Republicanul Groza şi Monarhia

Anghel Nistor
Ioachim Lazăr

În timpul studiilor universitare urmate la Budapesta, Berlin şi Leipzig, Petru Groza şi–a format convingeri antimonarhiste. El i-a văzut cu ochii proprii pe împăratul Austriei, Franz Jozeph, pe Kaiserul Germaniei, Wilhelm, pe regele Alfonso al Spaniei.
„Mă gândeam: aceştia dispun de destinul popoarelor, aceştia fac război… i-am cântărit şi i-am găsit foarte uşori”. (MEMORII, cap. „Regi şi regine”).

„Ultimul meu rege a fost Decebal”
Groza a fost contemporan cu toţi cei patru regi ai României, din dinastia Hohenzollern. Fiind născut şi crescut în Ardeal, care era încorporat în Ungaria, pe Carol I nu a avut prilejul să-l întâlnească. Pe Ferdinand I, însă, l-a cunoscut îndeaproape. Se spune că în timpul vizitei întreprinse în Transilvania, după unirea acesteia cu România, regele Ferdinand I a zărit printre miile de căciulari ce l-au întâmpinat pe peronul gării Deva, un om cu joben. Cineva din suită a fost trimis să-l poftească în trenul regal. În faţa familiei regale s-a prezentat un om elegant şi manierat, care vorbea o impecabilă limbă germană. Era avocatul Petru Groza. Plăcut impresionat de elocinţa avocatului devean, regele şi-a manifestat dorinţa de a-l avea sfetnic (ministru).
În anul 1919, Petru Groza este ales deputat în Adunarea Constituantă prezidată de Nicolae Iorga, iar în anul 1920, aderă la Partidul Poporului condus de generalul Averescu, devenind cel mai tânăr ministru în cabinetul acestuia. La invitaţia lui Petru Groza, în 1926, principesa Elena, mama viitorului rege Mihai I, întreprinde o vizită în judeţul Hunedoara, fiind acompaniată de Nicolae Iorga şi avându-l ca amfitrion pe Groza. În anii 1926-1927, Groza este ministru al Lucrărilor Publice. Cunoscând îndeaproape dedesubturile guvernării şi ale statului, el s-a convins de corupţia care cuprinsese întreaga viaţă economică, socială şi politică, cu ramificaţii inclusiv în cercurile monarhiei. Încearcă să facă ordine în ministerul său, dar este revocat şi rechemat după câteva zile ca ministru fără portofoliu. Încă de pe atunci, Groza declara public: „Ultimul meu rege a fost Decebal, după moartea lui am devenit republican”. Dezamăgit de intrigile clasei politice şi ale curţii regale, se retrage la Deva, unde se consacră studierii doctrinelor vremii.

Acte istorice
După urcarea pe tronul României (1930), Carol al II-lea a intenţionat la un moment dat să încerce o variantă de guvernare de centru-stânga (Groza, Lupu, Iunian, Stere). În acest scop a fost tatonat Petru Groza, care însă a dat următorul răspuns: „nu poate fi conceput un guvern de centru – stânga fără participarea partidelor de stânga” (PCR era interzis din anul 1924). Devenit din 1933 preşedinte al Frontului Plugarilor, Groza a trimis regelui scrisori în care protesta împotriva represiunilor la care erau supuşi membrii acestei organizaţii. În 1940, se numără printre personalităţile care condamnă concesiile teritoriale pe care Carol al II-lea le accepta fără luptă. După lovitura de la 23 august 1944, prin decret regal, Petru Groza este numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (4 nov.), iar la 6 martie 1945 i se încredinţează funcţia de şef al guvernului. Regele Mihai I şi Groza colaborează  la înfăptuirea unor acte istorice importante, printre care redobândirea Ardealului de Nord şi legiferarea reformei agrare. Dând ascultare liderilor „partidelor politice” (PNŢ – Maniu şi PNL – Brătianu), care nu erau reprezentate în guvernul Groza, regele cere în august 1945 demisia guvernului, cerere căreia primul ministru nu-i dă curs, ci rămâne la post. Regele refuză să mai semneze acte guvernamentale, declanşând cunoscuta „grevă regală”. Aceasta încetează în ianuarie 1946, când în guvern sunt incluşi ca miniştri de stat fără portofoliu câte un reprezentant al celor două partide menţionate mai sus.
În pofida unor neînţelegeri trecătoare, regele şi primul ministru colaborează intens, lui Groza conferindu-i-se în mai 1946 Ordinul „Serviciul Credincios”. În decretul regal, sunt expuse meritele deosebite ale lui Groza, dovedite în primul an de guvernare.
Pe măsură ce în România se consolidau forţele de stânga, monarhia a devenit o piedică în calea avalanşei de reforme radicale ce vizau însăşi orânduirea de stat. Petru Groza a avut mai multe convorbiri cu regele şi cu regina-mamă, îngrijoraţi de pericolul ce ameninţă tronul. El i-a asigurat că atâta timp cât deţine frâiele guvernului, va avea grijă ca despărţirea României de monarhie să decurgă civilizat, prin bună învoială.

