Sâmbătă la prânz, interviu cu Cristian Pârvulescu la Radio România Actualităţi. Târziu în noapte, la TVR 1, Eugenia Vodă îl are ca invitat în a sa emisiune „Profesioniştii”, pe Cristian Tudor Popescu. Fără să ştie unul de interviul celuilalt, cei doi au atins un punct comun, din păcate, inaccesibil majorităţii, sau dacă nu inaccesibil, atunci cu siguranţă, considerat insuficient de semnificativ – anume, democraţia.
În pofida părerilor unei părţi – atenţie, unei părţi a comentatorilor acestei rubrici, numiţi chiar de colegul lor de partid, Sever Voinescu, „idioţi comentând”, – problema deficitului de democraţie este reală şi ridicată nu doar de mine, în paginile unui cotidian de provincie, ci de oameni cu o perspectivă, să spunem, naţională şi generală.
Cristian Pârvulescu a vorbit despre o relativă mobilizare a firavei societăţi civile româneşti, ca urmare a încercărilor multiple ale puterii, de a modifica regulile în timpul jocului. (Aici se cuvine făcută o paranteză. Oficiali de toate rangurile, tot din spectrul puterii, au ţipat pe toate vocile că Uniunea Europeană nu a procedat corect cu România şi Bulgaria, în cazul Schengen, pentru că a introdus pe parcurs condiţii diferite de cele iniţiale. Adică, au schimbat regulile în timpul jocului. Când o fac ceilalţi, ne deranjează. Când o facem noi, vrem binele ţării.) Reiau. Pârvulescu vorbea despre modificarea legii electorale şi despre necesitatea de a forţa cumva respectarea uzanţelor democratice.
Cristian Tudor Popescu – cel care, cu a sa întrebare despre vânătoare, adresată lui Adrian Năstase, i-a netezit drumul spre primul mandat lui Traian Băsescu – a vorbit din nou despre disoluţia instituţională şi derapajul democratic al României, accentuat pe fond de criză şi de slăbiciune a UE, ocupată cu salvarea Greciei. (Chiar – pentru România s-ar fi depus eforturile care se fac acum pentru Grecia? Mi-e teamă să răspund.)
Există destul de multe voci care afirmă explicit că România are probleme cu democraţia. Din păcate, nu că nu sunt auzite, dar sunt ignorate, iar derapajul este accentuat, cum spuneam, de criza economică. În pofida celor ce-şi doresc un partid atât de puternic, încât să poată fi asimilat cu unul unic (PSD a avut şi el un asemenea puseu, între 2001 şi 2004), de fiecare dată, opinia publică s-a dovedit mult mai puternică. Prin vot. Apelurile făcute atunci chiar de Traian Băsescu la presă, societate civilă, electorat, pentru refacerea unei Românii democratice şi dreptate şi adevăr, au avut efect. În schimb, numărul temelor false introduse de vreo şase luni în dezbaterea publică este alarmant, iar comasarea alegerilor, deşi poate fi dezirabilă chiar şi pentru o parte a Opoziţiei, va provoca un talmeş-balmeş de neimaginat. Se va reitera politic acel îndemn nostim, prezent până în urmă cu câţiva ani pe la unele magazine, pe post de strategie de marketing: „dacă nu-i poţi convinge, zăpăceşte-i!”

Sunt tentat să cred că foarte puţini oameni politici – sau din ce în ce mai puţini – au cu adevărat o opţiune bazată pe doctrină, principii şi alte fineţuri de acest gen. E adevărat că lupta pentru putere şi pentru acapararea de resurse este suprema motivaţie, nu doar la noi, cu pe întregul glob. Chiar un cititor al acestei rubrici, semnat Adrian, a făcut, cu vreo două luni în urmă, acest gen de remarcă la unul dintre editoriale.
Cu toate acestea însă, este relativ normală poziţionarea politică la stânga, dreapta sau centru, în funcţie de anumite „aplecări” ale celui care optează. Amestecurile sunt destul de diverse – stânga se combină cu dreapta, ca în Germania sau ca la noi, salturile ideologice sunt de-a dreptul hilare – vezi trecerea bruscă a PDL de la socialism la – cum să-i spun? – hai să fiu elegant şi să-i numesc populari. În Statele Unite, stânga noastră ar fi dreapta – mă rog, spectrul e divers. Oricum, poziţionările sunt relative, partidele de dreapta au componente de stânga sau „verzi”, după cum stângiştii sunt nevoiţi să ia măsuri de dreapta – ca în Grecia.
Demagogia devine uneori excesivă când apar constructe politice neclasabile, a căror evidentă lipsă de ideologie este egalată doar de rolul de aspirator de oameni nemulţumiţi. De-a lungul timpului, rolul ăsta l-au jucat mai multe partide, în grade diferite. PUNR, de exemplu, cu rol de a aduna nemulţumiţii de prin CDR, cuprinşi brusc de patriotism şi antimaghiarism – Valeriu Tabără ar putea spune multe…
În prezent, acest rol este asumat de UNPR, cu misiunea de a prelua pe cei cu bruşte revelaţii doctrinare, pentru care claritatea mesajului UNPR este evidentă. Dacă la mulţi nu sunt uimit de opţiune, ei neavând de fapt absolut nici una, la unii, mă miră insistenţa cu care doresc să-i facă pe alţii să creadă că în UNPR există doctrină şi principii pe care ei le-ar îmbrăţişa. Nu sunt descurajaţi nici de scorul redus, dovadă că electoratul, chiar aşa cum e el, „simte” că e vorba de altceva şi nu de un partid politic. Cristian Diaconescu sau Marian Sârbu sunt oameni care la un moment dat chiar au performat. Trecerea lor la UNPR s-a făcut nu pe bază doctrinară, ci pentru că doreau să mai salveze ceva din onoarea lor „nereperată”. Sunt sigur că nu dau doi bani pe doctrină şi nu se percep ca fiind „uneperişti”. Nici ei şi nici alţii ca ei. Pot accepta că oamenii au fost nemulţumiţi de PSD sau de PNL. În acest caz, trecerea directă şi fără rezerve la PDL era asumarea cu curaj a gestului, indiferent de motivaţia lui – revelaţie, nemulţumire sau oportunism. Vrem cu alţii, punct!
Sigur că menirea unui asemenea construct politic este nu doctrina. Ştim şi noi, ştiu şi ei. Pot să-l cred pe un pedelist că se simte popular, pe un penelist că e liberal, pe un pesedist că e socialist, dar nu pot să cred un uneperist că se simte uneperist.

Vă mărturisesc că mica întâmplare pe care o să v-o relatez m-a impresionat. Mi se pare un gest rar într-o perioadă precum cea pe care o traversăm noi. Veţi judeca singuri dacă este sau nu aşa, în orice caz, pot să vă garantez că totul a fost absolut autentic şi s-a petrecut ieri, 28.09.2011.
Ofertă pentru un loc de muncă. Se prezintă un băiat tânăr, cu faţă plăcută, deschisă. Îl cunosc, nu foarte bine, dar suficient pentru a şti că premisele sunt bune. Doreşte să ştie dacă e disponibil un singur post sau mai multe. Află că este unul singur. Ştiţi, explică, la noi s-au făcut disponibilizări şi o colegă a rămas fără loc de muncă. Pentru mine ar fi vorba despre o slujbă în plus. Dar eu am deja una, chiar dacă mă tentează oferta. Aş dori să vă fac însă o sugestie, spune tânărul. Propuneţi-i ei slujba. Am fost colegi. Are mai multă nevoie decât mine. Dacă este bună, puteţi să o angajaţi.
Ton plăcut, egal. I se spune că dacă este bună, va fi angajată pe unicul loc disponibil. Este avertizat că în acel moment el, primul solicitat, va ieşi din cărţi.
Ştiu, răspunde. Dar ea are mult mai multă nevoie de această slujbă decât mine, care, cum v-am spus, am deja una. Aşa mi se pare moral… Dacă nu vă place sau nu e bună, atunci vin eu, dar vă rog, dacă se poate, să îi acordaţi ei prima şansă.
I se solicită un răspuns final, cam în maniera lui Virgil Ianţu. Eşti sigur că asta vrei? Da, răspunde fără ezitare. E mai bine aşa. Dacă vreţi, o sun eu să o chem la interviu. O sună şi este fixată o altă oră pentru interviul ei.
Tânărul pleacă, cu un zâmbet uşor pe buze. Mulţumeşte pentru faptul că propunerea lui, cea referitoare la colega sa, a fost acceptată.
Peste jumătate de oră, vine colega lui. Are toate şansele să fie angajată. I se spune că îşi datorează prezenţa acolo tânărului. Da, ne ştim bine, am fost colegi. Este un om deosebit, ne spune ea.
Recunosc, a fost una dintre puţinele întâlniri-revelaţie pe care le-am avut. În spatele acestui gest aparent simplu, sper să fie într-adevăr un om de caracter.

