Alegoria

Volodia Macovei
Departe de a putea fi definită exact, alegoria a făcut casa cea mai bună cu literatura, căreia i-a dat, alături de metaforă, dimensiuni estetice impresionante. În modul cel mai simplu, am putea considera alegoria ca modalitatea de a transmite idei complexe, abstracte, cu ajutorul unor imagini uşor de înţeles, din realitatea imediată oferită de percepţie. Etimologic, termenul provine din greaca veche, unde allos înseamnă „altul” şi agorefo înseamnă „eu spun”, ideea fiind de a propune o tehnică retorică prin care spui un lucru ascunzându-l în altul, cifrându-l estetic, dacă putem spune aşa.
Alegoria poate fi tratată şi ca o enigmă a cărei rezolvare este la îndemâna intelectului uman, care se poate juca liniştit cu perechea realitate-imaginar. De asemenea, alegoria poate fi considerată simbol, imagini naturale sau animale, de exemplu, fiind capabile să descrie trăiri omeneşti sau structuri fizice şi psihologice. Un exemplu, cred eu folositor, vom găsi în versuri ale lui Boilleau, din Arta Poetică (o traducere personală, liberă, în scop didactic): „Acesta nu-i un abur în tunet renăscând,/ Ci Jupiter din arme pământu-nspăimântând;/ Furtună-ncremenind în mateloţi privirea,/ Neptun e ce închide-n talazuri nemurirea;/ Şi nu-i ecou cel sunet topindu-se-n abis,/ Ci doar o Nimfă-n lacrimi certându-l pe Narcis.”. Relaţia personaj – imagine-sunet natural defineşte forma cea mai simplă a alegoriei. Sursă inepuizabilă de alegorii este fabula.

Propunere de lectură: George Orwell, „Ferma animalelor”.