Patriotism şi trădare în Revoluţia Română din decembrie 1989

Multă cerneală a curs pentru a dovedi că în decembrie 1989, schimbarea de regim s-a realizat prin trădare, că totul a fost ceva nepatriotic, împotriva intereselor poporului român. E nevoie de foarte mult discernământ pentru a separa patriotismul de trădare, pentru a afirma cine a fost patriot şi cine a trădat. Astfel, ne întoarcem în timp pentru a îndemna la reflecţie pe această temă.
Iuliu Maniu (1873-1953) a fost patriot când în timpul tratativelor Consiliului Naţional Român Central cu Guvernul Ungariei, 13-15 noiembrie 1918, la Arad, a afirmat răspicat că românii doresc unirea cu România a teritoriilor din imperiul dualist locuite de ei? A fost trădător în anul 1947, când a devenit deţinut politic, închis la Sighet, decedat acolo în anul 1953? Iuliu Hossu (1885-1970), cardinal al Bisericii Române Unite cu Roma-Greco-Catolică, secretar al Marii Adunări Naţionale la 1 Decembrie 1918, a fost patriot când a citit la Alba Iulia în faţa mulţimii Rezoluţia MAN care proclama unirea Transilvaniei cu România, apoi s-a îmbrăţişat cu episcopul Miron Cristea, de asemenea secretar al MAN, viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, semn al comuniunii de idei al celor două biserci? A fost trădător dacă a stat în detenţie în perioada 1948-1970, refuzând orice colaborare cu autorităţile statului comunist? Alexandru Vişinescu (1925- ), gardian, comandant de penitenciar a fost patriot, a binemeritat de la patrie? Nu a trădat poporul român? Acestea sunt doar câteva exemple dintr-o multitudine care evocă raportul patriotism/trădare în perioada 1948-1989.
Generalul Iulian Vlad (1931-2017), cadru semnificativ al nomenclaturii ceauşiste, afirmă că Revoluţia Română din Decembrie 1989 a fost un act de trădare naţională deoarece s-au infiltrat agenţi străini în ţara noastră. Cu toate acestea, nici el, nici alţii, nu pot identifica direct vreun agent cu excepţia lui László Tökés. Dar Revoluţia Română din Decembrie 1989 nu se reduce la protestul acestuia. Zeci de mii de demonstranţi au contestat în toată ţara regimul comunist iar punctul culminant a fost atins la 22 decembrie 1989. Ei nu puteau fi cu toţii agenţi ai diferitelor servicii de spionaj. La un moment dat, lui Iulian Vlad i s-a spus că românii şi-au manifestat nemulţumirea la Lupeni 1977 şi la Braşov 1987. Nomenclaturistul ceauşist a răspuns că a fost altceva atunci, că în decembrie 1989 nu a fost o nemulţumire a românilor ca în cele două situaţii amintite, deşi peste tot unde s-a demonstrat au fost strigate lozinci anticomuniste, direct împotriva lui Nicolae Ceauşescu iar la Timişoara, în faţa lui Constantin Dăscălescu s-a cerut abolirea regimului comunist, demisia conducerii de partid şi de stat, a lui Nicolae Ceauşescu. Iulian Vlad susţine ideea acestuia de amestec extern care a provocat dezordine împotriva statului care, zice el, acţiona perfect.
Ne întrebăm, instituţiile de stat ale regimului comunist au acţionat mereu în folosul poporului român? Nu au existat în deciziile lor sincope antipopulare, contrare intereselor naţionale?
