Despre PNŢCD, numai de bine…

Tentativele de revitalizare a PNŢCD mi se par doar o inutilă luptă de orgolii, din cel puţin trei motive.
Primul – partidul a ratat intrarea în Parlament în anul 2000. Au trecut de atunci mai bine de 10 ani, ceea ce este mult prea mult într-o Românie extrem de agitată politic. Al doilea – nu mai sunt personalităţi marcante care să identifice cu precizie PNŢCD în ochii alegătorilor. Trei – nu mai există alegătorul PNŢCD tipic, din cauze biologice sau pentru că s-a reorientat spre alte partide care-şi revendică dreapta. Acest electorat a fost ultima dată masiv la urne în 1996.
În 1995, la moartea lui Corneliu Coposu, eram în Bucureşti. Toată elita politică a CDR venise atunci la sediul din Piaţa Rosetti, oferind imaginea unui PNŢCD puternic. Erau acolo Ion Diaconescu, Emil Constantinescu, Ion Raţiu, numeroşi oameni de cultură, lume – câtă frunză şi iarbă. Veniseră Regina Ana şi Principesa Margareta. Peste doar un an, în toamna lui 1996, PNŢCD, bazându-se pe prestigiul de dincolo de mormânt al lui Coposu, a preluat şefia unei coaliţii, al cărei guvern a fost condus de Victor Ciorbea.
Coincidenţă sau nu, copilul teribil al guvernării Ciorbea, Traian Băsescu, a produs un blocaj guvernamental, ce a durat opt luni şi s-a terminat prin demisia lui Ciorbea. În opinia mea, acesta a fost începutul declinului PNŢCD, venit la guvernare cu prea multe idealuri şi fără experienţă politică suficientă. O scurtă răbufnire, ce-i drept onorantă, a survenit în anul 2000, când premier a fost pentru câteva luni Mugur Isărescu. Apoi, PNŢCD a ratat intrarea în Parlament.
După… Gheorghe Ciuhandu, primarul Timişoarei, a fost singurul ţărănist marcant rămas în interior. Ceilalţi şi-au revendicat mereu o moştenire ideatică, fără însă a mai atinge vreun prag notabil al notorietăţii. Radu Sârbu, fost preşedinte al defunctului FPS, avea în spate scandaluri legate de privatizări discutabile. Marian Miluţ a fost complet lipsit de charismă şi a practicat un discurs ambiguu. Oricum, nimeni nu ştia ce are Miluţ cu PNŢCD. Aurelian Pavelescu, traseist politic fără identitate ideologică, şi-a descoperit şi el resorturi ţărăniste, punând bazele unei aripioare irelevante. Victor Ciorbea a fost împiedicat în 1997 să devină un om politic autentic, prin faptul că a fost numit premier, dar nu a fost lăsat să aibă şi funcţie mare în partid. Păţania sa cu Băsescu a fost o bună învăţătură de minte pentru toţi viitorii prim-miniştri, care au avut grijă să fie şi preşedinţii propriilor partide – Năstase, Tăriceanu, Boc (Băsescu).
În 2008, folosind ca vehicul politic PNL, ţărăniştii au reuşit să ocupe nişte posturi pe ici, pe colo, fără însă a aduce cu ei nişte valori din cele pe care le visa odinioară cel numit Seniorul politicii româneşti, Corneliu Coposu.
Cred că la această oră, electoratul ţărănist este mult prea fragil pentru ambiţii parlamentare sub nume propriu, iar destinul PNŢCD este consumat.