucrurile”. În acest spaţiu liliputan, însă, vieţuiesc sute de personaje ce au ajuns la piticism fugărite din jocul giganţilor de carton.
Aşteptarea simplă a românului, în asemenea condiţii, este cu mult mai simplă şi deloc legată de scheme propagandistice şi acceptarea verde a unor promisiuni: „când apar, domnule, găleţile, puii, micii, berea, concertele, calendarele, măcar cu atât să ne alegem, din alegerea lor”?