Într-o discuţie purtată cu arheologul elveţian Laurent Chrznovski, în urmă cu vreo două săptămâni,  acesta îmi spunea că a remarcat extraordinara dezvoltare a Sebeşului. Într-adevăr, merg şi eu destul de des la Sibiu şi văd extensia continuă a spaţiilor industriale. Începută în 1995, industrializarea post-decembristă a oraşului nu s-a oprit nici măcar în anii de criză, cu toate că Sebeşul este mic faţă de alte localităţi, cum ar fi Arad, Sibiu sau chiar Deva.
Acesta este un prim aspect, care trebuie coroborat cu competiţia urbană care există pentru ocuparea spaţiului dintre tandemul Timişoara-Arad şi Sibiu, separate de aproape 300 de kilometri, spaţiu în care, conform studiului întocmit de arhitectul timişorean Radu Radoslav, la solicitarea Consiliului Judeţean Hunedoara, ar urma să ia naştere, mai devreme sau mai târziu, un alt aşa-numit pol de dezvoltare urbană. Protagoniştii acestei competiţii sunt fără echivoc, Deva-Hunedoara-Simeria, pe de o parte, şi Alba Iulia-Sebeş, pe de altă parte.
Un al doilea aspect este de fapt o constatare – după anul său de glorie, 2007, în care a fost Capitală Culturală Europeană, Sibiu a devenit una dintre destinaţiile turistice de excelenţă din România, chiar fără să fie declarat oficial astfel. Am mai scris despre modul în care marea cultură poate ajuta. Sibiul este un caz evident. Festivaluri profesionale, de mare anvergură, organizate de oameni ai locului, care cunosc specificul şi au dobândit expertiză, au transformat Sibiul într-un oraş foarte asemănător cu cele occidentale.
Concluzia o putem trage, dacă vă voi spune că în timp ce Deva a organizat un Festival al toamnei identic cu cel al verii şi cu toate cele ale berii din toată ţara, în week-endul următor, adică 30.09 – 02.11, la Alba Iulia are loc prima ediţie a Festivalului „Dilema veche”, un regal al bunului-gust, desfăşurat sub un generic simbolic şi extrem de inspirat – „Cealaltă Capitală”. Detalii la adresa http://festival.dilemaveche.ro/.
Personalităţi culturale şi artistice de forţă ale României, între care Andrei Pleşu, Mircea Vasilescu, Vintilă Mihăilescu, Dan C. Mihăilescu, Cristi Puiu, Mircea Dinescu, Florin Iaru, dezbateri pe teme actuale, proiecţii de filme, concerte, spectacole de teatru, între care remarc „Felii” de Lia Bugnar, un succes extraordinar al Teatrului din Sibiu în stagiunea 2010, şi multe altele. Un asemenea festival te pune, cultural, pe harta ţării şi nu numai, indiferent câte manele se cântă prin alte părţi.

Este, desigur, îmbucurător. Sute, mii, zeci de mii de voluntari din fiecare regiune, din întreaga ţară, au participat la acţiunea „Let’s do it, Romania!”. O campanie de o zi, devenită necesară pentru a curăţa o ţară sufocată de gunoaie. Nu doar în marile oraşe (am văzut multă mizerie şi la Bruxelles, de exemplu, dar seara, oraşul era lună…!), cât mai ales, în aşa-numitele „zone de agrement”, despre care nu o dată am scris. Pentru că nu o dată am participat la astfel de acţiuni, la munte sau la şes, ştiu că nu este întotdeauna o treabă plăcută, decât dacă te gândeşti la rezultate. Adică, la faptul că a doua zi, citeşti în ziare sau vezi la televizor că numărul de saci cu gunoi este impresionant. Cum a fost, de pildă, ştirea că recordul local s-a înregistrat în apropierea Devei, pe dealurile înconjurătoare – 700 de saci cu mizerie!
Desigur, nu putem decât să apreciem efortul iniţiatorilor şi al voluntarilor, oameni care mai au conştiinţă civică şi mai ales, speranţa că lucrurile se pot îndrepta. Pe de altă parte, cantităţile de gunoaie sunt atât de mari, încât mă gândesc la cuvintele nerostite, adresate de cei nevoiţi să adune murdăria făcută de alţii – care, aproape sigur, nu s-au aflat printre voluntari. Oameni pentru care „iarba verde” echivalează cu PET-uri, doze de bere, şerveţele şi diverse ambalaje aruncate pe unde apucă, ascunse printre copaci sau parţial arse, pe motiv că aşa s-ar distruge… Oameni pentru care autoturismele nu mai au scrumiere, pentru că preferă să deschidă geamul şi să arunce mucurile pe fereastră – doar n-or fi fraieri să-şi murdărească scrumiera… Oameni pentru care conceptele civice sunt golite de conţinut, pentru care civilizaţia este un moft, dintre care de obicei se recoltează „patrioţii de profesie” şi clientela diverselor partide de masă, cu idealuri sforăitoare.
Din nou, voi recurge la comparaţii – câmpurile, satele şi oraşele europene sunt mult mai curate începând de la graniţa noastră de vest. Iar oraşele vestice au devenit şi ele mai murdare, ca urmare a fluxurilor uriaşe de emigranţi necivilizaţi. Ne place sau nu, între problemele ţărilor subdezvoltate este şi lipsa de responsabilitate faţă de spaţiile comune. Nu-i al meu, nu-mi pasă!
Aşa apar recordurile locale!

Degradarea perpetuă a situaţiei din România este cauzată, printre altele, şi de absenţa viziunii. Viziunea este de fapt aceea care diferenţiază un lider politic autentic de administrator. Unii fac istorie, alţii sunt gestionari. Alţii nu sunt nici una nici alta, ci doar aterizează în funcţii şi nu rămâne nimic în urma lor – eventual scandal.
Din păcate, după 1989, prea puţini au fost liderii cu viziune. La nivel prezidenţial, nici unul. Intelectualii care au dorit să se implice au fost repede înlăturaţi – în România nu este nevoie de expertiză, ci de obedienţă. În plus, a fost preluată şi rafinată experienţa altor epoci, cu precădere est-europene şi comuniste, cea conform căreia masele manipulabile sunt de preferat celor instruiţi. Istoria demonstrează contrariul – miza (aproape) exclusivă pe mase determină decadenţa. Planul Marshall a dorit revenirea Vestului după război, pe când ruşii au dorit distrugerea, pe toate planurile, a celor „vremelnic” ocupaţi. Diferenţele sunt sesizabile.
Celebra sintagmă „toţi sunt la fel”, expresie ajunsă un crez politic românesc şi invocată de cei care îngroaşă rândurile absenteismului electoral, ar trebui să-i pună pe gânduri pe liderii politici care consideră că au viziune – puţini câţi sunt ei. Alternanţele la putere au devenit, la noi, o practicare a democraţiei de dragul respectării unor aparenţe, fără a fi dublate de o reală dorinţă de a îmbunătăţi, care se manifestă doar la nivel declarativ în campaniile electorale. Odată asigurată succesiunea la putere, promisiunile sunt uitate, iar respectivii, bucuroşi că „ne-au ciuruit”, sau, într-un sens mai larg, ne-au mai tras o păcăleală. Şi uite-aşa, an de an, ciclu electoral după ciclu electoral, vedem cum absenteismul face ravagii, lăsând votul (un mecanism politic care presupune, sau ar trebui să presupună responsabilitate) la îndemâna celor poate bine-intenţionaţi, dar mai uşor de convins prin punga cu zahăr şi ulei. Aici, nuanţele sunt infinite, o parte din cititorii acestei rubrici le cunoaşte.
În locul proiectelor politice, sunt preferate, în ordine aleatoare: temele false, priorităţile inventate, minciuna, cumpărarea electoratului. Cei care şi-ar dori proiecte valabile, de anvergură, de natură să redea prestigiul la toate nivelurile, sunt ignoraţi şi taxaţi drept naivi/idealişti/proşti. Rezultatele se văd. În loc de prestigiu, bântuie incompetenţa. În loc de prestanţă, fostul ambasador al României la Paris visează la vot electronic şi bate record după record la viteza de vot. Schengen este ratat. Pe harta Europei, România este ţara de unde nu-i prea bine să spui că vii, iar pentru la anul, nu proiectele politice ne prisosesc, ci punga…
Cei care pricep se întreabă: va avea cineva curajul să întrerupă acest cerc vicios, sau „sistemul” este mult prea puternic…?

