Gura lumii

Cică, într-una din comunele judeţene, s-a întâmplat o poveste aşa de haioasă, încât mare lucru să nu ajungă, mâine-poimâine, banc pe seama ardelenilor. Povestea chiar primarul, mai hâtru din fire, că tocmai ce fusese anunţat că în comună va veni în vizită o delegaţie cu mai marii portocaliilor de la judeţ şi, cum le stă românilor în obicei, a convocat repede aparatul propriu din primărie şi a ordonat subalternilor să-i pună la treabă pe beneficiarii venitului minim garantat, că tot freacă menta pe banii contribuabililor. Ordinul era să adune PET-urile de prin reşedinţa de comună, că în rest, nu era mare lucru de făcut. Zis şi făcut. Către seară, când şi-o gătat primarul treburile şi a plecat spre casă, pe drum, vede numai grămezi de pietre, adunate frumos pe marginea uliţei, din 10 în 10 metri. Nedumerit, edilul şef al comunei îl ia la rost pe responsabilul de activitate în folosul comunităţii. Răspunsul l-a lăsat cu gura căscată. Responsabilul i-a explicat primarului că sarcina a fost îndeplinită cu conştiinciozitate şi au fost adunate toate „petrele” de pe marginea drumului.

Cică, vreo 15 hunedoreni, foşti angajaţi ai unui supermarket din urbe, daţi afară după ce au fost munciţi până nu au mai putut ţine ritmul, s-au răzbunat cu vârf şi îndesat pe foştii şefi. Povesteşte lumea prin târg că, după ce au rămas fără slujbe, oamenii îşi făceau cumpărăturile din supermarketul în care au lucrat. Ştiind rosturile casei, că doar lucraseră acolo atâta timp, căutau pe rafturi exact unde trebuie şi făceau în aşa fel, încât puneau în coş numai marfă expirată. Odată trecuţi de casă, aveau grijă să păstreze bonurile şi ţuşti cu ele la OPC. Normal că sesizările erau îndreptăţite, iar pe baza dovezilor palpabile, s-au plătit amenzi la greu. Până când şefii supermarketului au aflat de la cine ştie cine, că poate n-or fi fost inspectorii, de la cine li se trage necazul. Aşa că, foştii angajaţi nu mai au acces în magazin, decât însoţiţi de paznicul unităţii. Motiv pentru care aceştia au dat supermarketul în judecată.