Cristina Ghenea

Liceenii hunedoreni i-au ales, ieri, pe cei mai frumoşi dintre câştigătorii concursurilor de frumuseţe organizate în toamnă în liceele hunedorene. Roxana Băltinescu, din Hunedoara, şi Roberto Epure, din Deva, au primit titlul de cei mai frumoşi boboci din judeţ.
Perechile de elevi de clasa a IX-a de la liceele din judeţ, care la balurile din toamna anului trecut au câştigat titlurile de Miss&Mister, au participat, ieri, la etapa judeţeană a Balului Bobocilor. Cea de-a XII-a ediţie a evenimentului a fost organizată de membrii Consiliului Judeţean al Elevilor (CJE) Hunedoara şi a avut loc, ca în fiecare an, la Casa de Cultură „Drăgan Muntean”, din Deva. După mai bine de trei săptămâni de muncă pentru găsirea sponsorilor şi pregătirea probelor şi a spectacolului, balul a fost un adevărat succes. „A fost un efort comun, depus de membrii Consiliului nostru, dar şi de boboci, care au reprezentat licee din tot judeţul. Cu sprijinul celor de la Inspectoratul Şcolar şi al reprezentanţilor Direcţiei Judeţene pentru Sport şi Tineret, am reuşit ca, în final, să ajungem la un rezultat atât de reuşit”, a declarat Emilia Nagy, prim-vicepreşedintele CJE Hunedoara.

Tema balului – „Las Vegas”

Pe lângă demonstraţii artistice de muzică şi dans, balul a cuprins şi probele de impresionare ale participanţilor. Cele 20 perechi care au concurat pentru titlul de Miss&Mister au încercat să impresioneze juriul prin diferite probe, care mai de care mai originale. Desigur, toate au fost „în ton” cu tema balului – „Las Vegas”. Organizatorii spun că proba ediţiei din acest an a fost aleasă prin vot, după ce au mai fost propuse şi alte teme precum „O zi pe peronul gării”, „Hawaii”, „Bollywood” sau „Eroi”.

Miss&Mister Popularitate, aleşi prin vot pe Internet

Cel mai important moment al serii a fost desemnarea câştigătorilor. Juriul, dar şi cele câteva sute de spectatori prezenţi la bal, au considerat că Roxana Băltinescu, de la Grupul Şcolar de Telecomunicaţii şi Lucrări Publice Hunedoara, şi Roberto Epure (foto stânga), de la Liceul Teoretic Traian Deva, au fost cei care merită titlul de Miss&Mister 2012. Chiar dacă aceştia s-au dovedit a fi cei mai frumoşi boboci din judeţ, nu au fost şi singurii câştigători. Astfel, Lidia Micu (Liceul Traian Deva) şi Dan Inulescu (CN Decebal, Deva) au ocupat locul II, iar Andreea Popa (CN Decebal, Deva) şi Vlad Nemeş (CN Mihai Eminescu, Petroşani) s-au clasat pe locul III. Titlul de Miss&Mister Popularitate a fost acordat în urma rezultatelor obţinute prin vot, pe Internet, Cristinei Pandelea (CT Anghel Saligny, Simeria) şi lui Nicolas Hamz (LT Lupeni), iar Patricia Creţu (CN Carmen Sylva, Petroşani) şi Robert Simulescu (CN Avram Iancu, Brad), au primit premiul special din partea juriului.

Cristina Ghenea

Un adolescent din municipiul Hunedoara se numără printre primii 12 semifinalişti ai show-ului „Românii au talent“. Doar două minute şi câteva secunde i-au fost de ajuns lui Cosmin Mihalache (foto) pentru a-i cuceri pe cei trei membri ai juriului şi pentru a face publicul să se ridice în picioare. Acum, toată lumea îl cunoaşte drept „tânărul pianist“ şi are fani în întreaga ţară.

