Actualitate

În biserica din satul Almăşel, este păstrat un prapur tricolor, „participant“ la Marea Unire de la 1918

Dorin Oaidă

În zilele noastre, Biserica Ortodoxă Română este lovită din toate părţile, precum o corabie care navighează împotriva unor valuri mari, duşmănoase, printre care cu greu îşi face loc. De ce? Ce se urmăreşte prin asta? Sunt „alţii” îndrituiţi să răspundă!
Bineînţeles că şi în sfera spirituală, proverbul românesc ”Nu e pădure fără uscături” îşi are aplicativitate, dar aici unele aspecte concrete sunt astfel prezentate încât cazurile particulare par a fi generale şi nu invers. Din această cauză e foarte derutant pentru necunoscătorii în domeniu, care nu pot face o apreciere obiectivă, ba chiar mai mult, unii exclamă: ”Aşa sunt toţi”. Nu sunt văzuţi însă, pentru că smerenia şi modestia nu-i lasă să iasă în faţă, miile de slujitori anonimi ai Sfântului Altar, unii trăind şi împlinind o intensă viaţă spirituală în zone pierdute de aşa-zisă civilizaţie modernă. Asemenea stări de lucruri se întâlnesc (pentru cine doreşte să le cunoască!) în satul Almaşu Mic de Munte (sau Almăşel, cum îi zic localnicii), sat component al comunei şi respectiv al parohiei Balşa, situat pe graniţa judeţelor Alba şi Hunedoara. Satul este depopulat, ca multe altele din România de azi. Doar câţiva oameni, ajunşi la vârsta senectuţii, se mai târăsc sprijiniţi în cârje pe uliţele pustii.
O singură instituţie mai „vieţuieşte” în sat – biserica ortodoxă, un lăcaş de cult care pe parcursul a peste trei secole a răzbătut prin vremuri ostile, făţiş manifestate din partea conducătorilor străini, atât cei administrativi cât şi cei religioşi. Are dintotdeauna aceleaşi ferestre şi uşi joase, înguste, dar acum parcă pământul se deschide tot mai mult, făcându-i loc de odihnă.
Aici slujeşte ca preot paroh părintele (merită din plin acest substantiv de reverenţă!) Zeno Grecu (foto), un bărbat robust, încă tânăr, cu o barbă neagră, impunătoare. Portretul îi este întregit de ochii cu privirea caldă şi faţa pe care radiază un permanent zâmbet deschis, primitor.
Preotul Grecu locuieşte cu familia la Deva, dar vine în parohie ori de câte ori e nevoie şi stă tot atât – o zi, două sau chiar trei. Îl însoţeşte fiul său cel mare care dă răspunsurile la strană, absolvent de colegiu teologic şi care-şi desăvârşeşte studiile la Facultatea de teologie ortodoxă din Alba Iulia.
În interiorul bisericii se găsesc multe obiecte de cult din patrimoniul naţional cultural. Iese în evidenţă, ca nicăieri în altă parte, prapurul confecţionat în culorile tricolorului românesc. După cum cunosc urmaşii celor de odinioară din sat, acest simbol al credinţei noastre creştine, în mod sigur unicat în ţară, s-a aflat în fruntea almăşenilor plecaţi la Marea Unire de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Mai e nevoie şi de o altă dovadă că Unirea s-a înfăptuit cu prapurul de la Biserică şi nu cu puşca?!
În altă ordine de idei, impresionează modul în care părintele Grecu oficiază slujbele religioase. Fie că e utrenie, Sfânta Liturghie, vecernie sau privegherea cu litia, acesta manifestă toată rigurozitatea prevăzută de întregul ritual. Nu neglijează nici un amănunt, iar graba sau „săriturile” sunt departe de el. Am avut ocazia să particip la un adevărat ceremonial religios şi la cealaltă filie a parohiei Balşa, respectiv în satul Galbena. Şi aici părintele Grecu oficiază slujba în aceeaşi notă de scrupulozitate. Parcă s-ar afla la un examen în teologie şi nu în prezenţa a trei babe şi doi moşi (exagerare intenţionată!).
Cât despre Galbena, termenul de „sat” e prea pretenţios pentru o aşezare care acum mai numără doar 17-18 localnici, împrăştiaţi la distanţe mari unul de altul. Ineditul însă continuă. Cei 2,5 kilometri de la şoseaua naţională asfaltată până la lăcaşul de cult constituie un suiş continuu, în vreo patru-cinci locuri creându-se chiar impresia unui perete uşor înclinat. Transformarea potecii de munte într-un drum accesibil şi autovehiculelor a fost tot „opera” părintelui Grecu.
Apoi, biserica. Într-o răritură a codrului s-a creat o parcare pentru maşini, apoi un şir de trepte cimentate permit urcarea pe mamelonul – bază al unei construcţii monumentale, înconjurată la poale şi de un brâu betonat. La o asemenea altitudine, o astfel de biserică reprezintă o rară excepţie. Localnicii o spun cu mândrie că la tot ce s-a construit, părintele Grecu a participat inclusiv ca simplu muncitor. În interior, picturile de pe pereţi în culori armonioase, inspirat meşteşugite, chipurile sfinţilor parcă vii, iconostasul fastuos, până şi pardoseala acoperită în întregime cu covoare, întregesc senzaţia teleportării într-o mare catedrală.
La toate aprecierile laudative, preacucernicul părinte, plin de o profundă modestie şi smerenie, jenându-se parcă şi privind mereu în jos, îşi argumentează munca, strădaniile şi rezultatele, murmurând invariabil: ”-… numai cu ajutorul lui Dumnezeu…”

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la Stiri si informatii din judetul Hunedoara. Mesagerul Hunedorean

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura