Adrian Păunescu, ultimul Mare al epocii Ceauşescu

Vinerea trecută la ora 13.21 am primit de la un cunoscut pe care îl apreciez în mod deosebit următorul sms: „Faci parte din generaţia Cenaclului Flacăra. Aprinde o lumânare în memoria marelui Adrian Păunescu. Dumnezeu să-l odihnească.”
Ca cenaclist flăcărist optzecist, am avut o singură experienţă, în vremea studenţiei, la Braşov. Jurnalistul care am devenit începând cu 1991 a avut o singură întâlnire directă cu Adrian Păunescu, prin 1994, el fiind membru al Partidului Socialist al Muncii. În forurile de conducere ale acestui partid a ajuns şi Ioan Popa, ultimul prim-secretar PCR al judeţului Hunedoara, susţinut de Adrian Păunescu. La o conferinţă de presă, l-am întrebat pe poet dacă ştie ce poezioară îi făcuseră devenii lui Ioan Popa. N-o ştia, i-am recitat-o: „…a plecat Bălan franzelă, a venit Popa cartelă!”. L-am enervat şi mi-a ţinut o teorie despre valoarea lui Popa.
Spun toate astea pentru a se înţelege că am avut foarte puţină tangenţă postdecembristă cu Adrian Păunescu. Cred însă că maniera în care este tratată la absolut orice post TV sau radio din România trecerea sa în nefiinţă este deranjantă prin exces şi melodramă. M-am săturat să-l aud pe Hruşcă cântând „Rugă pentru părinţi” peste un montaj patetic de imagini cu Adrian Păunescu, într-o lipsă de imaginaţie care a lovit brusc toţi făcătorii de generice TV. Ca întotdeauna, nu avem măsură, nu suntem capabili să ne obiectivăm în raport cu personajul. Stabilim criterii şi apoi, în numele lor, îi huiduim pe toţi cei care îndrăznesc să-şi pună întrebări. Orice analiză cât de cât critică stârneşte revoltă şi îl expune pe cel ce îndrăzneşte unui adevărat linşaj public.
Apreciez poezia lui Adrian Păunescu, nu din auzite, ci din citite. Am parcurs cu pasiune drumul său cu valenţe iniţiatice, prin intermediul reportajului „De la Bârca la Viena şi înapoi”. Preţuiesc extraordinar de mult generaţia folk lansată de el, care la această oră este în covârşitoare majoritate (cât a mai rămas din ea) promotoarea actului cultural de calitate. Nu pot uita însă „Antena vă aparţine” şi cohortele de oameni ţinuţi prin centrele oraşelor, având în timpul transmisiei TV câte un uriaş portret al lui Ceauşescu deasupra capetelor, portret introdus electronic. Tot Adrian Păunescu le făcea şi pe astea. Nu pot uita acel „trăiască Ceauşescu, trăiască România” din finalul spectacolelor de cenaclu Flacăra.
Nu am căderea să judec. Îndrăznesc doar să spun că ar trebui mai multă decenţă înainte de a ridica statui. Asta nu poate fi întotdeauna rău. Octavian Goga, ca poet, a fost extraordinar. Ca om politic, a fost catastrofal. Pe când eram licean, profesorul de istorie ne-a spus asta. Regimul Goga-Cuza a susţinut extrema dreaptă. Păunescu, în opinia mea şi nu numai, a avut părţi foarte bune, ca poet şi promotor al unei generaţii de artişti de calitate. A fost însă şi un extraordinar de abil propovăduitor al comunismului. Tocmai abilitatea asta a sa îi face pe mulţi să-l scuze, confundând-o cu un fel de disidenţă sau cu necesarul compromis, cum poate ar fraza Adrian Păunescu.
Îmi pare rău că un personaj de talia sa a părăsit această lume mult prea repede. Senectutea părea să-i fi adus mult mai multă înţelepciune, iar cei 67 de ani nu erau deloc prea mulţi. Cred că Adrian Păunescu a fost ultimul mare supravieţuitor al comunismului românesc, în varianta sa ceauşistă. Simbolic, îl reprezenta. Cenaclul Flacăra a funcţionat pe post de Woodstock românesc doar în comunism. După 1989, nu a mai mers.
Închei aşa cum am făcut-o şi în emisiunea de vineri a Antenei 1 Deva: „Timpul vieţii e scurt, hai să-l facem curat”. Cât putem…