Şcoala de muzică era un calvar

Cosmin, sau Coco – cum îi mai spun  prietenii, are 18 ani şi locuieşte în Hunedoara cu mama şi cu bunica sa. Nu avea mai mult de şase ani, când tatăl său şi-a părăsit familia şi a dispărut fără urmă, dar acesta nu a fost un capăt de lume. Băiatul a fost crescut şi sprijinit în fiecare moment al vieţii de cele două femei, cărora, spune el, le datorează totul. „Nu ştiu unde este tata, nu ştiu ce face şi nu mai ştiu nici măcar cum arată, dar mama şi bunica sunt de ajuns pentru mine. Cu ele alături sunt în stare să fac faţă unor eforturi pe care nici nu le bănuiam. Sper să fie mândre de mine“, a declarat Cosmin. Tânărul îşi aminteşte că scena era visul său, încă de când era numai un copil, însă niciodată nu a vrut să cânte, ci îşi dorea să devină un mare actor. La vârsta de şapte ani, însă, când a devenit elev, mama sa l-a înscris şi la o şcoală de muzică, unde a învăţat pianul. „Primii ani de studiu nu au fost tocmai fericiţi. Nu-mi plăcea deloc să urmez cursurile acestei şcoli. Îmi amintesc că profesoara mă tot lovea peste degete, iar eu nu aveam nici o tragere de inimă să continui pe acest plan. Nu aveam, însă, ce face, pentru că eram prea mic şi trebuia să ascult. Când eram în clasa a doua, mama a făcut sacrificii enorme pentru a-mi cumpăra o pianină. Totuşi, în perioada studiului, nu am excelat niciodată. La sfârşitul clasei a şaptea am renunţat la aceste cursuri şi am pus şcoala pe primul loc“, a povestit hunedoreanul.

Primele aplauze au declanşat pasiunea

Însă, când a ajuns la liceu, Cosmin a început să îndrăgească pianul. A participat la Balul Bobocilor, iar la proba de impresionare, a cântat la orgă. Ropotele de aplauze i-au adus cea mai mare fericire şi atunci a înţeles că îşi doreşte să cânte la pian, să devină compozitor şi să cucerească prin creaţiile sale. Vreme de un an de zile, a strâns bani împreună cu mama sa pentru a-şi cumpăra o orgă, şi din 2010, petrece zilnic, ore întregi, încercând să-şi creeze propriul stil. „Îmi părea din ce în ce mai rău că am renunţat la şcoala de muzică, pentru că îmi foarte greu. Nu mai ştiam să citesc partiturile, orga mea avea doar cinci octave, iar eu încercam să interpretez melodii din ce în ce mai grele. Au fost luni de zile în care de multe ori nu mergeam la şcoală, pentru că aveam impresia că am o idee nouă şi că trebuie să o valorific exact în acel moment. Treptat, am început să evoluez şi să surprind pe toată lumea“, spune Coco.

Bunica sa a făcut un împrumut la bancă, pentru a-i cumpăra pianul

Anul trecut, în aprilie, tânărul a aflat că se organizează preselecţii pentru cel de-al doilea sezon al emisiunii „Românii au talent“. Nu se simţea în stare să treacă probele, dar a prins curaj, după ce a postat pe Internet câteva filmări în care cântă, şi care au fost foarte apreciate de către cunoscuţii săi. Totuşi, orga era prea mică pentru a participa cu ea, iar pianina era prea grea pentru a fi transportată, aşa că nu avea nici o nădejde că mai poate ajunge la Timişoara, pentru preselecţie. Salvarea a venit tot din familie, de la bunica sa, mai precis, care înainte cu câteva zile de marea probă, a făcut un împrumut la bancă şi i-a cumpărat băiatului un pian digital. „Cu trei zile înainte de preselecţie, am primit pianul. Pe de-o parte mă bucuram, pe de altă parte, mă gândeam că e vorba despre foarte mulţi bani, pe care nu ni-i puteam permite. Am fost încurajat de mama şi de bunica şi m-am dus la Timişoara hotărât să demonstrez de ce sunt în stare. Nu mi-a fost, însă, uşor, pentru că era ceva total diferit faţă de pianină şi de orgă. Erau altfel clapele, altfel era intensitatea lor şi structura era diferită. Nu aveam nici timp să mă acomodez, dar până la urmă, am fost mulţumit. Am trăit cel mai fericit moment din viaţa mea şi am reuşit să trec mai departe“, spune Cosmin.

A ridicat sala în picioare

De pe scena Operei Naţionale Române din Timişoara, hunedoreanul a impresionat întreaga ţară. Publicul aplauda cu ochii în lacrimi, iar juriul a zis „DA“, fără nici o ezitare. “Eşti foarte bun şi pari un băiat special, care cred că va ajunge departe în concursul nostru”, i-a spus Mihai Petre, în timp ce Smiley i-a spus bunicii lui Cosmin că a făcut cea mai bună investiţie, cumpărându-i pianul. „Este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Am simţit cele mai sincere aprecieri şi acum sunt şi mai motivat pentru a demonstra ce pot. Pentru semifinală, pregătesc ceva diferit, propriu, ce îmbină stilul vechilor generaţii, cu cel actual“, a declarat hunedoreanul. De altfel, tânărul a mai precizat că în urma acestei experienţe, a reuşit să-şi cunoască adevărata pasiune şi putere. „Sunt o sumă de sentimente şi de stări, pe care doar prin muzică le pot reproduce. Nu ştiu ce va fi, dar ştiu că muzica a devenit viaţa
mea”, a explicat acesta.

Anghel Nistor, Ioachim Lazăr

Motto:
„Dacă vrem să descifrăm corect locul, rolul şi însemnătatea oamenilor de stat în istorie, trebuie să o facem, musai, înăuntrul imperativelor politico-militare ale vremurilor cărora le-au aparţinut”. (Vasile Pârvan -1928)

Nori negri deasupra României
Criza politică din februarie 1945, survenită după demisia Guvernului condus de generalul Rădescu, avea loc într-un context geo-politic extrem de complex. România pierduse războiul din răsărit şi era abandonată de SUA şi Marea Britanie în sfera de influenţă a URSS. Ţara era ocupată de peste un milion de ostaşi ai Armatei Roşii. La 12-13 septembrie 1944, fusese semnat un armistiţiu prin care Puterile Aliate impuneau României condiţii deosebit de grele. Armata română lupta în vest pentru eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei. Ardealul de nord, eliberat la 25 octombrie de către armata română şi sovietică de sub stăpânirea horthystă, se afla de la 11 noiembrie sub administraţie militară a Uniunii Sovietice, iar soarta lui încă nu era decisă. Noul premier al Ungariei negocia la Moscova cu Molotov ca Transilvania să fie alipită la statul maghiar. O altă delegaţie, a lui I.B. Tito, cerea lui Stalin sprijin pentru ca Banatul românesc (Timişoara şi Reşiţa ) să fie încorporat la Iugoslavia, sub pretext că în unele localităţi, populaţia este majoritară de etnie sârbă. Ca urmare a războiului, producţia economică scăzuse cu 50 la sută, situaţie agravată ulterior de o secetă cumplită. Sute de mii de prizonieri români se aflau în lagărele din URSS şi repatrierea lor era tărăgănată. În ţară, moşierii şi grofii se opuneau cu înverşunare înfăptuirii reformei agrare. Clasa politică, vinovată împreună cu monarhia de dezastrul ţării, căuta soluţii să-şi salveze interesele, unii politicieni au fugit în străinătate, iar alţii au refuzat să-şi asume funcţii de conducere.

Stalin: Petru Groza este cel mai simpatic burghez din Europa…
În această perioadă, când în Transilvania, deci în spatele frontului, s-au semnalat grave ciocniri între etnicii români şi maghiari, iar Hitler pregătea contraofensiva în zonă, de la Moscova a sosit la Bucureşti A.I. Vâşinski, ministrul adjunct de Externe al URSS. Emisarul sovietic dă regelui Mihai I ultimatum să numească un nou guvern, care să asigure sprijin real frontului din Vest. Vâşinski îi comunică regelui că Petru Groza se bucură de încrederea Kremlinului. După eşuarea tentativei de a fi desemnat în această funcţie omul Casei regale, Barbu Ştirbey, Petru Groza este însărcinat la 2 martie 1945 să formeze noul guvern. Acesta avea o vastă experienţă de pe când a fost deputat în Constituantă şi ministru în Guvernul Averescu. Era, din 1933, preşedintele Frontului Plugarilor. Deşi a fost mare moşier, bancher şi om de afaceri prosper, Groza a dat asigurări că va renunţa la avere şi îşi va consacra eforturile şi priceperea cauzei celor mulţi şi măreţelor idealuri naţionale. El făcea parte din generaţia de aur, care la 1 Decembrie 1918, a înfăptuit România Mare şi a contribuit efectiv la consolidarea ei economică, administrativă şi culturală.
Desigur, Groza avea sprijinul PCR, care în perioada 1924-1944, a activat în ilegalitate. El i-a ajutat pe comunişti cu bani, i-a apărat ca avocat în instanţă şi a difuzat literatură marxistă. În 1935, Groza  a semnat la Ţebea Pactul antifascist, la care aderă mai multe organizaţii de stânga. De la bun început, a condamnat războiul antisovietic şi împreună cu alte personalităţi a semnat o declaraţie în care se cerea retragerea trupelor române din URSS şi semnarea păcii cu vecinul de la Răsărit. Această poziţie a iritat autorităţile hitleriste, care au cerut arestarea sa în decembrie 1943. Timp de o lună şi jumătate, a fost anchetat de Siguranţă, iar la intervenţia mareşalului Antonescu a fost eliberat, stabilindu-i-se domiciliul supravegheat.
Fiind un om politic lucid şi clarvăzător, Groza, încă din timpul guvernării Averescu, a cerut în Parlament reluarea relaţiilor economice şi comerciale cu Rusia sovietică, ce putea fi o excelentă  piaţă de desfacere pentru produsele agricole româneşti. Propunerea a fost respinsă de Averescu şi de Octavian Goga.
Groza spunea mereu: „Este aşa de logic şi de clar, că nu poţi trăi liniştit în căsuţa ta, când nu-ţi cunoşti bine vecinii. Mai mult decât atât, ştii că unul e mare  şi puternic, şi-i întorci mereu spatele”.
Desigur, în martie 1945, s-a apelat la soluţia Groza (în cărţi mai erau Simion Stoilov şi Dumitru Bagdasar), datorită sprijinului de care el se bucura din partea ţăranilor, preoţimii, unei mari părţi a intelectualilor şi, nu lipsit de importanţă, a maghiarilor trăitori în România.
La sfârşitul lunii februarie 1945, Petru Groza, care ocupa postul de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, revenea de la Bucureşti la Deva. Pentru a-l convinge să accepte funcţia de  premier, la Casa Groza a venit Emil Bodnăraş. Acesta n-a reuşit să-l înduplece. Ulterior, la Deva a venit Gheorghe Gheorghiu-Dej, care se afla în fruntea P.C.R. (interimar).
După discuţii îndelungate, Groza a acceptat oferta P.C.R., punând următoarele condiţiii: în problema ţărănimii, bisericii şi monarhiei, să aibă cuvânt hotărâtor. După el, a venit o maşină a Casei regale, însoţită de un ofiţer superior sovietic.
La întâlnirea cu Vâşinski, Petru Groza a condiţionat acceptarea funcţiei de prim-ministru de reinstaurarea imediată a administraţiei româneşti în Ardealul de Nord. Răspunsul pozitiv din partea lui Stalin a sosit prompt, cu următoarea remarcă: „Petru Groza este cel mai simpatic burghez din Europa, căruia merită să-i spunem TOVARĂŞ”.
Tot în acele zile, Groza a avut discuţii cu Iuliu Maniu, politician cunoscut, pe care l-a implorat: „Domnule preşedinte, nu mă lăsaţi singur”. Reacţia liderului ţărănist a fost acidă: Groza să nu colaboreze cu comuniştii, care nu doresc binele ţării. Şi că are un nume, iar copiii o să-i poarte numele.
Replica lui Groza a fost: copiii mei n-au decât să-şi schimbe numele (ceea ce nu s-a întâmplat).

