Uniunea Europeană şi noua civilizaţie occidentală

Cred că mă apuc de un subiect care depăşeşte cu mult posibilităţile oferite de spaţiul de care dispun. Tocmai de aceea, mă voi strădui aici să-l rezum, pentru că o parte dintre cititori au înţeles că acest colţ de pagină are (şi) menirea de a lansa provocări, nu neapărat de a epuiza subiecte. Scriu totuşi despre el, pentru că m-am plictisit şi săturat momentan să-mi dau cu părerea despre moţiunea de cenzură şi modul în care politicienii de la putere înţeleg să servească interesele cetăţeanului, sau mai degrabă sunt gata de compromisuri cu oricine despre orice, pentru a se vedea cu sacii în căruţă şi după ziua de miercuri. Să trecem deci…
În cartea sa, „Civilizaţii şi tipare istorice”, apărută în 2008 la „Humanitas”, Neagu Djuvara afirmă că civilizaţia occidentală, departe de a-şi fi epuizat resursele, intră în faza creării a ceea ce el numeşte „Imperiul universal”. Nu vă grăbiţi să daţi cu parul înainte de a citi cartea. Nu este vorba despre un Imperiu precum cel roman, să spunem, ci o fază de maximă extensie teritorială şi culturală în dezvoltarea unei civilizaţii. Occidentul, aflat în expansiune de peste 500 de ani, împrumutând din civilizaţia sa practic tuturor celorlalte populaţii de pe glob, este reprezentat structural de Statele Unite şi Uniunea Europeană. Voi face referiri aici doar la Uniunea Europeană, care a intrat într-o nouă fază după 1989. Alăturarea statelor est-europene şi intrarea într-o fază de stagnare, din punct de vedere al altei extinderi, ne arată că scopurile tactice au fost îndeplinite. Vă rog să încercaţi să gândiţi în termeni mai globali, nu în paradigma „ei, dezvoltaţi – noi, piaţă de desfacere”. Asistăm practic la înlocuirea conceptului de stat-naţiune, lansat odată cu Revoluţia de la 1848, cu statul global european, în care desigur că vor fi discrepanţe, dar se vor atenua. Pentru comparaţie, gândiţi-vă că între Transilvania şi Moldova (cea românească, nu cea de peste Prut) există multe diferenţe, dar nu în termeni de noi, producători şi ei, consumatori. UE şi Schengen sunt paşi intermediari.
Acum, atrag atenţia asupra unei ştiri tratate cu relativă indiferenţă la noi, unde spunerile băsesciene beneficiază de ore şi ore de dezbateri inutile. Citez: „Germania consideră că Europa are nevoie de o «guvernare economică», dar această măsură ar trebui să se aplice tuturor celor 27 de state membre, şi nu doar membrilor Zonei Euro, a declarat cancelarul german Angela Merkel, citat de Reuters.” Această posibilitate a fost invocată şi de Preşedintele Uniunii Europene, Herman Van Rompuy.
Deşi fac parte din surse cu totul şi cu totul diferite, cele două idei conturează clar o tendinţă spre care se va îndrepta UE, şi anume o coordonare mai strictă a politicii externe şi a celei economice, care să confere un plus de coerenţă structurilor comunitare. Ca să fie clar, îmi precizez poziţia – sunt un adept al integrării în UE, nu oricum, dar cred că e preferabil alternativei rămânerii pe dinafară. În lumea de azi, rămânerea pe dinafară nu înseamnă independenţă, mai ales pentru un stat despre care propriii cetăţenii cred că se îndreaptă într-o direcţie greşită.