Alegeri în România (şi în Colegiul Haţeg)

Cum sunt, în acest moment, alegerile din România – şi prin extensie cele din Colegiul III Ţara Haţegului, Călan şi Ţinutul Pădurenilor – este descris într-o manieră extrem de potrivită de către Mihaela Miroiu, profesor de politologie la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. Articolul complet a fost publicat în revista «Politics & Media» nr. 1 şi poate fi citit pe site-ul politics-media.ro.
Îmi permit să redau un fragment – el ilustrează perfect ceea ce se întâmplă în rândul partidelor şi electoratului românesc, încă extrem de vulnerabil la populism. Iată deci, fragmentul promis:
„Orientarea electoralist-populistă a politicienilor este explicabilă. Perioadele de guvernare fără campanie sunt din ce în ce mai scurte. Din acest motiv, centrul de greutate al recrutării şi promovării politicienilor cade pe succesul potenţial în alegeri, pe rezolvarea intereselor imediate ale guvernanţilor şi partidelor aflate la putere, nu pe competenţa de a guverna şi pe politici publice coerente. În consecinţă, uninominal sau nu, politicienii sunt selectaţi în funcţie de capacitatea de a atrage voturi, nu de a guverna, căci nu antrenezi pentru spectacolul de campanie «cai de curse» sau «cai de povară», ci «cai de circ». Excepţiile (persoane competente şi integre, potenţiali oameni de stat) sunt, de regulă, respinse fie de partide, fiindcă le încurcă interesele imediate, fie de alegători, fiindcă nu sunt populari şi nu au notorietate mediatică.
Campaniile sunt populiste şi guvernările autoritare.
Dacă politicienii ştiu că trebuie să se pregătească mai degrabă de alegeri şi prea puţin de guvernare, vor adopta electoral stategia populistă, respectiv o combinaţie între machiavelism: spune oamenilor ce vor să audă şi milostivenie guvernamentală: dă ceva săracilor, pentru că au voturile cele mai multe: ajutoare sociale, măreşte pensii şi salarii mici, cumpără voturi. Aflaţi la guvernare, politicienii vor adopta strategia cinic-autoritaristă, mai ales în timp de criză: nu contează oamenii ci: reforma, criza, echilibrele macro-economice, combinată, cu capturarea statului de către grupurile de interese ale partidelor la putere.
În 1997, descriam regimul nostru politic drept o «democraţie de vitrină» cu un cetăţean minimal, un stadiu de înţeles pentru ieşirea din autoritarismul comunist. Stadiul actual, de tip electoralist, nu îşi tratează oamenii ca fiind cetăţeni şi contribuabili, ci ca alegători şi supuşi, dar de data aceasta, fără explicaţiile şi justificările primului deceniu, căci cetăţenii, aşa cum ne demonstrează cercetările, sunt net mai avansaţi, în această calitate, decât politicienii.
În primul deceniu, politicienii mai luminaţi (citeşte: pro-occidentali) şi societatea civilă erau avangarda modernizării şi democratizării. Acum, societatea civilă este public într-un imens con de umbră iar politicienii au un retard major faţă de cetăţeni. Întruchiparea supremă a retardului în raport cu un comportament democratic este chiar preşedintele. Tratând Parlamentul ca pe o instituţie plină de leneşi care parazitează pe bani mulţi, negând parlamentarismul în favoarea formulei populiste: Voi sunteţi adevărata majoritate! De ce le e frică, nu scapă! preşedintele a călcat în campanie pe urmele lui Hugo Chavez, care, în acelaşi spirit, câştigase în Venezuela cu lozinca: Hai să scăpăm de ei toţi!”