Misiunea lui Bodnăraş
La sfârşitul anului 1947, regele Mihai I avea gradul de mareşal şi era capul Oştirii. În luna noiembrie a fost la Londra, la nunta verişoarei sale, viitoarea regină  Elisabeta a II-a. Unele cercuri politice de la Washington şi Londra îl sfătuiau pe rege să nu se mai întoarcă în ţară, fiindu-i periclitată viaţa. Carol al II–lea, aflat la Escoril (Portugalia), îl îndeamnă, din contră, să revină la Bucureşti şi să se târguie cu autorităţile pro-comuniste. A revenit în România la 22 decembrie, iar peste două zile, îl numea pe Emil Bodnăraş ministru al Armatei.
În timp de doar şase zile, noul ministru a schimbat toţi comandanţii de unităţi cu militari din Divizia „Tudor Vladimirescu”, formată din prizonieri români pe teritoriul URSS. De asemenea, Bodnăraş a dat Ordinul 50, care prevedea importante avantaje materiale.

Proclamarea Republicii Populare
La 29 decembrie, Petru Groza se afla la Deva, unde dorea să petreacă Revelionul. El a fost solicitat să-l invite pe rege şi pe regina-mamă la Bucureşti pentru „problema de familie“. La 30 decembrie 1947, Petru Groza, împreună cu liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej au prezentat regelui spre semnare Actul de Abdicare. După tratative, care au durat circa două ore şi jumătate, regele l-a semnat.
Regelui i s-a permis să ia în exil un număr nelimitat de persoane din suită, împreună cu familiile respective, i s-a asigurat o rentă viageră, condiţionată de neamestecul în politica internă a ţării. I s-a pus la dispoziţie suma de 350.000 dolari şi posibilitatea de a lua cu sine bunurile permise de lege (cele 42 de tablouri aparţinând patrimoniului naţional au fost scoase din ţară şi duse la Versoix în luna noiembrie 1947). Se vorbeşte şi de un mare număr de acţiuni la bănci, rămase de la Carol al II–lea, care au fost transferate în Danemarca, ţara de origine a viitoarei regine Ana.
Deşi s-a consumat în condiţii tensionate, înlăturarea monarhiei nu s-a soldat cu tulburări sau victime. După plecarea din ţară, regina-mamă Elena a declarat la un dineu oferit în vila sa din Florenţa, că Petru Groza s-a purtat cu familia regală mai bine decât propriul tată. Această afirmaţie i-a fost transmisă fiicei acestuia, Maria Groza, aflată în misiune la ONU şi a fost publicată  de presa internaţională.
La rândul său, ex-regele Mihai I a recunoscut cu diverse ocazii că în condiţiile de atunci nimeni nu putea face mai mult ca Groza pentru protejarea sa (vezi interviul televizat în ziua de 23 august 1997).
Tot în ziua de 30 decembrie 1947, a avut loc o şedinţă a Guvernului şi o alta a Parlamentului, în cadrul cărora Petru Groza a explicat că despărţirea de monarhie s-a realizat în bună înţelegere. Adunarea Deputaţilor a proclamat Republica Populară, iar într-un miting uriaş, peste 800.000 de participanţi au salutat acest moment istoric.
Versiunile despre unele ameninţări, la adresa regelui, în cazul în care refuză abdicarea, nu corespund realităţii. Singurul avertisment adresat de Groza reginei-mamă a fost următorul (în limba germană):
„- Majestate, eu mă aflu aici să-l ajut pe fiul dumneavoastră, mâine poate fi prea târziu“.
Discuţiile despre cei 1.000 de tineri arestaţi la o manifestaţie pro-monarhistă cu un an înainte s-au referit la posibilitatea ca după înlăturarea monarhiei, aceşti tineri să fie eliberaţi.
Povestea cu pistolul arătat de Groza regelui este denaturată. Scena oricum a avut loc după semnarea abdicării, ca semn că Groza a luat măsuri să nu păţească în Palatul Regal, ceea ce i s-a întâmplat lui Ion Antonescu.
După jumătate de secol de la proclamarea Republicii Române, viaţa a dovedit că actul de la 30 decembrie 1947 a corespuns cerinţelor vremii, lucru confirmat şi de repetatele sondaje care reflectă opiniile republicane ale majorităţii poporului român.