Securitatea, ca denumire uzuală, dincolo de diferitele denumiri şi forme instituţionale de activitate, a reprezentat cel mai dur nucleu al represiunii contra românilor. În perioada 1948-1964 a fost principalul instrument al sovietizării în ţara noastră: arestări în miez de noapte, detenţie fără judecată, tortură şi alte forme de represiune. Literatura de specialitate dezvăluie pe larg aceste aspecte. Practic, Securitatea acţiona complet autonom neexistând un control riguros asupra acţiunilor sale. Apoi, Nicolae Ceauşescu a reorganizat-o complet, cel mai important aspect fiind acela că trebuia să se supună controlului partidului comunist prin comunicarea şi aprobarea deciziilor sale. Din această cauză, spun unii specialişti, o parte importantă a activului Securităţii era ostil lui Nicolae Ceauşescu, mai ales că politica de cadre şi în rândul lor era controlată cvasidiscreţionar, după anul 1980, de Elena Ceauşescu. Avea şase direcţii de activitate: informaţii interne, contrainformaţii economice, contraspionaj, contrainformaţii militare, paza şi protecţia cuplului ceauşist, cercetări penale. E de mirare că nu a reuşit să prevină diverse acţiuni contrare regimului: Lupeni 1977, Braşov 1987, Timişoara 1989, apoi multe alte centre ostile regimului. A fost incompetenţă sau trădare?
Armata, la rândul ei, a avut un statut oarecum ambiguu. După anul 1948, corpul ofiţerilor a fost decimat deoarece nu corespundea valenţelor ideologice promovate de noul regim. Începând cu anul 1965 s-a revenit la o rigoare militară adecvată pentru ofiţeri, subofiţeri şi maiştri militari, dublată evident de rigorile ideologice comuniste. Spre sfârşitul anilor ’70, armata este din ce în ce mai mult folosită în economie: minerit, construcţii (canal Dunăre – Marea Neagră, metrou, Casa Poporului, căi ferate) şi agricultură. Era de fapt o formă mascată de exploatare a forţei de muncă prin constrângere şi remuneraţie mult mai mică decât a altora care lucrau în aceste domenii. În felul acesta exista o nemulţumire în stare latentă faţă de regim, faţă de exponenţii ei de frunte, Nicolae şi Elena Ceauşescu.
În decembrie 1989, antagonismul patriotism-trădare atinge cote maxime. Nicolae Ceauşescu acuza pe toată lumea fie de neimplicare, fie de trădare. Cazul generalului Vasile Milea (1927-1989) este cel mai semnificativ. Dar insistenţa lui Ceauşescu privind reprimarea demonstraţiilor de către armată folosindu-se muniţie de război cum o putem cataloga? Cine era trădătorul? Vasile Milea? Cine era patriotul? Nicolae Ceauşescu? Ne întrebăm, cum puteau cei care foloseau armamentul cu muniţie de război să ştie dacă trag în românii care demonstrează contra regimului sau au în faţa lor cetăţeni străini veniţi să destabilizeze România? Se afirmă că la Timişoara, dar şi în alte oraşe – care sunt acestea, pentru că nu sunt nominalizate? – au acţionat agenţi străini. Dar, un raport strict secret al Inspectoratului Judeţean Timiş al Ministerului de Interne, pentru perioada 17-18 decembrie 1989, menţionează filarea şi identificarea „agenţilor provocatori“, dar ei sunt exclusiv cetăţeni români, cei mai mulţi studenţi. De la ora 16:00 până la ora 24:00 a avut loc o amplă represiune împotriva demonstranţilor în mai multe puncte ale oraşului. În faţa Catedralei Ortodoxe, 18 decembrie, după amiaza, un grup de tineri aveau lumânări aprinse, tricolorul românesc fără stemă. Pentru că nu plecau cum li se ceruse, se deschide foc împotriva lor şi rezultă trei decedaţi şi cinci răniţi. Nu este un act de trădare la adresa poporului român?
Existenţa acestor forţe paramilitare pare relevantă doar în situaţia prin care acţionau contra regimului comunist. Când s-a spus că „teroriştii“ acţionau în sprijinul acestuia se afirmă că existenţa lor este pură invenţie. Rolul armatei nu era acela de a reprima eventuale demonstraţii, deci insistenţa lui Nicolae Ceauşescu se circumscrie unui act de trădare faţă de poporul român, practic trădarea interesului naţional. Pe de altă parte, demonstranţii cereau schimbarea regimului în ansamblul său, ceea ce era în concordanţă cu realitatea. Revolta populară nu a izbucnit pentru a fi destabilizată ţara. Ea a demonstrat că regimul comunist nu mai era în stare să gestioneze guvernarea ţării.
O acţiune tipică de trădare a poporului român a fost operaţiunea „Trandafirul“, devenită apoi operaţiunea „Vama“, de ascundere a atrocităţilor săvârşite la Timişoara. Ea fost concepută şi ordonată de Elena Ceauşescu, secondată de Emil Bobu şi Tudor Postelnicu. Generalul Constantin Nuţă a coordonat o echipă operativă care a realizat încărcarea, transportarea la Bucureşti şi incinerarea a 40 de trupuri, din 56, ale celor împuşcaţi acolo, iar cenuşa lor deversată într-un canal lângă Popeşti-Leordeni. Spre ruşinea lui, un istoric acreditează, fără nici o probă, ideea că acele trupuri erau exclusiv ale unor spioni necetăţeni români, identificaţi fiecare, dar nefăcută publică identitatea lor. Trupurile cetăţenilor români ucişi, aflate tot la morga Spitalului Judeţean Timiş, ar fi fost, vezi Doamne, returnate aparţinătorilor spre a fi înhumate. Din documentele vremii reiese că printre cei transportaţi la Bucureşti şi arşi la crematoriu se afla şi trupul lui Nicolae Ovidiu Muntean, student la Facultatea de Construcţii Timişoara, împuşcat în Complexul studenţesc de soldaţii UM 01121 Timişoara şi soldaţi ai trupelor de miliţie şi securitate aflaţi acolo în dispozitiv de luptă. Culmea ironiei, maşina care l-a transportat a trecut, la Orăştie, prin dreptul casei unde locuia. Operaţiunea avea menirea să minimizeze crimele săvârşite la Timişoara la ordinul expres al conducerii la vârf a statului român, fiind o trădare a poporului român. Se înscrie în cele mai odioase acţiuni din timpul regimului comunist.
Revenind la cele întâmplate în judeţul Hunedoara, menţionăm că există suficiente date care demonstrează pentru acea perioadă antagonismul patriotism/trădare. Grupul de la Uricani a incendiat sediul Comitetului Orăşenesc al PCR şi sediul Miliţiei Uricani în 18 decembrie 1989. Abia în 21 decembrie 1989 au fost arestaţi, anchetaţi şi torturaţi. Apoi, au fost pregătiţi pentru a li se înscena o execuţie sub pretextul fugii de sub escortă. Desigur, miliţienii şi securiştii respectivi se consideră patrioţi iar pe membrii grupului, bandiţi. Dar, surpriză, a doua zi spre prânz, torţionarii devin… trădători şi îi eliberează, cerându-le scuze, justificându-se că nu au făcut decât să execute ordinele primite. Ba, chiar i-au dus la Uricani, necontenind să îşi ceară scuze. În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, fostul lider comunist al judeţului, Ion Popa, cerea, prin notă telefonică transmisă la întreprinderi şi instituţii, îndeplinirea exactă a directivelor transmise de Nicolae Ceauşescu, legate de starea de război existentă: revenirea la organizarea anterioară evenimentelor de la Timişoara. A fost un act de patriotism? Mai târziu, forţat de demonstranţi, vine pe balconul Palatului Culturii. Între timp, se anunţă că Nicolae şi Elena Ceauşescu au părăsit sediul CC al PCR, care a fost ocupat, iar puterea a fost preluată de demonstranţi. Ion Popa solicită să se adreseze mulţimii, ceea ce se şi întâmplă. Îşi exprimă satisfacţia că „…odiosul dictator şi sinistra lui soţie…“ au cedat puterea în beneficiul poporului iar pentru români se deschide o nouă perspectivă. A fost un act de trădare? Mai mult, dorea să împărtăşească experienţa sa de conducător celor care preluaseră puterea în judeţ.
Din cele prezentate mai sus, fiecare dintre noi putem concluziona ce înseamnă trădare, ce înseamnă patriotism, ce personaje se circumscriu acestor deziderate. În mod cert, Revoluţia Română din Decembrie 1989 a fost un act de revoltă a poporului român într-un context internaţional care a dus la prăbuşirea comunismului în Europa Central Răsăriteană.
Gheorghe Firczak