Alexandru Gruian

Recunosc că am o galerie de intelectuali la care mă raportez. I-am luat ca repere de mai mult timp, poate puţin după tulburii ani ’90.
Pe Gabriel Liiceanu (foto) l-am descoperit imediat după al său „Apel către lichele”, apoi prin documentarul „Exerciţiu de admiraţie”, dedicat lui Cioran. Mi s-a părut că evoluţia sa este conformă cu aşteptările mele. Pe parcursul timpului, am citit şi unele din cărţile sale, ultima fiind „Uşa interzisă”. Am apreciat prietenia sa cu Andrei Pleşu şi Horia Roman Patapievici.
L-am revăzut pe Gabriel Liiceanu, printre alte apariţii, în urmă cu două seri, la Realitatea TV, împreună cu Emil Hurezeanu, la emisiunea lui Adrian Ursu. Departe de mine gândul de a-mi da cu părerea despre Gabriel Liiceanu, din poziţia mea şi într-un cotidian local, dar s-a petrecut cu domnul Liiceanu, în direct, acea metamorfoză pe care Hurezeanu a trăit-o în urmă cu vreo lună – dezamăgirea faţă de un om politic ridicat (pentru a câta oară în istoria acestei naţii?) la rangul de Salvator. Pofta cu care EBA s-a plasat în rândul intelectualilor, singurul criteriu fiind facultatea absolvită, a produs o puternică impresie asupra lui Gabriel Liiceanu, nu de mult admirator al lui Traian Băsescu. Invitaţia dură la un plus de realism, adresată de nimeni altul decât de Emil Hurezeanu, l-a pus pe gânduri pe filosof. Emil Hurezeanu însuşi, cel care o vreme nu luase o distanţă suficient de critică, a încasat-o, fiind aproximat cu un trădător sau turnător.
De ce scriu aceste lucruri la o pagină de cultură? Pur şi simplu, pentru că nu exclud implicarea intelectualilor în politică, dar le reproşez incapacitatea de a lua o distanţă critică în cazul derapajelor. Măcar al celor evidente.