Componenţa Guvernului
La 6 martie, Petru Groza a prezentat regelui următoarea componenţă a guvernului, alcătuită de o coaliţie la care luau parte P.C.R., Frontul Plugarilor, PNL – Tătărescu, PNŢ – Anton Alexandrescu, PSD, Uniunea Patrioţilor şi Uniunea Preoţilor Democraţi.
Dr. Petru Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri.
Gheorghe Tătărescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Străine.
Lucreţiu Pătrăşcanu – la Justiţie
Teohari Georgescu – la Interne
Prof. Mihail Ralea – la Arte
Prof. Ing. Gheorghe Nicolau – la Asistenţă şi Asigurări Sociale
Ştefan Voitec – la Educaţie Naţională
Gh. Gheorghiu-Dej, la Comunicaţii şi Lucrări Publice
Lothar Rădăceanu – la Muncă
Dumitru Alimănişteanu – la Finanţe
Ing. Petre Bejan – la Industrie şi Comerţ
Ing. Tudor Ionescu – la Mine şi Petrol
Romulus Zăroni – la Agricultură şi Domenii
Prof. Petre Constantinescu – Iaşi – la Propagandă
General de divizie C. Vasiliu Răşcanu – la război
Anton Alexandrescu – la Cooperaţie
Prof. Dumitru Bagdasar – la Sănătate
Preot Constantin Burducea – la Culte
În 7 martie, la Moscova, Molotov îl informează pe ambasadorul american Averell Harriman că această criză din România a fost rezolvată.

Realizări istorice
În zilele de 8-9 martie, are loc un schimb de scrisori Groza-Stalin. Guvernul sovietic îşi exprimă oficial acordul pentru revenirea Ardealului de Nord sub administraţie românească.
La 13 martie, la Cluj sunt organizate mari festivităţi pentru sărbătorirea evenimentului. Erau de faţă regele Mihai I, membrii Guvernului Groza, A.I. Vâşinski, reprezentanţi ai Comisiei Aliate de Control şi ai partidelor politice (minus Iuliu Maniu), generali români şi sovietici, noii prefecţi numiţi şi o mare mulţime de cetăţeni.
Petru Groza a luat cuvântul întâi în limba română, apoi în limba maghiară, dând asigurări că România va fi o casă bună pentru toate naţionalităţile. El a fost ovaţionat îndelung atât de români, cât şi de maghiari.
La Cluj, are loc prima şedinţă solemnă a guvernului, urmată de măsuri în vederea normalizării vieţii de stat.
La 22 martie, Guvernul Groza legiferează reforma agrară, realizată pe teren de ţărani, proiectul de decret-lege fiind avizat favorabil de regele Mihai I (Parlament nu mai exista din 1938, când a fost desfiinţat de Carol al II-lea).
Moşiile care depăşeau suprafaţa de 50 ha au fost împărţite la peste 900.000 de familii ţărăneşti, având prioritate luptătorii de pe front şi văduvele de război. O dată cu această reformă agrară, a fost realizat visul de veacuri al ţărănimii române de a deveni stăpână pe pământul pe care îl munceşte.
În luna mai 1945, după o intervenţie a lui Groza la mareşalul Malinovski, preşedintele Comisiei Aliate de Control, a fost zădărnicită încercarea unor etnici sârbi din Banatul românesc de a organiza un Congres, în scopul alipirii acestui teritoriu (Timişoara şi Reşiţa) la Iugoslavia. În luna iulie a aceluiaşi an, Groza are o întrevedere secretă cu I. B. Tito la Pancevo. Discuţiile s-au derulat în limba germană. După o zi şi o noapte de negocieri, liderul sârb a fost convins ca Iugoslavia să nu ceară la Conferinţa de pace de la Paris, modificarea graniţelor dintre cele două ţări. A fost încă un succes remarcabil al premierului român în lupta dificilă de a păstra teritoriul ţării, în cele mai negre vremuri ale istoriei noastre contemporane.