Anonimatul şi camera de luat vederi au unele similitudini. Singur, în faţa tastaturii, fără a putea relaţiona cu celălalt, cu posibilul tău interlocutor adică, totul pare posibil. Poţi să înjuri, să jigneşti, rânjind. Celălalt nu poate riposta. Nu te cunoaşte.
Singur invitat în studio, în faţa unui reporter, poţi să te pronunţi curajos. Despre trecerea Prutului, că tot nu-i Putin de faţă. Despre Regele Mihai, că tot nu poate să răspundă. Despre guvernul olandez, că e la 2.000 de km.
Cred că preşedintele Băsescu, erou necondiţionat pentru câţiva din PDL, pentru cei a căror personalitate este lovită de nulitate, ratează constant adevăratele clipe de glorie. Glorie prezidenţială, nu trageri de cravată cu Bercea Mondial. În ce mod? Relativ simplu, renunţând la grimasa care i-a completat refuzul de a se întâlni în Parlament cu Regele Mihai. E adevărat, cu Bercea e mai simplu, dar cu Regele Mihai era (totuşi…) o întâlnire la nivel înalt. Era un bun prilej pentru a-i spune, franc, aşa cum i se potriveşte unui preşedinte-jucător cu aplomb, ceva de genul: „Majestate, opinia mea e că sunteţi un trădător!”. După care mă gândesc că ar fi urmat argumentele.
Sau putea fi o întâlnire de genul: „Majestate, cred că, aşa cum greşeşte fiecare om, am greşit jignindu-vă. M-a consiliat prost domnul Lăzăroiu (de pildă…). Oricum, doresc să vă urez La Mulţi Ani în calitatea mea de preşedinte al României!” Un asemenea gest i-ar fi adus preşedintelui mult mai multă preţuire decât încremenirea în proiectul antimonarhist. Oricum, Ion Cristoiu spune că pentru PD-L şi Băsescu, antimonarhismul de conjunctură este un cert câştig politic şi electoral. De ce? Pentru că, terorizat de spectrul revenirii regelui pe tron, poporul (sau „românii”, cum ar zice Boc), va da năvală, panicat să-l voteze pe singurul antimonarhist veritabil şi pe asistenţa sa, grabnic dispusă să aprobe orice afirmaţie prezidenţială (cu excepţia notabilă a lui Teodor Paleologu). Dacă partidele ar avea ceva mai mulţi oameni cu instruire, nu doar activişti, atunci, asemenea derapaje ar fi mai puţin probabile. Oricum, Ion Cristoiu este parcă în anii ’90, când bau-baul monarhist funcţiona, „românii” fiind terorizaţi de venirea regelui şi a moşierilor, şi nu oricum, ci cu botniţe care să-i împiedice să mănânce strugurii (între timp, am schimbat strugurii româneşti cu căpşunele spaniole, dar asta este altă poveste…).
Acum, Regele Mihai este privit, de mulţi oameni, cu politeţea care i se acordă de obicei unui om în vârstă, cu prestanţă, care a ştiut mereu să rămână discret, fără să se implice în duelurile dâmboviţene pe care le cunoaşte atât de bine.

Cât timp Dan Diaconescu a fost patron de televiziune, puteam fi sau nu de acord cu subcultura propagată 24 din 24, speculând prostia, ignoranţa, pofta pentru cancan ieftin a celor care îşi înlocuiesc viaţa cu privitul pe gaura cheii, să vadă cine mai intră sau mai iese de la vecini. Am avut parte de paranormali, actori care făceau „farse”, Elodii, Magde şi Toliciumaci, o cracă de care se spânzurase o biată reporteriţă, dar şi personaje ale lumii politice, bucuroase că se pot adresa celor pe care îi simţeau aproape – adică, cei mulţi şi uşor manipulabili, ca să folosesc un eufemism.
Niciodată nu aş fi aprobat interzicerea acestui post TV. În definitiv, fiecare trebuie să fie liber să se uite la ce pofteşte – nu-mi place, nu mă uit. Pe de altă parte, este o dovadă de iresponsabilitate tipică pentru România, singura ţară europeană în care prostul-gust, nesimţirea şi incompetenţa fac ravagii de o asemenea anvergură. Adică, te aştepţi ca un om pe care inteligenţa îl ajută să dezvolte o afacere media – mă refer aici la Dan Diaconescu – are şi discernământul necesar pentru a nu coborî în subteranele sociale. Cu alte cuvinte, OK, faci bani cu televiziunea, dar nu chiar de pe urma tuturor celor pentru care termenul „mobilare intelectuală” este ininteligibil.
Acum, avem un partid de exact aceeaşi factură. Să fi fost interzis? Categoric, nu! Interdicţiile atrag abuzuri. Eu nu pledez aici pentru interziceri şi oprelişti abuzive de tip administrativ, ci mă mir de prostia agresivă care cucereşte din ce în ce mai mult teren. Mă mai mir de totala lipsă de prestanţă a unei părţi a clasei politice, pe care Dan Diaconescu o îngroaşă acum, propulsând probabil în Parlament candidaţi votaţi de clienţii vindecătorilor perindaţi pe la OTV, de telespectatorii fideli ai episoadelor elodiene, care petrec sideraţi ore întregi la spectacolele „pentru popor”, oferite de manelişti, care nici ei nu ştiu ce cântă – un amestec dubios de manele, muzică „lăutărească” şi triluri penibil-lacrimogene. Dan Diaconescu ştie foarte bine pe mâna cui ajunge în Parlament. Ştie foarte bine că va lansa lozinci ultra-populiste, va spune ce doresc susţinătorii săi să audă, devenind clar captivul unei populaţii imbecilizate de sărăcie, manele, demagogie, toate suprapuse peste educaţie deficitară.
Cum spuneam adesea, un om puternic se doreşte înconjurat şi susţinut de oameni de calitate. La noi, chiorul va fi mereu împărat, iar Regele, respins cu teamă.

Din orgoliu prostesc, din prostie sau pur şi simplu dintr-un spirit excesiv de linguşeală faţă de Traian Băsescu, o parte din aşa-numiţii aleşi ai neamului au respins propunerea liberalilor de a-l invita în Parlament pe Regele Mihai, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani.
Acum, nu despre intrarea în istorie este vorba. Unii dintre cei ce au respins propunerea habar nu au ce şi cum cu istoria. Doar marii oameni de stat se gândesc cum îi va percepe posteritatea. Regele Mihai şi-a asigurat locul în istoria acestei ţări, acest loc i-a fost deja confirmat de Istorie, inclusiv prin intermediul preţuirii pe care i-o acordă alţi şefi de stat, aşa că prezenţa sa în faţa Parlamentului ar fi fost o onoare pentru parlamentari, nu pentru rege.
Acum, desigur că partea care a respins propunerea l-ar fi dorit pe prinţul Paul sau poate pe Bercea Mondial, personaje mai apropiate de preţuirea oficială actuală, în comparaţie cu lideri istorici. Umorile prezidenţiale şi dorinţa de a lovi în simboluri sunt impulsuri puternice, cărora nu le rezistă nimic, mai ales dacă se găsesc destui gata să justifice orice măgărie sau afirmaţie aruncată în deplin dispreţ pentru poporul în a cărui slujbă susţii că eşti.
Cu Regele Mihai, vom păţi la fel ca în cazul tinerilor ignoraţi cu superbie la noi de către impostori temători că-şi vor pierde slujba, tineri care sunt angajaţi pe bani grei şi produc faimă şi bani grei în Occident. Nu-ţi pasă de ignoranţa şi reaua-voinţă a unei părţi a parlamentarilor, când preţuirea îţi va fi acordată de Regina Elisabeta a II-a şi alţi şefi de stat, pentru care valorile nu sunt atât de fluide ca pentru români. Regele Mihai este – deja a devenit clişeu – ultimul supravieţuitor al celui de-al Doilea Război Mondial, al unei epoci studiate din punct de vedere al schimbărilor profunde, aduse în existenţa omenirii. Până la ziua sa de naştere – 25 octombrie – mai este timp ca Parlamentul să se răzgândească. Chiar şi 25 octombrie este o zi simbolică – învăţam la şcoală că atunci a fost eliberată „ultima brazdă din pământul strămoşesc!” Mai învăţam că chestia asta au făcut-o în principal comuniştii!
În acest timp, românii sunt preocupaţi de nunta lui Borcea, divorţul Columbenilor, mega-nunţi de interlopi cu mirese de 15 ani şi înfiinţarea unui partid a cărui imagine va face înconjurul lumii – şeful său a fost aruncat în tomberon! Asta este, din păcate, istoria României văzută de contemporanii noştri din Uniunea Europeană.
P.S. La sfârşitul zilei, aflăm că 203 parlamentari au votat pentru ca Regele Mihai să fie prezent pe 25 octombrie în cel mai înalt for al ţării. Aceşti 203 parlamentari au salvat – cel puţin de această dată – onoarea unui popor.

