„Nimic nu mai e ca altădată…”

Cunoaşteţi desigur vorba asta. N-o să mă întorc prea mult în timp, ca să ridic în slăvi cine ştie ce performanţă de-a înaintaşilor, indiferent când au trăit aceşti înaintaşi. Cu toate astea, unele chestii arată bine la început, pentru ca apoi – acest apoi fiind foarte apropiat în timp de început – să decadă, din motive care ţin nu de megatendinţe, ci de nesimţire. Să mă explic.
În reclame, crema de ciocolată de prin croissante curgea în valuri, cum muşca personajul din cornul cu pricina, cum se umplea tot. Faza e de acum vreo câţiva ani. O vreme, unele cornuri aveau într-adevăr multă cremă, pentru ca după numai câteva luni, cantitatea să scadă sensibil, evident, din motive de reducere a costurilor pe seama clienţilor păcăliţi.
Hai să vin mult mai aproape în timp. Un restaurant cu specific deschis în Deva, cu preţuri nu foarte mari, dar nici foarte mici (pentru zonă…) te întâmpina cu nişte mici chestii de bun-venit, o măslină, o feliuţă de şuncă, un păhărel minuscul cu ţuică, mă rog, intenţia contează, doar nu era să te sature pe gratis.
Plăcut surprins de „ospitalitatea tradiţională”, am repetat vizita cam după o lună. Aperitivele de bun-venit se micşoraseră, ţuica era servită în păhărele minuscule, cu mult mai mici decât cele de la prima vizită.
A mai trecut un timp, să spunem tot cam o lună. Am aşteptat în zadar aperitivele de bun-venit. Nu tu şuncă, ceapă roşie, de ţuică ce să mai vorbim. Ospitalitatea s-a dus pe Apa Sâmbetei. De precizat că localul are succes şi probabil, patronul s-a gândit că dacă tot vine lumea, la ce să mai dea mâncare pe gratis? Momeala a funcţionat cât a funcţionat, după care uşor-uşor a fost retrasă.
Sigur că n-o fi ăsta cel mai important lucru, el face însă parte dintr-un sistem pe care nu ştiu dacă să-l clasific românesc. Poate şi prin alte părţi e aşa, şi nu mă refer doar la aperitive de bun-venit. Eşti tentat la început cu produse de bună calitate, începi să le cumperi, după care constaţi că „nimic nu mai e ca altădată…”.