(Relativ) consecvent principiului de a nu da replici comentatorilor online ai editorialelor mele, în special din cauza anonimatului majorităţii acestora, pe de o parte, şi a limbajului folosit de unii (din fericire puţini), pe de altă parte, nu pot să nu remarc (cu oarecare plăcere), faptul că există o anume fervoare în a dezbate unele idei emise în acest colţ de pagină.
Deşi baricadele pe care ne-am aşezat au fost departe de a se suprapune, domnul Gheorghe Firczak nu a renunţat la eleganţa replicii, chiar dacă printre rânduri se citea, absolut omeneşte, nervozitatea sau iritarea. Polemicile, atâtea câte au fost, au rămas, cum spunea Octavian Paler, cordiale. Poate tocmai de aceea, lipsa unui răspuns al meu la un dialog pe care domnia-sa încerca să-l lege, l-a determinat să scrie un articol într-un alt cotidian, cu referire directă la poziţia mea faţă de cetatea dacică Sarmizegetusa Regia. Ergo, domnule Firczak…
Nu ştiu de unde deduceţi că m-aş considera un personaj providenţial în raport cu subiectul abordat. Dimpotrivă, în afară de a scrie despre el, nu prea pot face mare lucru. Tema nu este nici originală şi nici nouă – nu fac decât să mă înscriu în rândul celor care semnalează cazul. Unii au făcut mai mult, de exemplu Nunu Brilinsky.
Cât priveşte eforturile dumneavoastră de a aduce cumva cazul în ochii autorităţilor centrale, este absolut onorabil şi lăudabil. Politic, v-aţi asumat rolul care consideraţi că vi se potriveşte, nu am ce comenta nici pro şi nici contra. Din poziţia respectivă (în acest caz, cea de deputat), orice iniţiativă cu scop nobil nu poate fi a priori ejectată pe motiv de presupuse incompatibilităţi politice.
Ceea ce doream eu să scot în evidenţă este incapacitatea funciară a românilor de a se uni pentru o cauză. Cercurile de intelectuali din urbea noastră medie nu interacţionează. Orgoliile sunt mult prea mari, pentru ca o temă să fie dezbătută cu alţii, într-o societate civilă redevenită rudimentară (prin anii ’95-’99 se părea că lucrurile se vor schimba, din acest punct de vedere; s-au schimbat, dar în rău, cel puţin aşa mi se pare mie). De acord că intelectualii sunt în general egoişti, individualişti (a spus-o, nu de mult, Sever Voinescu, unul dintre apropiaţii lui Băsescu, încercând să facă partidele să nu se teamă de intelectualitate), dar cred eu că se exagerează. Dacă nu e ideea mea, atunci mai bine o combat până la anihilare – acesta pare să fie principiul călăuzitor (vă amintiţi expresia, nu…?) al acţiunii politice româneşti.
Şi nu numai politice…