Mi-am schimbat subiectul editorialului, pentru că în anul de graţie 1995, student fiind la Şcoala BBC de jurnalism, directoarea cursului ne-a dus în locul numit „Lăptăria lui Enache” unul dintre puţinele locuri din Bucureşti care îmi este drag. Am regăsit, simbolic, acelaşi loc într-una din melodiile lui Mircea Vintilă.
Printr-o coincidenţă, la pian stătea – şi cânta, bineînţeles – Johnny Răducanu. Prin fumul gros să-l tai cu cuţitul, printre conductele de aerisire şi încălzire care dau farmec Lăptăriei…, Johnny Răducanu cânta imperturbabil, dincolo de zumzetul continuu, dar discret al discuţiilor. Eram aşa, mândru ca un provincial, gândindu-mă că sunt în aceeaşi încăpere cu interpretul de jazz. A fost prima şi ultima dată când l-am văzut, ca să zic aşa, pe viu.
Omul a fost de o decenţă admirabilă – şi nu spun asta acum, că a dispărut. Mucalit, modest, conştient firesc de valoarea sa. Făcea faţă cu distincţie oricui – omului modest sau intelectualului de talia lui Andrei Pleşu. Alţii au avut mult mai des şansa de a sta alături de Johnny Răducanu. Mă refer la alţii în sensul locuitorilor altor oraşe, mai amatori de jazz şi mai repede beneficiari ai unor asemenea gale decât noi, devenii. Un artist care nu a abdicat niciodată de la marea artă, dovedind că se putea trăi decent şi în afara manelelor, fără să-şi ascundă vreodată etnia, dar şi fără să-i fi trecut vreodată cuiva prin cap să i-o amintească ostentativ sau, Doamne-fereşte, peiorativ. A fost un tip de calibru – a dublat talentul cu studii serioase, devenind un jazzman prin excelenţă, poate sigurul veritabil de la noi.
Nu am mai dedicat un editorial unui muzician de la moartea lui Michael Jackson. Îmi pare rău că acum este vorba despre Johnny Răducanu.
De ieri, are şi pagină pe Wikipedia.

Nu cu foarte mult timp în urmă, scriam că barajul lacului de acumulare din apropierea Fabricii de bere de la Haţeg (sau ce a rămas din ea…) este locul unde mulţi turişti de weekend opresc maşinile, fac plajă, admiră priveliştea. În acelaşi timp, remarcam că toate astea se petrec într-o mizerie de nedescris, din cauza PET-urilor şi dozelor de bere aruncate mai peste tot.
Am trecut de atunci de mai multe ori peste acel baraj – cel mai recent, sâmbătă. Spre plăcuta mea surpriză, marginea şoselei şi întregul baraj sunt locuri deja foarte curate. Asfaltul a fost refăcut, oamenii stau pe marginea lacului decent şi nu mai este nevoie să te întrebi cum de pot suporta vecinătatea murdăriei. Dacă editorialul meu a avut vreun merit în asta, e bine. Dacă nu, poate e şi mai bine…
Dar cum în România (ca peste tot de altfel…) funcţionează legea compensaţiei, atunci, pet-urile de la barajul din Haţeg se adaptează, ajutate de firea românului. Drumul naţional Simeria-Haţeg este întrerupt pe alocuri pentru lucrări – în sensul că se circulă pe o singură bandă. La Călan, la Ruşi, sunt semafoare care opresc maşinile pentru cel puţin câteva minute. Ei bine, ţara noastră frumoasă şi bogată devine şi mai bogată, chiar cu mult mai bogată în mizerie, exact în locurile unde opresc maşinile. Ce să facă omul…? E cald, deschide geamul, bea o gură de apă, suc sau ce are la el, aşteaptă, mai bea o gură, aşteaptă, sticla se termină şi doar n-o s-o ducă civilizat la coşul de gunoi sau la tomberon, când ajunge acasă. Nu! Românul e şmecher şi deloc fraier, aşa că o aruncă pe câmp. Azi una, mâine alta şi uite-aşa, zeci de pet-uri de toate mărimile şi dimensiunile dau măreţie Ţării Haţegului, contribuind cu modestele lor posibilităţi la impresia deplorabilă pe care o au unii despre gradul de civilizaţie al românului.
Ajuns din nou pe Valea Sânpetrului, într-unul din locurile pe care le prefer pentru sfârşitul de săptămână, am avut nevoie de circa trei minute pentru a-l curăţa de următoarele: una bucată caserolă de mici din polistiren; una bucată plasă de nailon; două şerveţele; un pachet de ţigări; o doză de bere; un sac de plastic din acela pentru cartofi; două pungi mici de plastic. Erau aruncate sau ascunse prin tufişuri.

Pun capăt acestui miniserial cu nişte observaţii legate de construcţia identitară, dintr-un punct de vedere semiotic.
Orice stat are nevoie de simboluri fondatoare – drapelul, imnul, deviza şi moneda. Le avem – mai puţin deviza. Pe vremea monarhiei, deviza acesteia – Nihil Sine Deo – era considerată şi deviza statului. Acum suntem lipsiţi de un îndemn mobilizator – îi spun aşa, deşi sună desuet. Franţa are deviza „Libertate, Egalitate, Fraternitate”, în cazul Angliei, principalele cuvinte ale imnului sunt o deviză – God save the Queen, sau, după caz, King. Să spunem că nu este ceva esenţial această deviză, dar că unitatea poporului se concepe în jurul simbolurilor fondatoare.
Se concepe sau se construieşte. Să nu ne facem iluzii că toate popoarele europene s-au trezit naţiuni – ele au devenit. Nu degeaba, unii conducători sunt înţelepţi şi alţii nu – sunt înţelepţi cei care au adus un câştig de prestigiu propriului popor – cel care, în ultimă instanţă, defineşte ţara. Nimeni, în lumea modernă, nu gândeşte imaginea unei ţări în termeni geografici, pe modelul „avem o ţărişoară frumoasă şi bogată, binecuvântată” etc. Nimeni nu are nimic cu relieful şi râul, ramul nostru. Imaginea este dată de totalitatea mentalităţilor şi politicilor de coeziune din statul respectiv.
Este regretabil că imediat după 1989, am avut o imagine extraordinară – românii erau eroii Europei, curajoşi, iubitori de libertate, capabili de sacrificiul suprem. Mineriadele au înlăturat rapid această primă impresie şi din păcate, ceea ce a urmat nu a mai reuşit să repare mare lucru.
Dezbinaţi tradiţional şi dezbinaţi intenţionat de o parte a politicienilor. Lipsiţi de cultură politică, ruralizaţi, cu elite exasperate de majoritatea uşor manipulabilă – atât de dezamăgite, încât nu o dată, a fost readus în discuţie votul cenzitar. Incapabili să dezvoltăm şi mai ales, incapabili să respectăm un sistem legislativ modern – cum spunea Daniel Barbu, la noi se respectă mai repede cutuma. Adică, obiceiul pământului primează. Incapabili să dezvoltăm politici civilizatoare pentru etnii cu care avem probleme reale.
Scăpaţi dintr-un comunism extrem de dur, nu ne-au fost de ajuns 20 de ani, pentru a reuşi să înţelegem mecanisme esenţiale de dezvoltare a societăţii moderne. Suntem mereu şi mereu în extreme – de la stat ultracentralizat la haos, de la proprietate cooperatistă la distrugerea ei, pe motiv de desuetudine ideologică. A se citi dărâmarea prostească a grajdurilor de la CAP şi plecatul acasă cu cărămida „mea”.
Incapabili de a vedea interesul naţional prin modernizare, de exemplu. Nu avem autostrăzi şi căi ferate de nivel european. Totul este aproximativ. Instituţiile sunt discreditate, sistemul democratic este atacat sistematic prin aruncarea sa în derizoriu. Omul care are menirea să asigure echilibrul constituţional este primul care îl minează prin atacuri neîntrerupte la adresa opoziţiei – care este element esenţialmente necesar al statului de drept, fie ea puternică sau slabă.
Toate astea şi multe altele sunt imaginea României. Imprevizibilă. Sau, cum spune sloganul, mereu surprinzătoare – din nefericire, negativ.

Imaginea unei ţări se creează în primul rând în interior. Valorile împărtăşite în comun de locuitorii săi dau rezultanta transmisă în exterior. Simplificând, nemţii sunt harnici, corecţi şi punctuali (a fi „neamţ” este deja o calitate…), francezii orgolioşi şi iubăreţi, italienii gălăgioşi, spaniolii pasionali, ungurii hotărâţi, sârbii neînduplecaţi. Puteţi găsi şi alte similitudini, puteţi fi de acord sau nu cu cele exprimate de mine.
Cum ne văd ceilalţi? Nu prea ştim. Nu ne-a interesat să ştim cum ne văd ei, ci cum credem noi că ne văd ei – ceea ce este cu totul altceva. Astfel, orice român pus să descrie succint neamul spune despre ospitalitate, toleranţă, deşi nu sunt atribute care pot fi negate altor popoare. Se spune că nu am fi chiar atât de toleranţi – ceea ce înseamnă că este vorba despre o falsă percepţie, sau, cu alte cuvinte, un clişeu folosit pentru automulţumire.
Am folosit intenţionat o formă impersonală – se spune… Cine spune? Nu se ştie cu precizie – străinii, românii răuvoitori sau românii realişti? Străinii, veţi spune – şi mai ales francezii, uite, iar au ceva cu noi şi cu biata noastră ţărişoară. Dar dacă lângă marile noastre oraşe s-ar aşeza brusc tabere formate din mii de somalezi, de exemplu – cum am reacţiona? Şi în general, câtă consideraţie avem pentru multe din ţările africane? Realitatea este că nu ne prea interesează – dar îi privim, în cel mai bun caz, cu condescendenţă – ăia care s-au dat jos din copac…
Destul de autosuficienţi, nu am investit prea mult în studii legate de poziţionarea noastră pe continent. Clipurile cu Hagi, Ilie Năstase şi Nadia Comăneci nu sunt suficiente pentru a arăta ce popor harnic, ospitalier şi muncitor suntem. Şi nici prea mulţi vizitatori nu ne aduc. Lipsa autostrăzilor, sărăcia, maniera total neprofesională în care se pare că este condusă această ţară, exportul constant de sărăcie, lipsa de rigoare, de ordine, destul de multă mizerie, sănătate la pământ, educaţie la pământ, salarii mici şi pensii tăiate, manelizare la toate nivelurile – în sens figurat, desigur. Toate astea nu pot fi la infinit compensate prin sintagma „avem o ţară frumoasă şi bogată”. Nici prin obligativitatea cântării imnului şi arborarea drapelului – aşa cum fac, de pildă, mult-huliţii americani, educaţi în spiritul unor valori verificate – de aceea cred în ele.
(va urma)

Penibilul unei situaţii – cel referitor la maniera de interpretare a imnului naţional al României – nu a fost egalat decât de penibilul soluţiilor găsite pentru revitalizarea dragostei de ţară. Adică, propuneri legate de obligativitatea arborării drapelului prin săli de clasă şi cântării imnului nostru înaintea orelor de curs. Rezolvări heirupiste, de natură să-i încânte pe toţi patrioţii de ocazie, repede izvoditori de declaraţii patriotard-lacrimogene cu ţărişoara, respectul etc. Neinspirata alegere a lui Marcel Pavel drept interpret al imnului a fost doar o altă dovadă de neprofesionalism. Am vorbit astăzi cu un profesori de muzică de la Liceul „Toduţă” din Deva, care mi-au spus că a fost evident chiar şi pentru neprofesionişti că nu doar versurile au fost alterate, ci şi interpretarea – Pavel a „introdus” note de la el la finalul pasajelor interpretative, care nu coincideau cu versiunea cunoscută a imnului. Cum spuneam, poporul ăsta are multe vorbe înţelepte, pe care le rosteşte fără să le aplice. Una dintre ele sună cam aşa: „dragoste cu sila nu se poate”. Nu ni se spune ce fel de dragoste – de iubită, soţie, amantă, mamă, soră. Aşa că putem presupune că expresia include şi dragostea de patrie. Daţi-mi voie să am profunde îndoieli că arborarea drapelului şi cântatul imnului vor avea rezultate fulminante în ceea ce priveşte stimularea iubirii de pământ natal. Iubirea de patrie nu este necondiţionată şi are motivaţii intime, puternice. Noi rămânem ancoraţi într-un clişeu, cel stabilit de Mihai Eminescu în „Scrisoarea a III-a”, anume că ne apărăm sărăcia şi nevoile. Oare nu ne apărăm de prea mult timp doar sărăcia şi nevoile? Oare exodul românesc din ultimii 20 de ani nu este o dovadă că oamenii s-au cam săturat de sărăcie şi nevoi? Oare iubirea de ţară nu se cultivă prin crearea unei solidarităţi reale, bazate pe valori comune? Oare tradiţionala moarte a caprei vecinului nu poate fi măcar evitată prin atenuarea unor astfel de dorinţe? Oare separarea în ciuruiţi şi ciuruitori adânceşte iubirea de aproape? Să încercăm să răspundem pe criterii raţionale. (va urma)

Am participat, la acest sfârşit de săptămână, la întâlnirea de 25 de la terminarea facultăţii. Am fost curios să văd care sunt opiniile colegilor mei referitoare la vremurile pe care le trăim.
Am constatat că aproape jumătate dintre cei prezenţi (deci vreo 70 din 145) au propriile afaceri. Evident, nu a fost nevoie să-i întreb personal, s-au descris singuri cu ocazia prezentării de grup, în faţa profesorilor. Cu mici excepţii, toţi s-au plâns – nu excesiv, dar totuşi… – că le merg prost afacerile. Un coleg din Bacău, patron al unei firme cu peste 60 de angajaţi, a spus de faţă cu toţi că nici nu-şi imaginează continuarea afacerilor fără compromisuri majore cu politicul. Tot el călătoreşte des în Occident şi a confirmat ceea ce ştim toţi – anume imaginea generală extrem de nefavorabilă pe care o au străinii despre români. Cei care fac figură onorabilă sunt excepţiile – opinia generală rămâne profund în defavoarea noastră.
La vârsta la care elanurile mai sunt încă posibile, impresia este că România va fi de acum înainte într-o criză perpetuă, iar speranţele pentru viitor trebuie să fie extrem de rezervate. Toţi, dar absolut toţi cei care au copii (copii, vorba vine, copiii sunt deja tineri aflaţi în jurul vârstei de 20 de ani…) au spus că ar dori să-i vadă plecaţi, în pofida durerii evidente din glasul unora. Alţii au spus că le pare rău că la un moment dat, nu au plecat ei. Motivul – mereu era ceva care îi făcea să spere că totuşi…
Unii dintre colegi au deţinut sau deţin funcţii importante în aparatul de stat. Unii au plecat odată cu fosta putere sau se chinuie să supravieţuiască, alţii sunt, cum s-ar spune, „pe val”. Astfel, unul dintre colegi este prim-vicepreşedintele PDL Mureş şi director general adjunct al ARR – adică Autoritatea Rutieră Română. „Dacă vreţi să înjuraţi pe cineva pentru legea care vă obligă ca din toamnă să vă cumpăraţi pneuri de iarnă, atunci pe mine trebuie să mă înjuraţi!” a spus el. Unii au râs, alţii nu – în funcţie de câţi bani au prin buzunare şi spaţii prin balcoane pentru a depozita încă un rând de pneuri. În rest, el nu se plânge de nimic – nici nu ar avea de ce…
Din fericire, s-au evitat cu grijă discuţiile politice, cele care de regulă învrăjbesc oamenii şi transformă prietenii în duşmani.

Dacă tot nu există suficiente fonduri pentru a construi o cale ferată de mare viteză de la Bucureşti spre Arad (măcar atât…), atunci avem bani pentru terasamente. Pentru că nu văd cum s-ar putea numi altfel decât terasament ceea ce se construieşte zilnic, cu o silinţă demnă de o cauză mai bună, în zona centrală a Devei.
Revin asupra subiectului pentru că am trecut de la enervare la amuzament şi mai apoi la stupoare – cum se poate (totuşi!) întâmpla aşa ceva într-o reşedinţă de judeţ, în anul de graţie 2011, când în jurul nostru avem oraşe în care bunul-gust îşi găseşte (totuşi!) locul. Nu mă refer la modul în care sunt plantate florile la Frankfurt sau Caen – o menţiune specială pentru cel din urmă! Nici la Viena sau Geneva. Nici la Szeged sau Mako. Nici măcar la Sibiu sau Timişoara, ci la Orăştie, Haţeg sau Hunedoara, unde se pare că un minim de pricepere şi bun-gust reuşeşsc să înlocuiască pasiunea feroviară pentru terasamente!
Am urmărit din curiozitate starea aşa-zisului gazon (se pare că noi, românii, nu mai ştim să plantăm nici măcar iarbă…), de la poşta veche până spre liceul auto. În majoritatea zonelor verzi (mă rog, verzi vorba vine…), este un fel de mix între deşert şi tundră, cu pete tropicale hilare. Iarba este scurtă, prea mult cosită ca să mai poată creşte, îngălbenită, veştejită chiar, pământul este nisipos sau întârit, chiar şi acolo unde te-ai putea aştepta să găseşti verdeaţă – adică la Marea Fântână Arteziană de la Marele Sens Giratoriu.
Soluţia pare simplă – amenajezi terasament. În ideea că poate urmaşii urmaşilor noştri, dacă vor mai avea pentru cine (a se vedea depopularea zonei…) vor construi dacă nu TGV, atunci măcar un tramvai.
Văd că singura soluţie, în multe cazuri, rămâne imunizarea – adică la ce dracu’ să-ţi mai tot faci sânge rău văzând tâmpeniile cu piatră, statui de prost gust (aia cu lira mergea eventual lângă liceul „Toduţă”, eventual, în nici un caz la coada calului lui Decebal) şi parcări blocate (zona Collection seara, de exemplu…) dacă tot nu există un consiliu local care să poată fi tras la răspundere pentru asta de către cetăţeni? Care dintre cei patru viceprimari este responsabil? Sau care consilieri? Ăia care s-au dus să refacă prietenia cu Franţa? Nu s-au uitat, absolut întâmplător, la zonele verzi de acolo?
Cred că ar fi fost mai util. Văd că cu francezii problemele pleacă de la gazon. Oare n-ar fi mai bine să pună federaţia piatră în loc de gazon pe Naţional Arena? Pot veni la Deva în schimb de experienţă…

Sever Voinescu este purtătorul de cuvânt al PDL, dar şi titular de rubrică la revista „Dilema veche”. Fiind şi eu colaborator, voi avea grijă ca acest text să-i parvină. S-ar putea să-l consoleze…
Ei bine, iată ce scrie Sever Voinescu în numărul 394, 1-7 septembrie 2011, al „Dilemei vechi”- textul „Idioţi citind…”: „Frecventez rar şi cu precauţie comentariile online de sub articolele de pe site-urile presei noastre. Ştiu colegi condeieri care le citesc cu nesaţ doar pe cele din dreptul textelor lor şi suferă cînd sunt insultaţi şi se înseninează cînd găsesc cîte o vorbă bună. Sincer, nu-i invidiez. De puţinele ori când am citit asemenea comentarii, mai toate mi s-au părut exemple uriaşe de idioţenie agresivă şi am constatat un lucru: cele mai multe (aş risca chiar un procent, 90 la sută) nu au nici o legătură cu subiectul articolului… E vorba despre cei care citesc un text predispuşi să-l facă praf. E un fel de lectură a priori setată să fie negativă. Textul se abordează cu comanda interioară: „E o jigodie, trebuie să-l execut“. De ce? Pentru că acest lector îl urăşte pe acest autor. E, desigur, dreptul lui s-o facă, dar, mă întreb, dacă urăşti pe cineva, de ce îi cauţi textele, de ce umbli după el? Nu este firesc, dacă urăşti pe cineva, să-l eviţi? Cu atît mai uşor cu cât nu-l cunoşti personal şi viaţa ta curge foarte bine în totala absenţă a autorului. A citi, deşi urăşti autorul sau, în fine, ce îţi imaginezi tu că este sau reprezintă autorul, mi se pare un tip de lectură nou apărută. De fapt, este o non-lectură. Ura orbeşte, inhibă canalul colector deschis natural cînd un lector firesc îşi lasă ochii pentru un text oarecare şi mutilează oribil înţelegerea. De fapt, aceşti oameni nu vin spre text ca să-l citească, ci vin ca să scrie dedesubt chestii tari. Ei nu citesc, deşi scriu un comentariu sub text şi nu-l cunosc pe autor, deşi îi fac portretul moral în cele mai fine nuanţe. Paginile de comentarii online sînt, în general, o fenomenologie a urii. Observ o fervoare a demascării – „staţi, băi, că vă spun eu cine e ăsta!“ –, deşi, aşa cum se întîmplă în mai toate exerciţiile de demascare, cel care demască habar nu are despre ce vorbeşte sau, mai grav, minte de îngheaţă apele. Acest fel de a citi un text este, încă, o enigmă pentru mine. De aceea, cînd voi avea răgaz, voi continua să răsfoiesc comentariile acestea şi mă voi întreba ce fel de creaturi sînt cele care se hrănesc cu propriul venin pe care îl secretă în preajma autorului urît. Cînd voi avea răspunsul, îl voi comunica.”
Domnule Voinescu, nu vă osteniţi. Sunt, cum bine spuneaţi, idioţi citind. Are toată lumea parte de ei din belşug. Pot să nu fiu de acord cu opiniile dvs. politice, pot să nu fiu de acord cu numărătoarea voturilor alături de Roberta Anastase, dar apreciez politeţea scrierilor dvs. şi curajul de a le semna. Dacă nu-mi plac opiniile dvs., scrise sau exprimate în calitatea pe care o aveţi, de purtător de cuvânt al PDL, nu le citesc sau schimb canalul televizorului.
Se poate discuta însă despre cei care promovează ura, vulgaritatea şi grobianismul atât de prizate de idioţi…

În timpul unui stagiu doctoral, la Universitatea din Târgovişte, ni s-au prezentat nişte statistici, rezultate ale unui studiu referitor la degradarea învăţământului românesc. Un studiu făcut după toate regulile artei – grupuri-ţintă, marjă de eroare, etc. Rezultatul era că şansele elevilor şi ale studenţilor români sunt drastic reduse prin cvasi-totala necorelare dintre profilurile liceelor şi ale facultăţilor şi ceea ce se cere în producţie. Mai capitalist vorbind, fractură între cerere şi ofertă.
În discuţiile purtate pe marginea studiului, până la un punct am fost de acord că aşa este. Liceele au făcut eforturi considerabile să se adapteze, încercând să acţioneze într-o economie de piaţă haotică prin înfiinţarea de secţii care „să dea bine”. Unele nu aveau tradiţie şi nici specialişti. Altele sufereau de multă vreme din cauza reputaţiei – se ştie că nu toţi suntem egali fizic sau intelectual. Ne place sau nu, unele licee luau spuma, altele se mulţumeau cu ceea ce rămâne – în definitiv, fiecare merită o şansă. Liceele din Deva, spre exemplu, cele de pe strada Minerului, cunoscute până în 1990 drept „industriale” nu puteau în mod evident să concureze cu cele teoretice, oricât şi-ar fi dorit-o. Dar societatea are nevoie nu doar de medici sau filosofi dedicaţi, ci şi de electricieni buni, de exemplu. Nu mai găseşti un meseriaş ca lumea să dai cu tunul.
Dar de mineri mai are nevoie? Nu, din moment ce este o activitate care s-a tot restrâns. De chimişti? Pentru care industrie chimică? De constructori? Boom-ul imobiliar ne-ar fi indicat că da, dar ceea ce s-a petrecut spune că e nevoie de măsură. De siderurgişti mai este nevoie? Foarte puţin… Dar de mecanici? Auto poate, în rest industria românească este pe butuci. Nu mai construim nimic, majoritatea celor care ştiau să construiască baraje, locomotive, avioane sau utilaj petrolier au murit sau sunt pensionari. Aşa că spre care tip de cerere să se orienteze liceele şi facultăţile, din moment ce economia românească este la pământ?
Ce locuri de muncă îşi vor găsi zecile de mii de tineri fără bacalaureat, fără meserie, fără perspective şi fără chef să mai depună vreun efort? Tineri total demotivaţi, treziţi brusc şi brutal că sunt pe cale să iasă de sub protecţia părinţilor, dar societatea nu le oferă nimic. Luptele noastre nu sunt pe principii, pe viziuni, pe strategii de succes, nu suntem capabili să gândim decât în orizonturi înguste, meschine şi adesea prosteşti.
Vom continua să pierdem forţă de muncă de calitate, în timp ce răspunsul altora la o problemă sau alta va fi legat paranoid de verişoara lui Oancea sau credinţa nestrămutată că partidul are întotdeauna dreptate. Cititorii mai inteligenţi îşi vor da seama de ce…

Viciile acumulate pe parcursul multor ani, în timpul cărora ne-am iluzionat (bazându-ne pe cei câţiva olimpici) că învăţământul românesc e bun, că americanii sunt proşti, iar europenii mai au ce învăţa de la noi, cei care am dat gaura la macaroană etc. se răzbună.
Din păcate, tinerii – cu bac sau nu – nu prea au perspective în România de astăzi.
Să o luăm sistematic.
1. Unde sunt şcolile tehnice de odinioară, care – cei din generaţia părinţilor mei îşi amintesc – asigurau o pregătire excelentă, după trei ani de învăţământ cu preponderenţă practic? Erau pe profil sanitar, economic etc. Liceele actuale – sau multe dintre ele – şi-au introdus în profil specialităţi pe care nu le pot susţine profesional. Este evident că o secţie de informatică sună bine, dar dacă e la Colegiul Naţional „Decebal” sau altele asemănătoare ca performanţă – scuze pentru discriminări… Dacă e la liceul Moisil, elevii de acolo nu vor performa, dar vor primi la bac subiecte aferente specializării. Dezastrul e ca şi consumat.
Parşiv este că nu poţi ştii, director de liceu fiind, ce specialităţi să alegi. După ce criterii economice să te conduci? A fost saturată ţara de jurişti, economişti şi constructori.
2. Ce perspective au elevii care termină? Cei care trec bacul? Să meargă la facultate, după care vor deveni – majoritatea – şomeri – sau vor încerca să plece în străinătate. Cei care au picat bacul sunt şomeri din start. Aproape nimic din economia românească nu funcţionează, pentru că ori a fost distrus, ori este afectat major de criză. Vă rog să consultaţi oferta de locuri de muncă de la AJOF şi-mi veţi da dreptate.
În plus, recomadările oficiale sunt aproape exclusiv de a fi concediaţi oameni. Investitori străini – tot informaţie oficială – nu vin!
3. Ce modele au tinerii? Borcea? Bercea Mondial? Prezentatoarele de meteo cu sânii pe-afară? Maneliştii, a căror muzică o prizează cu inconştienţă, ce-i drept şi ca urmare a emisiunilor cretinizante ale posturilor TV autohtone? Întrebaţi-i pe tineri dacă cred că se poate trăi decent şi cinstit în România? Sau e nevoie de o şmecherie care a ajuns deja fel de a fi? Educaţie lipsă, civilizaţie lipsă. Dar despre astea, cu exemple, mâine.

Nu ştiu câţi ar susţine, altfel decât din considerente pur politicianiste şi populiste, că România nu este în haos. Chiar iniţiativa – nu mă feresc să o spun, destul de curajoasă – a ministrului Funeriu de a pune oglinda în faţa „sistemului educaţional” arată fără echivoc o prăbuşire a viitorului. Sună cam sumbru, dar din păcate asta este realitatea: educaţia românească, cu foarte mici excepţii, este la pământ. Rezultatele la bacalaureat pot fi un bun indicator, dar ele rămân efectul, nicidecum cauza prăbuşirii. Pentru a o corecta, trebuie enorm de mult timp, voinţă, bani şi deloc în ultimul rînd, buni profesionişti. Adică tocmai oamenii de care partidele par să dorească să se dispenseze, fiind mult mai utili cei care le spun nu realitatea, ci ceea ce doresc cu tot dinadinsul să audă.
Promovarea oamenilor fără expertiză reală are ca efect haosul. Diploma de „manager”, obţinută dubios, face minuni – astfel că Mantale pleacă ambasador la Strasbourg, fata cu nume provenit de la numărul de înmatriculare al automobilului ne reprezintă la Bruxelles (alături de Vadim şi Becali, excelenţi parlamentari europeni, mai ales ultimul…), naşul Elodiei se vrea preşedinte. Sigur, o vreme se poate crea impresia de schimbare – dar apelându-se la profesionişti, rezultatele ar fi net superioare, mai rapide şi în beneficiul populaţiei.
Ca să închei acest prim paragraf, pot să vă spun că sunt foarte curios să văd care partid va avea curajul să renunţe la politizarea maladivă, lăsând liberă meritocraţia…
Pensionari prea mulţi, promovabilitate la bac de sub 20 la sută în a doua sesiune, fond de pensii nesustenabil, autostrăzi lipsă, compensate de declaraţiile sforăitoare ale celui mai obedient demnitar din istoria României, uite criza, nu e criza, declaraţie falsă, aruncată cu nonşalanţă, despre vânzări de aur, pungi cu zahăr şi ulei, legi antidemocratice, teme false, constatarea faptului că ţara este neinteresantă pentru investitorii străini. Şomaj, lipsă de perspectivă. România.
În mic, oraşul nostru pare să reia – şi din păcate poate fi folosit ca exemplificare – tarele ţării. Indiferent de pasiuni şi lupte politice, ceea ce se petrece la Primăria Deva nu mai face parte dintr-un sistem (cât de cât) democratic, ci dintr-un joc stupid vârât pe gâtul devenilor care se încăpăţânează să creadă că alegerile chiar contează şi chiar sunt reprezentaţi de consilieri. Orice ales ştie că, dat afară din partid, îşi ia bagajele şi pleacă. Asta e regula. La noi, nu! În timp ce gunoaiele continuă să ardă la câţiva kilometri, o comedie de cel mai desăvârşit prost-gust se joacă de luni de zile, cu supervizarea celor puşi să vegheze la respectarea legii. Vicii de procedură, şedinţe încropite, patru viceprimari şi un număr dublu de consilieri, aspecte faţă de care populaţia oricărui oraş aflat din Ungaria încolo ar reacţiona hotărât, pentru că un oraş este în primul rând al locuitorilor săi.
Nu şi în România, după câte se vede.

Citesc pe site-ul realitatea.net că un intelectual britanic, Roger Scruton, afirmă că Bucureştiul nu mai este un habitat uman, ci un uriaş panou publicitar, care alterează în profunzime relaţia dintre om şi propria urbe.
Din păcate, cu foarte puţine excepţii (nota bene – Sibiu), toate oraşele româneşti sunt înţesate la refuz cu panouri publicitare, de toate dimensiunile şi mărimile, de toate tipurile – electronice sau print, cuburi sau prisme, luminate sau nu, puse unde nu te gândeşti – pe capetele stâlpilor care indică străzile, în gară, pe autobuze sau pe clădiri. Nu că aş avea ceva împotriva publicităţii – aduce venituri şi sprijină vânzările. Dar ca orice lucru în exces, dăunează…
Dăunează în primul rând esteticii urbane. Din păcate, ce, de estetică ne pasă nouă…? O firmă după alta vânează orice metru pătrat liber pentru a amplasa un panou, trebuie sau nu. Dacă vă uitaţi în Deva, veţi vedea că majoritatea sunt goale sau afişează de luni de zile aceleaşi imagini – din cauza crizei, bugetele publicitarilor au scăzut considerabil. Am umblat mult prin oraşe europene, mari şi mici – vă pot spune că în centrele acestora se pot număra pe degete panourile publicitare, specifice mai degrabă stilului nord-american, japonez şi mai de curând chinezesc.
Totul pare o improvizaţie perpetuă, poate bună pentru a lua ochii, dar degradantă pentru ceea ce înseamnă concept urbanistic. Aviz amatorilor, nu mă refer doar la Deva. Edilii noştri se bazează pe faptul că „oamenilor le place”. Numai că ei iau ca etalon majoritatea, poate pe principiul „cu cât suntem mai mulţi, cu atât suntem mai culţi”. Majoritatea, dincolo de meritele ei incontestabile, nu are cele mai elevate gusturi. Am putea de exemplu constata cu uşurinţă că majoritatea ar spune că tablourile care se vând în piaţă, cu munţi înzăpeziţi şi râuri învolburate, cu cerbi ce scot abur translucid pe nările fremătânde, aceste tablouri deci ar putea fi considerate frumoase. Dar nu sunt… Din păcate, dacă un asemenea tablou ar orna cel mult sufrageria, mobilierul urban afectează mii şi zeci de mii de oameni. Totuşi, mâna specialistului se face din ce în ce mai puţin simţită, predominant fiind kitschul. Constat cu durere că amatorismul, coroborat cu populismul preelectoral fac ravagii. Şi nu doar în Bucureşti…
Ajungem să ne atragă străinii atenţia că ne distrugem oraşele.

