O ţară blocată

La nivel de Executiv şi direcţii deconcentrate, nu se mai poate vorbi de reforme. Se poate vorbi cel mult de coordonare, de gestionare a treburilor, până după data de 6 decembrie, pe stil vechi şi permanent Sfântul Nicolae, pe stil politic, data celui de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale.
Entuziasmul cu care Emil Boc şi-a anunţat cumulul de ministere, pentru el şi colegii din PDL, a părut, oricărui observator dotat cu un minimum de logică şi bun-simţ, deplasat. Cum să anunţi că vei continua reformele, că vei face aşa şi pe dincolo cu România, din moment ce tu ştii că nu mai ai majoritate parlamentară, că poţi fi, oricând dat jos pe motiv de (prea) multe adversităţi pe care le-ai cules de-a lungul timpului prin atitudini persiflante, pe motiv că alegerile prezidenţiale vor aduce oricum alt guvern? Mă întreb – oare Emil Boc chiar credea ce spune? Am tot citit/auzit despre el că e un om de treabă. O fi. Dar în perioada în care a fost el prim-ministru (?), declaraţiile populiste şi demagogice s-au înmulţit, prin comparaţie cu perioadele aferente altor guvernări, în care de asemenea, am fost aburiţi de unii care credeau că simpla declaraţie că avem autostradă echivalează cu asfaltul deja turnat.
Acum, poate că dl. Boc chiar crede că va face reforme. Numai că, funcţionarii de rang II, III şi mai jos din ministere sunt în aşteptare, ca de fiecare dată când se schimbă şefii. Vor lipsi deciziile majore, vor lipsi atitudinile prea tranşante, pentru că majoritatea ştie ceea ce dl. Boc ignoră, adică precaritatea deciziilor unui guvern muribund.
Predictibilitatea, adică acea caracteristică intens cerută de către parteneri, prin care fiecare îşi poate face măcar planuri minimale, lipseşte total în această perioadă. Că Traian Băsescu poate pregăti noi lovituri de imagine, sunt de acord. Numai că, din punct de vedere al rezolvării problemelor majore ale ţării, cred că resursele sale sunt epuizate. Rezerva în care se menţine, absenţa din faţa sindicaliştilor a unui preşedinte care îşi propunea să aibă întâlniri cu electoratul din două în două luni, în Piaţa Universităţii, arată că preocupările sale sunt decuplate de agenda publică. Mai mult – incapacitatea de a se înţelege cu partenerii este cronică.
Prin urmare, indiferent de prestaţia Guvernului Boc, ţara aşteaptă deja altceva. Cu – a câta oară? – aceeaşi speranţă – de a nu mai fi înşelată.