„Domnişoară, vă asigur că…

…v-ar fi plăcut să faceţi o asemenea facultate”.
Cam astea au fost cuvintele ministrului Adriean Videanu, plasate ca răspuns pentru o jurnalistă care l-a întrebat de ce şi-a plasat în funcţia de consilier o domnişoară/ doamnă, care e plătită cu vreo 23.000 de lei. Consiliera respectivă, spunea Videanu, ar fi absolvit o facultate celebră în Statele Unite. Nu-i băgăm nici o vină, doar că nu oricine îşi permite să facă o facultate în Statele Unite.
Cu adevărat deranjantă a fost însă maniera sfidătoare, arogantă şi batjocoritoare cu care ministrul Videanu a ajuns să-şi gratuleze în ultima vreme contestatarii. Ziarista respectivă poate că şi-ar fi dorit să facă o asemenea universitate, chiar dacă după absolvire nu ar fi angajat-o nimeni consilier cu 23.000 de lei lunar. De fapt, avem (încă) o grămadă de absolvenţi talentaţi, care fie revin în ţară pentru a fi dezamăgiţi, fie nu mai revin deloc, tot pentru că sunt dezamăgiţi.
Poate că ziarista nu a fost suficient de deşteaptă pentru o asemenea universitate americană. Sau poate că pur şi simplu (această variantă este mult mai probabilă) nu a avut banii necesari. În definitiv nu trăim într-o societate în care toţi au bani să studieze în SUA, doar că asta nu e o vină, nu e de imputat, mai ales din partea lui Videanu, omul prezent în top 300, cu o avere estimată la milioane de euro.
Numai că, tonul ministrului Videanu a fost umilitor pentru fata în cauză. Fraza, rostită auto-justificativ, a fost practic dezumanizantă pentru ministrul devenit un fel de factotum al guvernului Boc. Nu i s-a părut absolut nimic în neregulă cu acel salariu de peste 5.000 de euro, nici cu altele asemănătoare, în condiţiile în care el şi ceilalţi colegi guvernamentali cer politici de austeritate. I s-a părut mult mai profitabil s-o umilească pe biata jurnalistă, spre care mi s-a îndreptat instantaneu toată înţelegerea, indiferent de motivele pentru care ea şi-ar fi dorit, dar nu a putut să studieze la „acea prestigioasă facultate din Statele Unite…”.
…Şi uite-aşa, iar mi-am amintit de articolul colegei mele Monalise Hihn, „Videanu, un piţiponc al politicii româneşti”.