13 iunie şi tot ce a urmat

Puţin după ora 12.00, sâmbătă. Conduceam, când brusc, aparatul de radio a început să difuzeze un fragment din „Imnul golanilor”, cel cântat în Piaţa Universităţii. Într-o clipă, am fost invadat de amintirile acelei veri de acum 20 de ani.
Simbolic, mă consideram un golan. Deşi, la 400 de kilometri depărtare, trăiam alături de cei din Zona liberă de neocomunism. Alegerile de la 20 mai îl legitimaseră pe Ion Iliescu preşedinte, după nenumărate pertractări cu partidele de opoziţie. Contestatarii intuiau corect – Revoluţia română fusese abil preluată de cei cu experienţă politică. Cei cu idealuri în cap pierduseră – cum este de obicei. Ăştia din urmă se întâmplă să mai aibă şi suflet, aşa cum nu este recomandabil să ai în politică.
…Încercările TVR de a discredita manifestaţia din Piaţa Universităţii începuseră să dea roade. Sloganul cu „noi muncim, nu gândim” îţi începea cariera glorioasă. Cu excepţia lui Constantinescu, ceilalţi doi preşedinţi, Iliescu şi Băsescu, asta şi-au dorit şi îşi doresc – să nu gândim. Rolul gloatei este să vină la vot din patru în patru ani sau, mă rog, din cinci în cinci. În rest, are voie să se lase condusă.
Năvala minerilor în Bucureşti, în ziua de 14 iunie, a fost un şoc. Numai fraierii pot crede că minerii au ajuns la Bucureşti „spontan”, într-o manifestare de conştiinţă civică, surclasând privitul la Campionatul mondial de fotbal şi multe beri băute pe timp de caniculă. Am în faţa ochilor minţii acel autobuz arzând, aud parcă acea convorbire a generalului Diamandescu, cel care cerea voie să le incendieze. Văd din nou minerul ce loveşte cu sete un amărât, cărat cu forţa de alţi doi mineri. Ciomagul se abate iar şi iar peste capul omului, marcând toţi cei 20 de ani trecuţi de atunci. Azi se împlinesc cei 20 de ani de la imaginile care au îngrozit Europa.
România a pornit în acea fatidică zi de 14 iunie, pe un drum cât se poate de greşit. Drumul abuzului şi al legii interpretate. Nu legea cum e ea, ci legea cum vrea s-o facă acela din vârful piramidei. Nu-l simpatizez pe Ion Iliescu, pentru că este astăzi împotriva lui Traian Băsescu. Traian Băsescu este produsul abuzurilor şi aproximativului, introduse în politica românească de Ion Iliescu. Unul se dorea fără opoziţie, celălalt se vrea fără Parlament. Aceleaşi puseuri autocrate, aceeaşi mentalitate de tătuc atotştiutor. M-am bucurat ca fraierul, când, în 2004, Băsescu „a forţat” o majoritate, care să aducă Alianţa DA la guvernare. O spun pe şleau – credeam că va fi bine, câştigaseră „ai mei”. Când a aplicat, în 2009, aceeaşi metodă, refuzând guvernul Johannis şi „forţând” al nu ştiu câtelea Guvern Boc, am zis că este neconstituţional. Scump plătit este preţul judecăţii părtinitoare, făcute nu cu legea unui stat de drept, ci cu forţa pe care ţi-o dă expresia „aşa vreau eu…”.