Despre Parcul dendrologic Simeria, sau Arboretumul Simeria, sau Staţiunea ICAS (pentru cercetători…), am auzit pentru prima dată când eram prin clasa a IV-a, când ne-am dus în excursie cu şcoala. Aveau acolo, pe atunci, nişte animale, în cuşti mici – încă nu apăruseră normele europene referitoare la maniera de organizare a grădinilor zoologice. Ce m-a impresionat au fost serele uriaşe, cu plante tropicale, despre care citisem prin cărţile lui Jules Verne.
Am vizitat apoi, cu destul de multă regularitate, parcul din Simeria. Animalele au dispărut, dar am aflat despre parc că este al treilea ca importanţă în Europa şi al 11-lea din lume. Amenajat în stil romantic sau peisager englez, parcul avea toate ingredientele unui loc în care simţeai efectiv cum te relaxezi, invita la reverie, lacurile sale, traversate de poduri de lemn, copacii exotici, conacul din faţă, totul respira un aer, cum să spun, european, prin grija cu care erau concepute şi îngrijite. Spun „erau”, pentru că, pe an ce trecea, focurile s-au împuţinat. Din ce în ce mai părăginit, conacul este, încă de la început, o emblemă a ceea ce va deveni probabil şi parcul. Din când în când, o asociaţie de voluntari a Primăriei Simeria, cu efort, reuşea să cureţe de pet-uri canalul care traversează parcul, dar ar fi fost nevoie de voluntariat zi şi noapte, pentru a face faţă mizeriei aruncate de locuitorii satelor din amonte.
Serele s-au degradat până la autodistrugere. Plantele din interior sunt de mult o amintire. Plantaţia de tuia a fost devastată. Gardul dinspre Mureş e rupt, ca să treacă pescarii sau cine o vrea… Lacurile sunt colmatate şi de mult timp necurăţate. Nu mai ştiu cum merge cercetarea ştiinţifică, era acolo un colectiv entuziast şi priceput, dar ce nevoie mai are România de cercetători, mănâncă şi ăştia o pâine degeaba… La pensie cu ei, iar alţii nu vor mai creşte, sau dacă totuşi, atunci îi vom găsi prin rezervaţiile din Alpi. Căci, nu-i aşa, ţara noastră e frumoasă, bogată, are câmpii mănoase şi munţi înalţi. Are de toate…
Zilele trecute, impresia de degringoladă a fost accentuată de faptul că pe aleile parcului, destinate plimbării pietonale, se „dădeau” cu frenezie unul cu o motocicletă enduro, altul cu un ATV. Nimeni la poartă, poate că nu mai sunt fonduri pentru a ţine salariaţi care să vândă bilete.
Aştept cu interes argumente de la cei care spun că văd totul prea în negru. Şi mai ales, îi invit să rămână în anonimat.
View Comments
Aveti dreptate domnule Gruian,distrugem prea usor ce altii au cladit cu efort fizic si material imens.nu stim sa pretuim ce avem in jurul nostru nici noi dar nici autoritatile locale.p.s.ca dealtfel si mocanita hunedoara,autoritatile locale si judetene nu misca un deget