Plecat la Bucureşti, pentru examenul de admitere la facultate al fiicei mele, am văzut pe un afiş că la un cinematograf rulează filmul premiat al regizorului român Corneliu Porumboiu, „Poliţist, adjectiv”. Sun la numărul de pe afiş, pentru a întreba unde este cinematograful. Suntem norocoşi. E la mică distanţă de locul unde ne aflăm, adică de centrul Bucureştiului, în zona Casei centrale a armatei.  Ştiam că la Deva numărul minim de spectatori care trebuie să se adune pentru ca un film să fie proiectat este de patru, la cinema Patria. Ne gândeam că la Bucureşti e lume mai multă, deci nu vor fi probleme. Când colo, surpriză…! În holul cinematografului Corso, doar două persoane – eu şi fiica mea. La casierie, nimeni, deşi era lumina aprinsă. Stăm vreo cinci minute, aşteptăm să vină cineva, nu vine. Încerc să deschid uşa care dă spre sala de spectacol. Era deschisă, iar la zgomotul produs, apare şi casiera, sau ce o fi fost – administrator de sală, mă rog, cumul de funcţii pe vremuri din astea de restrişte. Rulează filmul…? întreb precaut, convins că vom fi număraţi şi ni se va spune că nu. Da, cum să nu ruleze, ne spune foarte amabilă doamna cu pricina. Acum sun la proiecţionist să-i spun să se pregătească. Deci, nu trebuie să fim mai mulţi… îmi exprim eu în continuare neîncrederea. Nuuu, ne asigură doamna. Imediat vin şi vă dau bilete…
Ne dă bilete, şi cu reducere, deşi scria că doar la primul spectacol se dau cu reducere. Primul spectacol fusese de la ora 10, acum era 12 – dar mai şti, poate că de la 10 nu rulase filmul şi ăsta era primul. Imediat vin şi la uşă… Scena a fost amuzantă. Doamna a plecat de la casierie, a ajuns în fugă la uşă, unde ne-a verificat biletele pe care ni le dăduse cu 30 de secunde în urmă. Ne-a însoţit în sală, a închis uşile laterale, apoi pe cele centrale şi ne-a urat vizionare plăcută. Amabilitatea sa era chiar surprinzătoare pentru Bucureşti şi mai mult decât atât – eram de-a dreptul mişcaţi de atât de multă solicitudine. Am urmărit filmul, la plecare am fost întrebaţi dacă ne-a plăcut, ne plăcuse, mie mai mult, fiicei mele mai puţin, curge cam lent. Dar nu calitatea filmului e în discuţie aici, ci amabilitatea unei femei, administrator de sală de cinema, cu nişte oameni pe care nu i-a văzut şi probabil nu-i va mai vedea în viaţa ei.