Revoluţia mea (I)
Fiecare a trăit momentul 22 decembrie 1989 altfel. Făceam parte dintre cei ce atunci, ca şi acum, se numeau „tinerii”. 27 de ani, plini de idealuri. Eram un tânăr inginer stagiar, proaspăt revenit la Deva după facultate. Lucram la Întreprinderea judeţeană de transport local, în cadrul biroului tehnic. Devenisem un fel de comandant de oşti – eram comandantul plutonului de Gărzi patriotice. În pluton, colegi de-ai mei, tineri ingineri ca verii Gabi şi Marius Stoicescu, colegul de facultate Sorin Luţ sau şoferul Bubu Haţegan. Trebuia să-l apărăm, cumva, pe Ceauşescu. Ce-a ieşit până la urmă, citiţi în cele ce urmează, cu precizarea că este un extras din cartea pe care am publicat-o nu demult la Editura Emia, „Linişte! Breaking News!”. Continui să aştept momentul în care cineva va organiza o dezbatere la care să vină toţi cei ce într-un fel sau altul şi-au legat numele de evenimentele din 22 decembrie.
Acum, extrasul promis din volumul scris de mine. Continuarea, în numerele următoare din „Mesagerul hunedorean”.
În după-amiaza zilei de 21 decembrie, un apel s-a făcut auzit la staţiile radio montate la acea vreme pe autobuze. Apelul suna cam aşa – citez din memorie – „Şoferi din Deva, fiţi alături de colegii voştri din Timişoara. Nu-i trădaţi. Ei sunt acum pe străzi şi vor căderea dictatorului…”. Apelul nu a mai fost repetat, sau poate a fost, dar în orice caz, nu a mai fost auzit. Din ordinul directorului general Viorel Răceanu, cel cu joile productive, toate staţiile radio de pe autobuze au fost închise, chiar dacă acest lucru a produs un oarecare haos în circulaţie. Toţi şi-au amintit însă că în primăvara aceluiaşi an fusese furată o staţie. Aceste staţii aveau pe atunci un regim special. Nici nu era de mirare, din moment ce bunica soţiei mele îşi ducea, o dată pe an, maşina de scris la miliţie, pentru expertiză. Lăsa acolo şi o foaie de hârtie pe care scrisese în prealabil literele mari şi mici şi simbolurile, spre a putea fi – în caz de nevoie – recunoscută şi identificată maşina de scris, care îşi lăsase astfel amprentele. Privesc acum aceeaşi maşină, Stoewer Record, mai veche cu 20 de ani. Am aşezat-o pe post de relicvă retro lângă ecranul extraplat al calculatorului şi mă gândesc amuzat ce unealtă subversivă deţinea biata femeie în casă.
Prin urmare, dacă o maşină de scris inspira atât de multă teamă, imaginaţi-vă ce s-a întâmplat în cazul staţiei radio. Fusese o anchetă, declaraţii, căutări, dar nu fusese găsită. În 21 decembrie, toţi erau siguri că furtul staţiei fusese premeditat, tocmai în scopul unui astfel de eveniment. Cu timpul, s-a uitat, ca atâtea alte frânturi de sfârşit de 1989.
În noaptea de 21 spre 22 decembrie, am fost vizitaţi, noi, cei din plutonul de sprijin miliţie, de un ofiţer de la Gărzi patriotice. Căpitanul Gheorghe Todea. Mi-am făcut curaj şi l-am abordat, spunându-i că oamenii din subordine nu vor executa nici un ordin care le-ar cere să tragă în colegi de-ai lor. Ofiţerul a zâmbit – fii liniştit, nu va fi nevoie, mi-a spus. Apoi a plecat… Ştia ceva? De ce mi-a spus că nu va fi nevoie? Alt mister din mica galerie personală.
