Moara din Ohaba Sibişel macină de peste 100 de ani

Carmen Cosman

Singura moară de apă care mai funcţionează în Ohaba Sibişel – comuna Râu de Mori, veche de mai bine de 100 de ani, ar putea lua în scurt timp calea muzeului. Aşa, toată lumea va putea admira tehnicile de odinioară.

Se încăpăţânează să reziste

De mai bine de 100 de ani, o moară de apă din satul Ohaba Sibişel macină întruna porumbul sătenilor. Nici măcar revoluţia industrială nu a putut înlocui vechea moară sau dragostea sătenilor pentru ea. Amplasată pe malul unei ape cristaline de munte, ce curge repede la vale, vechea moară, construită din lemn, se încăpăţânează să dăinuie în timp. Doar roata de lemn iniţială a dispărut, măcinată de apele pârâului, şi a fost înlocuită, în urmă cu mai bine de 50 de ani, de una de fier, perfect funcţională şi în zilele noastre.

Moştenire de familie

Paulin Herţeg are 61 de ani şi a primit moara moştenire de la tatăl său, care, la rândul lui, o avea de la părinţi. Nimeni nu mai ştie cu exactitate câţi ani are angrenajul ce macină porumbul sătenilor, dar se mândresc cu aceasta, mai ales că este ultima ce a mai rămas în satele de la poalele Munţilor Retezat.

Bătrânii locului spun că nu ar da pe nimic mămăliga făcută din porumbul măcinat de vechea moară de apă. Chiar dacă trebuie cernută în sită măruntă, făina astfel obţinută este mult mai gustoasă, pentru că nu are absolut nimic chimic în ea. „Moara asta are peste 100 de ani, tata a primit-o de la bunici, numa’ că nu era cu roată din asta, era cu ciutură de învârtea, dar în rest, e vechea moară. Acoperişul l-am mai schimbat, restul e tot pe scheletul ăl vechi. Sistemul este prin transmisie. Roata din apă învârte pietrele, care macină cu ajutorul unor pinioane”, spune Paulin Herţeg, care se mândreşte cu vechiul utilaj. Tot el precizează că nu ia bani de la cei care vin să macine aici porumbul şi nici nu dijmuieşte făina oamenilor. Se mulţumeşte cu ce rămâne.

Mămăliga are un gust deosebit

„Avantajul meu e că făina sporeşte dacă o fereci, cum se spune la noi, şi plusul ăla îmi rămâne mie. Moara are aici două pietre. Am ciocane cu vidia şi se ferecă, altfel, nu mai face făină. Porumbul îl punem în coş, deasupra, şi curge între pietre jos, unde este măcinat. Distanţa dintre pietre se poate regla, astfel încât să macine porumbul mai mare sau mai mic. E primitiv aşa, dar bătrânii se foloseau de ea, că morile moderne au apărut după revoluţie. Şi erau şi mai sănătoşi oamenii. Şi grâul îl măcinau şi făceau pâine, după ce îl cerneau. Da’ oricum, făină de mălai cum face moara asta la piatră… că nu se încălzeşte făina ca la cea cu curent. De aceea, mămăliga are un gust deosebit”, explică Paulin Herţeg, sistemul prin care funcţionează moara.

Ar putea ajunge la muzeu

Zilele acestea ar putea fi ultimele pentru vechea moară de apă de la poalele Retezatului. Dacă are noroc, s-ar putea transforma în piesă de muzeu, iar interesul există. Proprietarul morii spune că reprezentanţi ai Muzeului Ţării Crişurilor au venit la Ohaba Sibişel şi au făcut poze, pentru a compara vechea moară cu alte două similare, pe care le-au mai găsit în Banat şi Transilvania. Omul recunoaşte că îl doare sufletul să se despartă de ea, dar poate că aşa este mai bine, mai ales că de vreo lună de zile, nivelul scăzut al apei a oprit vechiul angrenaj din măcinat. În plus, ştie că tinerii nu mai pun mare preţ pe tradiţie, care s-ar putea să dispară odată cu bătrânii locului. “Mi-ar fi greu să mă despart de ea, dar n-are rost să o mai ţin. Şi apa e mai mică, şi oamenii sunt mai săraci şi nu mai e atât de muncă, acum vine maşina cu pâine acasă, la poartă. Nu mai e tradiţia de altădată”, spune cu regret Paulin Herţeg, uitându-se cu drag la roata care acţionează pietrele de moară.