Citeam acum câţiva ani o replică ironic-veselă, ceva de genul: în România până şi dinozaurii au fost pitici…
Cum ne-a ferit Dumnezeu sau providenţa de vreun uragan Katrina, ciclon Irene sau tsunami, ce să facem, ce să facem să avem şi noi starea noastră de necesitate? Păi fraţi de gintă cu italienii, care au declarat Napoli „oraş al gunoaielor”, iată că s-au potrivit lucrurile să fim fezandaţi cu aromă de gunoi, venită fin la ceas de seară să împrospăteze atmosfera pragului de toamnă deveană. Ar fi bine să fie băşcălie, dar nu este. N-o fi Deva Napoli, dar tocmai de aceea am păstrat proporţiile – se pare că la ei gunoaiele zac în stive pe străzi, pe când la noi ard mocnit tone, zeci de tone de conţinut pestilenţial, depozitat de 10, 20 sau 30 de ani pe malul romantic al Mureşului. În ultimele nopţi, căldură mare, aşa că opţiunile s-au multiplicat – fie te coci în casă cu termopanele sigilate, fie le deschizi, asortând noaptea cu mirosul dulceag al gunoaielor mocninde.
Astfel încât starea de necesitate se impune – e un motiv la fel de bun ca războiul sau cataclismele naturale, cazuri în care ştiam până acum că se declară starea de necesitate. Îmi amintesc cum, prin anul 2000, se semna cu mare pompă contractul cu o firmă numită Lemna International. Firma cu pricina, deşi avea conotaţii aparent forestiere, urma să amenajeze la Deva prima groapă ecologică de gunoi din judeţul Hunedoara. Ea nu există nici în ziua de astăzi, aşa cum nu avem nici autostrăzi sau sistem de sănătate performant. Dar e – nu-i aşa – eco să mirosim de la sursă reziduurile înaintaşilor. Sunt curios dacă prin declararea stării de necesitate mirosurile se vor opri…
Tot cu conotaţii eco, dacă tot vorbim de aer curat, atunci vă invit să „vizionaţi” copăceii tuia care au luat locul gardului viu în zona blocul turn – Direcţia de Sănătate Publică. Vreo trei sunt deja complet uscaţi (după doar două luni – gardul viu rezista de 30 de ani!) şi nici ceilalţi nu par să se simtă prea bine. Pe de altă parte, dacă iarba din zonele verzi este prost semănată şi se uscă prea repede, la ce mai bun să se tot planteze? Mai bine punem piatră… E albă şi nu trebuie întreţinută. Mă întreb – oraşul ăsta chiar nu mai are nici un arhitect?

Cu câţiva ani în urmă, Andrei Pleşu a scris o carte numită „Obscenitatea publică”. Cred că este un titlu foarte potrivit pentru ceea ce s-a petrecut cu mult-mediatizata nuntă a lui nu-ştiu-cine. În lipsă de regi, prinţi şi personalităţi veritabile, defilăm şi noi cu cine putem–plasând România pe locul pe care-l merită.
Dar hai să o iau puţin pe ocolite.
Un prieten, să spunem Traian, şi-a luat lumea în cap la 50 de ani. A plecat în Spania, disperat că nu mai are din ce trăi. A muncit din greu acolo şi acum câteva luni a revenit în România, cu gând să nu mai plece. Om simplu, dintr-o bucată, Traian recunoscut că l-a mânat înapoi un dor mistuitor de ţară, de locuri dragi, de prieteni. Are acum din ce trăi, şi-a pus bani deoparte şi n-ar mai vrea să plece. Printre multele lucruri pe care mi le-a spus este şi faptul că la un moment dat nu a mai suportat programele româneşti pline de „vedete”. A făcut comparaţie şi a ales programele spaniole, care în general nu promovează – după părerea sa – atâta mediocritate.
Surpriza a venit când un jurnalist pe care l-am apreciat, Corina Drăgotescu, o femeie care a luptat admirabil cu o boală crâncenă, care a avut curajul să-şi practice cu curaj profesia, a încercat să justifice în termeni de rating şi audienţă paranghelia cu nunta, difuzată (am înţeles) de un post TV cu pretenţii. Din păcate, secondată arogant de colega ei mai tânără, Andreea Creţulescu, care nu a găsit ceva mai bun de spus decât că… cere publicul.
Pe considerente de bani, postul TV cu pricina poate bineînţeles să facă ce doreşte. Nu are decât să dea toate parangheliile aşa-numitor VIP-uri, fete şi băieţi de fiţe, care având totul, trebuie musai să se dorească în casele noastre. Problema lor! Nu voi înjura nici postul şi nici strategia sa, am la dispoziţie telecomanda cu care să evit Elodiile şi nunţile de neam prost. Pot înţelege că doamna Drăgostescu, despre care continui să cred că este un jurnalist bun, fiind angajata postului, nu putea deveni foarte critică. Este explicabil, există limite şi compromisuri care se fac în viaţă. Dar modul în care a justificat paranghelia este regretabil, tocmai pentru că doamna Drăgotescu are credibilitate.

În timp ce mii de tineri români iau calea Occidentului, urmându-şi studiile la facultăţi de renume, evident în limba engleză sau în limba ţării pe care o aleg, România îi ignoră cu nonşalanţă. Din când în când, vedem declaraţiile sforăitoare ale premierului Boc (acest om are un discurs demagogic care poate fi studiat la facultăţile de comunicare…), din care aflăm despre reformarea ţării, modernitate, etc. Despre educaţie şi performanţă…
De ce aleg – printre altele – tinerii să nu se reîntoarcă în România? Sunt ei preocupaţi exclusiv de bani? O parte da, dar o parte şi-ar dori să poată performa în slujba ţării lor. Dar au vreo şansă? Să analizăm un aspect.
De curând, fostul prefect al Bucureştiului, Mioara Mantale, a fost numită consul la Strasbourg. În ştirea de presă se spunea că d-na Mantale cunoaşte trei limbi străine. În ştire a fost inclusă şi o scurtă declaraţie a Mioarei Mantale, din care aflam ceva despre fostul secretar de stat al SUA, Condoleezza Rice. Pe când era George Bush jr. preşedinte, Condoleezza Rice putea fi socotită drept cea mai puternică (simbolic, fireşte) femeie din lume. Nu era numai o femeie politician de anvergură, ci şi un promotor al neo-conservatorismului, prin urmare un gânditor şi strateg politic de nivel universitar. Pentru cineva care cunoaşte trei limbi şi pleacă pe funcţia de consul la Strasbourg, cunoaşterea pronunţiei corecte a numelui Condoleezzei Rice era obligatorie. Cred că sunt puţini cei care nu ştiu cum se pronunţă – cu toate astea, Mioara Mantale a spus, clar şi răspicat, „Condoleza”. Vi se pare un aspect minor? Ei bine, nu este, mai ales după ce România a avut comisar european pe multilingvism. Cu toate că Adrian Cioroianu este un istoric şi scriitor eminent, necunoaşterea limbii engleze l-a adus în acea penibilă situaţie (tot cu Condoleezza Rice…) în care singurele replici erau „ok…ok…good point…”.
Oricum, Mioara Mantale a dovedit că ştie bine româneşte – Condoleezza scriem, Condoleza citim!
Cât despre tinerii noştri titraţi prin Occident, dacă tot au plecat, să facă bine să stea acolo.