Gara Deva

Citind articolul colegilor mei de la „Mesagerul…” despre gara din Petroşani, mi-am amintit că doar în urmă cu câteva zile nişte rude venite la Deva au plecat înapoi spre casele lor cu trenul. Nu am mai fost de mult prin gara Deva, astfel încât impresiile au fost puternice.
Din păcate, nu în registrul pozitiv – spre disperarea comentatorilor anonimi care mă tot critică pe motiv că prea văd totul în negru. Vă garantez că n-aş vrea. Dar, în registrul democratic, au posibilitatea să nu mă citească, spre a nu suferi prea mult.
În studenţie călătoream mult cu trenul, gara din Deva fiind punctul plecărilor şi sosirilor mele. Atunci, arăta destul de bine – mă rog, cât poate arăta de bine o gară în România comunistă. Cei de vârsta mea cunosc în mare povestea gării din Deva, ridicată printr-o şmecherie a fostului prim-secretar PCR Radu Bălan, care, sub pretextul renovării gării vechi, a permis construcţia uneia noi, poate nu o capodoperă arhitectonică, dar în orice caz superioară funcţional şi estetic celei vechi. Cunosc păcatele timişorene ale lui Radu Bălan, nu fac aici o încercare de reabilitare, spun doar ceea ce se vehicula în epocă despre el.
Ei bine, nu ştiu de ce am impresia că nimic în gara din Deva nu a fost renovat după 1989. Câteva cosmetizări nu i-au schimbat aspectul. Dacă gara este (una) dintre porţile de intrare într-un oraş, atunci cea din Deva nu face o prea bună impresie. Peroanele sunt efectiv distruse de sutele de mii de paşi făcuţi în aşteptarea trenurilor. Pe alocuri, asfaltul nu mai există. A rămas doar pietrişul de sub el. Unde s-a păstrat totuşi, e plin de crăpături, total nefuncţional şi inestetic, greu de utilizat de către călătorii moderni, dotaţi cu trolere.
Impresia de improvizaţie domneşte pretutindeni. Chioşcurile sunt pline de kitschuri, o veche inscripţie Hong Kong se poate citi pe geamurile murdare de la primul nivel, acolo unde pe vremuri era celebrul „restaurant al gării” – nu că l-aş regreta prea mult, dar nici hongkongul nu-i mai breaz…
Nu mai insist descriind, sunt convins că mulţi ştiţi cum arată. Nu este o gară modernă, situată pe acelaşi celebru „culoar IV european”, ci o improvizaţie care se chinuie cu greu să supravieţuiască seriilor succesive de disponibilizări în transportul feroviar, care au făcut ca „a doua armată a ţării” să fie doar o umbră, iar transportul feroviar în sine (prin totală contradicţie cu cel vest-european) să rămână o alternativă second-hand la şoselele supraaglomerate ale României contemporane.