Democraţie cu despot luminat (II)

Despotul luminat lipseşte de o vreme românilor. Una dintre vajnicele mele comentatoare de pe ediţia online, ce semnează Maria şi căreia îi mulţumesc pentru consecvenţa şi calitatea comentariilor, remarca faptul că Henric al VIII-lea, autocrat cum era el, iubea totuşi Anglia. Nu ştiu câţi dintre cei ce s-au perindat pe la cârma României au vreo tangenţă cu iubirea de ţară înţeleasă în forma ei pozitivă şi pragmatică. Pragmatică, în sensul de a fi folositoare oamenilor în primul rând, căci degeaba auzim lamentaţii patriotarde cu râul, ramul…, ele nu mai sunt crezute în primul rând de cei care le spun, darmite de restul lumii.
Iar cei care le spun fac parte dintr-o categorie aflată pe unul din ultimele locuri la încrederea pe care o inspiră oamenilor – clasa politică. Probabil, cei mai mulţi oameni politici, la auzul unor astfel de ştiri, vor ridica din umeri, bine adăpostiţi după averile construite asiduu în ultimii 20 de ani. Prea puţin se vor gândi că oamenii, când vine vorba despre ei, vor ridica din umeri cu o grimasă de dispreţ, iar trecerea lor pe la cârmele diferitelor instituţii lasă cel mult urme în conturi, nicidecum în mentalul colectiv. De altfel, chestia asta cu mentalul colectiv este bună pentru Lucian Boia şi cititorii săi, nu pentru omul pragmatic ce conduce destinele ţării. Sigur că după dispariţie, oricum nu mai ştie nimeni nimic, dar oare cum se simt fanarioţii, ştiind că au rămas în istoria acestui neam (adică în mentalul colectiv) exact prin rapacitate şi lipsă de scrupule? Am mai spus-o, cred că al doilea mandat al lui Ion Iliescu a fost cel mai bun mandat prezidenţial posibil în România postdecembristă (vă rog să sesizaţi nuanţa…), dar orice ar face, Iliescu va rămâne asociat cu mineriadele. Cred şi eu că-l enervează subiectul. Constantinescu este sinonim cu indecizia, Năstase cu aroganţa, iar Băsescu cu scandalul – cel puţin, până la momentul actual. În rest, vă rog să numiţi 5 (cinci) oameni politici, în afară de Corneliu Coposu, care au făcut istorie după 1990, fără ca numele lor să fie asociate cu fraude şi matrapazlâcuri.
Nu avem puterea de a ne obiectiva în raport cu trecutul. Preferăm clişee şi acceptăm să fim minţiţi – dar frumos, mă-nţelegeţi, că suntem sensibili. Ca o paranteză la temă, vi-l imaginaţi pe Henric al VIII-lea, numit „cel Sfânt” şi zugrăvit prin biserici anglicane? Că doar el a fondat religia amintită. Vă imaginaţi un film realist despre măreţia, dar şi slăbiciunile lui Ştefan cel Mare? Sunt convins că nu, iar unii dintre apostolii de ocazie vor sări să-l ocărască pe cel ce se atinge de emblemele poporului. Căci pentru noi, „poporul” este o noţiune tot atât de controversată ca şi cea de „despot luminat”.