Valentini şi Dragobeţi

Până la sosirea intempestivă de peste Ocean a cosmopolitului Sfânt Valentin, Dragobetele autohton a preferat să dormiteze blajin, uitat de cei cărora le era adresat. Iubirile se mărturiseau mai discret, fără exces de inimioare şi motiv de cadouri din ce în ce mai scumpe.
Gradual, să nu se şocheze naţia, Valentin a intrat în cutuma lunii februarie, urmat îndeaproape de Dragobete, revitalizat de patrioţii care au exclamat şocaţi: „dar avem şi noi aici, în România… ”.
Şi uite-aşa, o nouă sărbătoare consumistă a realizat eventul – sfântul de import şi autohtonismul, la câteva zile distanţă, numai bine pentru iubăreţi, să-şi cadorisească te miri ce, de la clasicele inimioare la automobile, dacă flăcăul e de bani gata şi fetişcana cere dovezi de iubire ceva mai consistente.
În ceea ce mă priveşte, nu mă deranjează Valentinii şi Dragobeţii, dar senzaţia pe care o am este că în afara caracterului comercial, nu se ascunde nimic profund. Asistăm la o desacralizare a sărbătorilor propriu-zise, de la Crăciun la Paşti, pe fondul exacerbării unor trăiri mercantile. Nu facem decât să mergem în „sensul publicitar al existenţei”, din ce în ce mai convinşi că ceea sunt induse propriile noastre trăiri, atitudini, sentimente. Inventarea unor noi şi noi prilejuri de ieşit la cumpărături pare să fie ţelul suprem al epocii.
Ceea ce apare ca deranjant este mimetismul românesc. Dragobetele a fost scos de la naftalină, dintr-o civilizaţie rurală, doar pentru a i-l opune Sfântului Valentin, care nu şi-a pierdut vigoarea, dar nu la noi, ci în ţările anglo-saxone. Am descoperit repede-repede povestea Dragobetelui, care prin Transilvania nu a prea trecut, fiind mai degrabă specifică spaţiului Vechiului Regat. A fost promovat cu un fel de furie amestecată cu mândrie – adică ce, noi suntem mai slabi ca ăia? A învins mândria naţională, Valentin cu Dragobete par împăcaţi şi suficient de apropiaţi temporal – unul pe 14 februarie, celălalt pe 24. Tarabagiii o ţin tot într-o sărbătoare, telenovelele şi emisiunile siropoase fac restul, proiectate după acelaşi concept.
Într-un fel, se constituie într-un preambul al mărţişorului. Mărţişorul este în opinia mea singura sărbătoare laică românească ce a rezistat, are valoare şi putea fi mult mai inteligent promovată. Piaţa de mărţişoare a devenit şi ea un kitsch uriaş.
Dar despre asta, cu altă ocazie. Pentru toţi cei care-l sărbătoresc într-un fel sau altul pe Valentin, petrecere frumoasă!