Dacă Bucureştiul e Micul Paris, Parisul nu e Marele Bucureşti

Declaraţiile lui Traian Băsescu, legate de anul 2011, care ar urma să fie un an al ofensivei diplomatice româneşti, deşi poate bine-intenţionate, nu au şanse prea rapide să fie puse în practică.
Suita de rateuri ale politicii externe româneşti este uşor vizibilă chiar şi de către nespecialişti. Indicele vizibil al unei politici de succes este numărul contactelor bilaterale la nivel înalt. În România, acest număr este sensibil egal cu cel al ultimilor ani ai lui Nicolae Ceauşescu, când practic, la noi nu mai venea nimeni. Cam aşa se întâmplă şi acum. Nu doar că nu vine nimeni, dar oficialii români de rang înalt nu contează prin cancelariile occidentale. Suntem parteneri strategici ai Statelor Unite, sau cel puţin aşa ne place să credem, dar Barack Obama a ocolit sistematic ţara noastră. Militarii noştri pot muri prin Afganistan şi Irak, dar partenerul strategic se face că nu ne vede. Nu mă grăbesc să dau vina pe America – cel puternic întotdeauna îşi rezervă dreptul de a ignora. Abilitatea celui în situaţia noastră este tocmai de a se face vizibil şi apreciat. Nu-i suficient să-i privim cu ţâfnă – am mai folosit acest cuvânt şi cred că el descrie cel mai bine stadiul actual al politiciii externe româneşti. Mai trebuie şi diplomaţie. Iar la cârma externelor nu a mai fost un diplomat de pe vremea lui Teodor Meleşcanu.
Imaginea României nu se construieşte cu Ilie Năstase, Nadia Comăneci şi Gheorghe Hagi, oricât ar fi ei de simpatici (de altfel, i-am văzut recent într-un spot al unei firme de telefonie mobilă, parcă). Nici cu branduri cu frunzuliţe. O ţară membră a Uniunii Europene, aflată în criză, ar trebui, cred, să „ţină mai aproape” de parteneri. Nu mai vorbesc de relaţiile cu Rusia, îngheţate de ani buni. Ultima replică a lui Putin, referitoare la România, a fost cea „aruncată” unui jurnalist, prin care îi spunea acestuia să-i transmită preşedintelui (lui Traian Băsescu adică…) un preţ convenabil pentru gazul rusesc. Aşa se manifestă aprecierea reciprocă între şefii de stat, sunt convins că aveţi aceeaşi opinie…
Îngrijorarea cu care occidentalii au sărit în ajutorul Greciei este incomparabilă faţă de atitudinea rece pe care Uniunea Europeană o are faţă de România. Cred însă că determinantă este şi politica internă – adică o politică internă bună aduce şi apreciere pe plan extern. În România, totul este aproximativ. Nu cred că putem emite pretenţii de onorabilitate la nivel oficial, poate doar cel mult la al omului de rând. Nu poporul român face politica externă, ci reprezentanţii săi.