Pentru a se simţi superiori americanilor, despre care se aude că ar fi dependenţi de psihologi, românii au lansat teoria că ei n-au nevoie de astfel de consiliere, pentru că au… prieteni. Ideea, similară cu cea care susţine că mioriticii sunt mai deschişi la minte şi au mai multă cultură generală decât americanii închistaţi, are suficientă realitate. Comunicarea cu un prieten, sprijinul reciproc, sau chiar bârfa ieftină la o cafea sau o bere sunt de ajutor psihicului. Apare din păcate şi un efect de bumerang, întrucât la români, prietenia a urcat pe scara valorilor mai sus decât adevărul, moralitatea ori competenţa. Aşa că… angajările se fac pe prietenii politice sau de familie (vechile pile), licitaţiile se câştigă pe prietenii de comision ş.a.m.d. M-am apucat să fac teoria prieteniilor nocive, din cauza informaţiilor furnizate de gurile rele, despre directorul unei baze sportive, publice, din oraşul cu cetate. Cică omul, valoros în sportul pe care l-a practicat în tinereţe, dar ajuns în postul actual printr-o … prietenie (aţi ghicit) politică, s-a enervat când a aflat că un antrenor, amic cu el, a demisionat, mai mult forţat decât de bunăvoie, de la o echipă. Supărat, directorul, cu poreclă de animal australian, i-a promis prietenului că-i va da o lecţie patronului vinovat de demisie, interzicând accesul în baza sportivă a echipei sale, până când va fi la zi cu plata chiriei. Nu conta dacă prietenul antrenor era competent sau nu, dacă a avut performanţe sau nu şi nici că erau banii şi echipa patronului şi acesta putea face ce vroia. Importantă era prietenia. Numai că decât aşa prietenie şi aşa dreptate… mai bine să meargă antrenorul la psiholog. Sau poate toţi românii?!

De regulă, textele de la această rubrică surprind situaţii negative care nu pot fi dovedite. Acum, schimbăm foaia şi prezentăm o excepţie de la regulă, simplu de dovedit, dar pentru care autorul doreşte să rămână anonim. Cică, un fotbalist al unei echipe din sudul judeţului a arătat printr-un gest simplu că nu a uitat de unde a plecat. Omul a făcut un ocol de peste 30 de kilometri de la drumul său, pentru a intra în singurul oraş din judeţ care are restaurant McDonalds, cu scopul de a cumpăra ceva de acolo pentru un copil mai sărac, vecin de scară. Jucătorul a explicat că băieţelul, care provine dintr-o familie săracă, l-a tot rugat să-i aducă dintr-o deplasare ceva de la „Mac”, dar că nu a avut timp când a fost la meciuri oficiale. Acum, când omul era într-o călătorie în scop personal, a ţinut neapărat să-i facă hatârul respectivului copil, pentru că băieţelul nu a mâncat în viaţa lui nimic de la „Mac” şi îşi dorea să vadă cum e. Deci, mai există şi fotbalişti sufletişti.