Cum vă construiţi duşmanul…?

Astăzi voi face o recomandare pentru acei cititori ai rubricii care înţeleg ceea ce citesc şi sunt interesaţi de maniera în care, pe parcursul existenţei omenirii, popoarele şi naţiunile au avut nevoie să se legitimeze. Şi vă veţi da mai bine seama cum funcţionează campaniile electorale de la noi sau din altă parte, uneori corect (sau, să spunem mai bine că în limitele unei anume sportivităţi…), alteori, construind duşmani imaginari – aşa cum fac în prezent francezii, să spunem.
Salonul Editurilor Hunedorene, deschis la Deva Mall, mi-a prilejuit vreo două ore de plimbat, răsfoit, cumpărat cărţi la preţuri într-adevăr atractive – mai precis, cu reduceri de până la 25 la sută! (lăudabilă în acest sens iniţiativa organizatorilor). Între cărţile cumpărate, se numără un volum al lui Umberto Eco, „Cum ne construim duşmanul”. Cartea este de fapt o colecţie de conferinţe pe domenii diverse, toate fiind conectate prin temă.
De-a lungul timpului, fiecare şi-a construit, la nivel naţional sau global, duşmanul său. Existăm prin raportare la alţii, dar şi în raport cu duşmanul, este una dintre concluziile lui Umberto Eco, prezentată încă de la începutul cărţii. Evreii, maurii pentru spanioli sau creştinii pentru musulmani au reprezentat alteritatea ameninţătoare, reală, imaginată sau construită. La scară mică, acest rol l-au jucat „teroriştii” din timpul evenimentelor din decembrie 1989, ameninţători, dar şi unificatori. Teroriştii au legitimat ascensiunea unei anumite facţiuni politice, au distras atenţia de la ceea ce se întâmpla în spatele uşilor închise spre mult mai spectaculoasele lupte de stradă.
Au urmat, pe diverse paliere şi cu diverse amplitudini, demonstranţii din Piaţa Universităţii, ungurii sau „cei 322” – duşmani construiţi, care trebuia să solidarizeze cetăţenii cu un anumit scop şi în favoarea unui anumit grup de interese. Sau împotriva lui.
Întâmplarea face să traversăm o perioadă dificilă şi din punct de vedere al perceperii noastre de către alţii, ca ţară şi ca popor. Ratarea acceptării României în spaţiul Schengen are o mare legătură cu lobby-ul practicat direct şi indirect, ca şi cu politica noastră externă. Franţa şi iată, Norvegia ne etichetează extrem de dur, inducând deliberat confuzii romi – români (deşi din punct de vedere al cetăţeniei, romii sunt români, aici nu trebuie să ne ascundem…) sau acuzându-ne de practici medievale stranii.
Asemeni lui Umberto Eco, avem şi noi (încă) specialişti în comunicare şi imagine, care pot formula strategii de răspuns, altele decât sfânta mânie populară sau ţâfnoşenia politicianist-populist-naţionalistă.
Citind cartea recomandată, aveţi cel puţin şansa să înţelegeţi mai clar ce se întâmplă. Evident, cei care înţeleg.