„Feminitatea vine din interior, nicidecum printr-o rochie corect purtată”

Interviu cu artista hunedoreană Cristina Vasiu

– Cum este Cristina – femeia în oglindă?
– Cristina, în oglindă, este o femeie simplă, naturală, împăcată şi fericită cu defectele şi calităţile pe care le poartă în fiecare zi. Este însă convinsă, că dincolo de ambalajul armonios conturat, ce se reflectă în oglindă, fiecare femeie trebuie să acorde o atenţie deosebită la ceea ce este şi ceea ce ar putea să devină prin conţinut.
– Tu, descrisă cu ajutorul a trei cuvinte conjugate la feminin…
– Puternică, sensibilă, uşor vulnerabilă.
– Care este modelul tău de feminitate şi de ce?
– Hmm, recunosc că am stat un pic să mă gândesc şi cred că modelul meu de feminitate nu este o entitate anume, este femeia demnă, sinceră, care îşi asumă ceea ce face, interesantă, pozitivă, independentă, cu atitudine de doamnă şi suflet de mamă.
– Când ai simţit prima dată că eşti talentată?
– (Râde) O să fiu sinceră. Acum doi sau trei ani, când la un moment dat, am simţit furnicături prin tot corpul, până în creştetul capului şi am zis că nu e adevărat, pentru că de obicei efectul „piele de găină“, se întâmplă atunci când ascult cântând pe altcineva.
– Cum te-ai simţit când ai urcat prima oară pe o scenă? Când şi unde s-a întâmplat asta?
– Eram foarte mică, abia mă vedeau ai mei pe scenă. Aveam şase sau şapte anişori, când am participat la primul concurs „Steluţele Cetăţii“ de la Deva, cu o piesă din repertoriul Anastasiei Lazariuc, „Mama“ se numea. Nu ştiam eu mare lucru pe atunci, dar eram destul de conştiincioasă şi implicată. Ţin minte că îi căutam mereu cu privirea pe ai mei, care mă încurajau şi cântau versurile cu mine odată.
– Care a fost prima sau cea mai mare dezamăgire a ta?
– Hmm, nu există un top al dezamăgirilor, dar în general, şi de cele mai multe ori, am fost dezamăgită de oameni!
– Când ai fost pentru prima oară conştientă de puterea feminităţii tale?
– De fel sunt o fire foarte copilăroasă, nu ştiu de ce la mine maturizarea se întâmplă mai greu. Este foarte interesant, însă, cum mă transform într-o mare femeie, atunci când port o rochie de gală, am un machiaj bine făcut şi devin o prezenţă care nu trece neobservată. Ei bine, mie mi se pare comică treaba asta de fiecare dată, pentru că feminitatea, sexualitatea unei femei vine din interior, se observă prin gesturi, voce, atitudine, gândire, nicidecum printr-o rochie corect purtată. Aici am devenit conştientă de puterea ambalajului, nu neapărat a feminităţii, şi mi se pare trist aşa.
– Ce ţi-ar plăcea să ştie publicul despre artistul Cristina Vasiu, cât de uşor sau de greu a fost drumul până în acest moment? Sau poate ce preţ are pentru tine mediatizarea, succesul, apariţiile media?
– Publicul va descoperi lucruri despre mine, odată cu evoluţia mea profesională. Cu toţii ştim că nici un drum, din nici un domeniu, nu este uşor, din contră obstacolele îl fac să devină palpitant şi interesant. E ca în relaţiile de cuplu, în care atunci când lucrurile sunt prea simple, prea superficiale de la început, nu există prea multe motive care să te ţină în acele relaţii, până şi finalul este unul uşor. În schimb, atunci când investeşti sentimente, când faci sacrificii, lucrurile evoluează şi durează. La fel şi în muzică, nu mi-a fost deloc uşor până acum, nici acum nu îmi este, dar atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat, din tot sufletul şi transpiri pentru acel lucru, fii convins că ziua ta norocoasă e foarte aproape. Dumnezeu face ca lucrurile să fie uşoare, în ciuda dificultăţii lor. Mediatizarea are un rol foarte important în cariera unui artist, însă atunci când are conţinut, pe care oamenii îl cunosc. Succesul nu stiu ce este, deocamdată e un vârf la care visez să ajung într-o zi, prin muncă şi perseverenţă.
– Dacă viaţa ta ar avea o aromă, care ar fi aceea şi de ce?
– Eu sunt un om destul de curios, întotdeauna de mic copil m-am întrebat cum arată lumea din adâncuri, cum şi ce se întâmplă pe acolo. Aleg aroma algelor, cine ştie, poate cândva, într-o altă viaţă, o să devin sirenă ca fetele din H2O şi voi trăi în oceane.
– Care este cel mai frumos compliment pe care l-ai primit vreodată?
– Mi-am dat seama acum ceva timp, că nu îmi place să primesc complimente, sau cel puţin, nu prea des. Uneori sunt obositoare, superficiale şi pe mine nu mă bucură complimentele legate de aspect, mă interesează mai mult ca oamenii să observe detalii în profunzime, să facă un compliment din suflet, sa fie convinşi că acel lucru, cu adevărat, aşa este. Cineva mi-a spus odată că sunt un om bun, sufletist şi bucuria a fost mai mare decât atunci când altcineva mi-a spus „eşti frumoasă“.
– Cum ar suna titlul unei cărţi biografice?
– Fericirea, o lecţie de viaţă.
– Dacă viaţa ta ar fi o carte, care ar fi titlurile primelor trei capitole?
– „Primii şapte ani de acasă”; „Talent minus transpiraţie egal zero“; „Faţă-n faţă cu viaţa“.
– Acum este rândul tău să-mi adresezi o întrebare. Ce ai vrea să ştii despre mine?
– Heeei. Bună Simona! În primul rând, vreau să te felicit pentru cartea pe care ai lansat-o de curând. Îţi mărturisesc că am avut parte, fără doar şi poate, de cel mai interesant şi creativ interviu pe care l-am dat până la 25 de ani şi vreau să-ţi mulţumesc că ai făcut posibil acest lucru. Întrebarea mea pentru tine este: „De ce crezi că anumite femei renunţă înainte să încerce”?
(Interviu realizat de Simona Muscă)