Maurul şi-a făcut datoria

Aşadar, ceea ce era de aşteptat s-a întâmplat. Premierul Boc a demisionat. A făcut-o poate mai târziu decât trebuia. Dacă demisiona mai în vară, imediat după ce guvernul a luat măsurile dureroase pentru cea mai mare parte a populaţiei, era poate mai bine pentru el şi pentru partidul pe care-l conduce. Dar, probabil că, împreună cu preşedintele Băsescu, au considerat că atunci nu este încă momentul. Nu ştim din ce motive şi ce calcule şi-au făcut. Au crezut că mariajul dintre liberali şi sociali-democraţi se va duce de râpă? Au sperat că, până la finele anului precedent, Europa va ieşi din criză? Şi, prin urmare, lucrurile vor începe să meargă bine şi la noi, dând astfel guvernului posibilitatea să mai deschidă baierele pungii, în favoarea pensionarilor şi sutelor de mii de bugetari cărora le-au fost dijmuite lefurile?
Din păcate pentru ei, n-a fost să fie. Criza nu pare a se încheia, încă ţine Europa în şah, cu toate măsurile luate de granzii Uniunii. În aceste condiţii, ţinând cont şi de faptul că suntem atent monitorizaţi, ba aş spune chiar strânşi cu uşa de FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană, adică de cei care ne-au dat şi ne dau banii ca să nu intrăm în faliment, este clar că nu se puteau lua măsuri populiste, menite să mulţumească populaţia, care a tot strâns cureaua de câţiva ani încoace.
Deci, mai nimic din ce, probabil, au sperat Traian Băsescu, Emil Boc, liderii PDL şi aliaţii lor de la guvernare, nu s-a întâmplat. Uniunea Social Liberală a rămas unită, nu dă semne să se spargă, chiar dacă se mai înregistrează fricţiuni prin teritoriu. Colac peste pupăză, au şi început protestele publice. Asta, în urma unor gafe impardonabile ale preşedintelui Băsescu – mă refer la cazul Raed Arafat şi la intervenţiile acestuia pe tema Legii Sănătăţii – care s-a vrut prea jucător, dar a trebuit să facă pasul înapoi. Iar aceste proteste, care au fost mintenaş preluate şi dirijate – unii spun că şi stimulate financiar?! – de opoziţia uselistă, chiar dacă nu sunt de amploare, prin faptul că nu se mai opresc, pot fi catalogate ca fiind sâcâitoare.
Aşa stând lucrurile, era clar că trebuia făcut ceva, pentru ca să se mai salveze ce mai poate fi salvat. Adică, să nu se ajungă în situaţia ca PDL să piardă tot ce a câştigat în aceşti ani şi să obţină la alegeri un scor care să-l transforme într-un partid de mâna a doua. Sau, în cea mai neagră ipostază, să nici nu mai intre în parlament. Iar singura soluţie pe care preşedintele, democrat-liberalii şi aliaţii lor din coaliţia aflată la guvernare o aveau în acest moment, pentru a mai remedia situaţia, era schimbarea guvernului. O soluţie care, aşa cum a declarat şi preşedintele Băsescu şi fostul premier Boc, a fost stabilită de comun acord încă de la finele anului trecut, ea fiind amânată până acum, tot din cauza vizitei celor de la FMI. Ca urmare, imediat ce reprezentanţii FMI şi-au încheiat vizita, Boc şi-a prezentat demisia, iar preşedintele a şi desemnat noul premier.
Acum, că a plecat, se vor spune multe despre fostul premier Emil Boc. Şi bune, probabil mai puţine, şi rele, cu siguranţă mai multe. Însă, orice se va spune, trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi să amintim că, deşi a avut neşansa de a conduce treburile ţării în plină criză economică, Boc lasă în urmă cele mai importante reforme pentru pensionari, elevi, angajaţi şi patroni, realizate într-un interval scurt de timp. Că nu toate proiectele i-au reuşit, că unele nu sunt pe deplin fezabile sau n-au fost duse până la capăt, şi asta-i adevărat. Mai rău pentru Boc este că el va rămâne în mintea românilor ca premierul care a stat permanent sub pulpana preşedintelui, guvernul condus de el fiind perceput ca o anexă a Cotrocenilor. Aşa că, privind lucrurile prin prisma lui Traian Băsescu, putem spune că maurul şi-a făcut datoria. Era momentul să plece.