Prizonierii sistemului de ei creat (I)

Este interesant să stai să analizezi ce se întâmplă cu România. Ar fi şi mai interesant dacă n-ar trebui să suportăm consecinţele actelor politice care ni se par interesante.
E o tragicomedie cu rezultat previzibil, în care, pentru mine cel puţin, spusele lui Traian Băsescu nu mai au nici o valoare, băşcălia şi ura împotriva presei au devenit o tară a unui om mult prea atacat pentru mult prea multe greşeli sau inconsecvenţe (de neconceput într-o democraţie occidentală), cu rezistenţa ajunsă la limită, cu puseuri de orgoliu şi cu o anume disperare în comportament. Ce-i drept, are de ce să se încrânceneze – ajunse la putere, PSD şi PNL ar vota imediat o lege pentru suspendarea preşedintelui. Iată de ce cred că Traian Băsescu se va ţine cu dinţii de scaunul prezidenţial şi va încerca menţinerea în orice condiţii a actualei majorităţi parlamentare.
Problema este însă nu doar a lui Traian Băsescu. El nu este decât produsul imperfect al unei democraţii imperfecte, ridicate pe ignorarea sistematică a fundamentelor statului de drept, adică instituţiile. Nu e momentul, dar aş putea să vă fac o listă de lucrări ce demonstrează acest lucru, ce ar fi cu siguranţă citite de către cei ce doresc să înţeleagă, nu doar să susţină orbeşte orice mesaj politic sau, după caz, să-i înjure pe cei de altă părere.
Pe rând, toate partidele importante (sau toate cele care s-au aflat la putere) au practicat într-o mai mică sau mai mare măsură demagogia şi mai ales, au neglijat deliberat instituţiile chiar de ele create. Dacă Traian Băsescu este acuzat cu disperare de PSD de încălcarea Constituţiei, să ne amintim de modul în care Ion Iliescu îşi număra candidaturile în anii ’90, sau de felul în care aşa-numitul patrulater roşu din perioada 1992-1996 guverna, spre disperarea celor din PNŢCD, PD, PNL.
Păţania lui Emil Constantinescu şi a CDR a arătat tuturor celor interesaţi cum nu trebuie să se facă politica în România. Guvernarea dintre 1996 şi 2000 a încercat să fie mai morală. A schimbat nu mai puţin de trei premieri şi a adus la guvernare UDMR. Moralitatea asta nu a funcţionat însă pe malurile Dâmboviţei, astfel că, un partid – PNŢCD – nu a mai reuşit să intre în Parlament, PSDR a fost absorbit de PDSR, devenind PSD, iar PNL s-a salvat în extremis, printr-o manevră a combinagiului recunoscut Valeriu Stoica.
Şi iarăşi…
Dacă Traian Băsescu interpretează cum doreşte maniera în care se formează o majoritate parlamentară, dând flit astfel proiectului Iohannis şi aducându-l la disperare (pe bună dreptate…) pe Crin Antonescu, atunci, să spunem şi că aproximativ acelaşi mecanism a fost folosit de către exact acelaşi preşedinte, pentru a forma guvernul din 2004. Cu menţiunea că atunci a fost convenabil pentru cei ce erau înăuntru.