Gura lumii
Fotbaliştii nu sunt cei mai „valabili” dintre sportivi, ei putând fi cu uşurinţă devansaţi la rezistenţă, forţă, viteză, îndemânare ori alte atribute fizice de rugbyşti, înotători, handbalişti, baschetbalişti sau atleţi. Însă, majoritatea practicanţilor sportului rege sunt parcă mai unşi cu toate alifiile decât alţi sportivi, dovadă că pot fi cu uşurinţă fruntaşi în clasamentul tupeului, şmecheriilor, vicleniei şi şarlataniei. Şi totuşi, spun gurile rele, un antrenor care lucrează la o echipă din sudul judeţului cu jucători ce pot fi campioni la „atributele negative” ale profesiei lor a reuşit să-i pună cu botul pe labe. Cică la echipă domneşte o disciplină de fier la antrenamente, în vestiar nu se aude nici musca la şedinţele tactice, iar în timpul liber, toţi jucătorii îşi respectă cu stricteţe programul de odihnă de teama tehnicianului. Dincolo de laudele pe care ar trebui să le primească antrenorul pentru „dresarea” jucătorilor, apare o problemă. Cică metodele tehnicianului nu sunt dintre cele mai ortodoxe sau profesioniste, ci sunt împrumutate din arsenalul echipei fostei miliţii la care tehnicianul s-a remarcat ca jucător. Astfel, antrenorul nu se mulţumeşte cu amenzile permise de regulamentul de ordine interioară, cu libertatea absolută de a-i chinui pe jucători cu pregătire fizică dusă la extrem, ci apelează uneori la „tradiţionalele” scatoalce aplicate pe ceafa sau în capul jucătorilor. Se spune uneori că bătaia e ruptă din rai, dar agresarea sportivilor ar trebui să fie o practică depăşită în mileniul trei.
La o cursă automobilistică sau la una de cai e de înţeles de ce pilotul sau jocheul sunt premiaţi pentru succesele maşinii sau ale animalului. Însă, chiar şi în mioriticul stat de drept România, premierea şefului unei instituţii pentru o acţiune a unor subalterni şi a angajaţilor altei instituţii, petrecută pe vremea când… el era oficial în concediu, e doar o mostră de tupeu de cea mai joasă speţă. Cică autorităţile dintr-un oraş din sudul judeţului au acordat recent medalii pentru a onora spiritul civic al unei echipe care a reuşit să salveze un om ce încerca să se sinucidă, sărind de pe un bloc. Surpriza neplăcută a fost că pe lângă cei implicaţi efectiv în acţiunea de salvare, a primit respectiva medalie şi şeful unei instituţii cu rol în ordinea publică, deşi acesta nu a avut nici un merit în reuşita acţiunii. Gurile rele spun că respectivul personaj mai mult l-a speriat pe sinucigaş prin limbaj trivial şi printr-o atitudine lipsită de minimum de cunoştinţe psihologice necesare în astfel de situaţii. În plus, deşi a apărut întâmplător la faţa locului, şeful cu pricina era legal în concediu şi teoretic, nu putea fi medaliat ca şef al instituţiei, ci doar eventual ca simplu cetăţean în care arde spiritul civic.
