Va fi rău… nu va fi atât de rău…
Anul trecut, am auzit de vreo câteva ori că am depăşit vârful crizei, după care ni s-a spus, brutal, că greul vine în 2010. Am aflat că va fi şomaj mult, apoi sâmbătă sau vineri, ministrul de Finanţe a ieşit cu un mesaj ceva mai liniştitor, cum că oameni buni, staţi liniştiţi, nu ne paşte chiar dezastrul.
Că totul e manipulare, am mai scris. Că e greu, se vede. Că oamenii nu mai cred în nimic, e clar. Să nu-mi spuneţi mie că cineva mai crede că descoperirea armelor furate anul trecut la Ciorogârla e întâmplătoare şi nu menită să-l facă mai simpatic pe „independentul” Gabriel Oprea. Sau că solicitarea de extrădare a lui Omar Hayssam e altceva decât praf în ochi. Şi ştiţi ce este interesant…? Chiar să fie reale toate astea, nu mai sunt crezute. Am fost atât de intoxicaţi cu ştiri-bombă şi scandaluri, că acum, nimic nu ni se mai pare adevărat. Exact ca în povestea cu Petrică şi lupul. Când lupul a venit într-adevăr, nimeni nu l-a mai crezut pe Petrică. Mai există psihoze grave în rândul populaţiei – şi ele alimentate probabil de mult adevăr. Mă refer în primul rând, la ascultarea telefoanelor. Poate să jure pe ce are el mai sfânt orice şef din STS (Serviciul de Telecomunicaţii Speciale), că nimeni nu-l mai crede, mai ales acum, după ce s-a aflat că STS are un buget mai mare decât cel de anul trecut.
Realitatea este că populaţia este derutată şi dezamăgită. Principiul de fier este „scapă cine poate”, asociat cu „fiecare pentru el”. Preşedintele-jucător nu găseşte inspiraţie, timp sau pur şi simplu nu doreşte să apară pe ecrane acum, când la ordinea zilei sunt reduceri de posturi peste tot, îngheţări de salarii, avertismente de concedieri. E uşor să spui „i-am ciuruit”, e foarte greu să încerci să transmiţi un mesaj de încredere şi solidaritate. Genul de mesaj care nu-ţi bagă nici bani în buzunar, nici nu-ţi dă loc de muncă, dar îţi arată că merită să lupţi, să încerci măcar, pentru că, într-un fel sau altul, ceilalţi sunt lângă tine. Prin „ceilalţi” înţeleg multe: preşedinte, guvern, parlament, nu gol de conţinut, ci prin aleşii locali, conaţionalii tăi, la urma urmei, „românii” cu care ni se tot împuie urechile. Ideea că există structuri şi solidaritate, alta decât cea creată (spre lauda lor, de altfel…!) de televiziuni sau ziare, prin acţiuni de sensibilizare.
În urmă cu câteva zile, deputatul Bogdan Ţîmpău mi-a arătat un videoclip, unul din campania lui Barack Obama. Nu discut aici simpatia sau antipatia faţă de Obama, dar mesajul videoclipului este unul de unitate. Nu există „ciuruiţi” sau „ciuruitori”, nu există „americani”, există „noi, cei ce trăim între cele două oceane…”.
Nu trebuie să ştii engleză pentru a înţelege mesajul. Iată adresa la care îl puteţi vedea: http://www.youtube.com/ watch?v=SsV2O4fCgjk&feature=fvst.
Pentru România asta, nu există un minim mesaj oficial de solidaritate?