Magdalena Şerban

Joi seara, primăvara a venit cu multe mărţişoare pentru viitoarele asistente, actuale eleve ale Şcolii Sanitare Postliceale „Carol Davila” Călan, respectiv ale structurii acesteia din Deva, în cadrul primei ediţii a Balului Mărţişorului, organizată de învăţăcei, la Restaurantul Sava din municipiu.

Mărţişoare, mărţişoare
Dacă e bal, atunci bal să fie. Acesta a fost dictonul care a dat startul distracţiei, punând stăpânire pe întreaga seară. Dansul a curs din plin, pe ritmurile cântecului modern şi ale celui tradiţional, iar asistentele, mândre purtătoare de mărţişor, s-au bucurat de avantajele primăverii şi de atenţia sporită a publicului masculin.

„Îmi doresc să devină o tradiţie”
Nu este prima întâlnire de acest gen, Şcoala Sanitară Postliceală „Carol Davila” Călan având deja tradiţie nu numai în învăţământ, ci şi în organizarea unor evenimente menite să aducă un plus de cunoaştere şi socializare în rândul elevilor săi. „În fiecare an, are loc Balul Absolvenţilor, mai avem Balul Bobocilor şi nu în ultimul rând, Seara de Colinde, cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Elevilor se pare că le face plăcere să fie împreună nu numai în cadrul şcolii, ci şi în afara ei. Avem 1.054 de cursanţi în acest an şcolar, 800 sunt la Călan şi Deva, iar restul la Caransebeş. Îmi doresc ca balul să se desfăşoare anual. De asemenea, cu acest prilej, vreau să le mulţumesc tuturor celor implicaţi în organizarea lui şi să le doresc succes în toate”, a declarat Eleonora Gavrilesc (foto), managerul Şcolii Postliceale Sanitare „Carol Davila“ din Călan.

Burse pentru elevii merituoşi
Potrivit acesteia, primăvara mai aduce o veste bună, vizându-se accesarea unui nou proiect european, cel aflat aproape de linia de finiş şi câştigat în premieră pentru judeţul Hunedoara – „Practica de calitate – tineri competitivi pe piaţa muncii!“, urmând să bucure încă 60 de elevi care vor primi burse (un cuantum de 430 lei/elev, pentru finalizarea cu brio a stagiilor de pregătire practică) şi să premieze încă patru cursanţi cu merite deosebite, care îndeplinesc criteriile stipulate în grilă (un cuantum de 1.800 lei/premiu).

Maximilian Gânju

Un bătrân din satul Vălioara primeşte indemnizaţie de şomer, chiar dacă are 95 de ani şi două luni.  Bărbatul este cioban de meserie şi pe timp de iarnă, a fost trimis în şomaj tehnic de către patronul la care munceşte. Pentru a intra în posesia banilor ce i se cuvin, moşul are o întreagă poveste. Funcţionarii nu ştiau dacă este posibil să primească indemnizaţie şi a fost nevoie de un legist, trei jurişti şi mai mulţi şefi de la forţele de muncă, pentru a se dumiri că moş Ştefan este un şomer perfect valabil şi cu drepturi depline. Acum, bătrânul vrea iarăşi la muncă, nu-i place să stea şi ar da 10 ani de şomaj, pentru o lună cu turma de oi, în vârful Retezatului.  

S-a născut la stână, în vârf de munte
Ştefan Grosu (foto) s-a născut în 1917, în vârful muntelui, la strunga de oi a familiei şi de mai bine de şapte decenii se ocupă de păstorit. A fost în război şi acum este veteran, dar de muncit cu carte de muncă a muncit foarte puţin, pentru că oieritul nu era o meserie recunoscută pe vremuri. Când a împlinit 90 de ani, a zis că ar vrea şi el o carte de muncă şi şi-a căutat de lucru. „Eu de mic am fost la oi, m-am ocupat de meseria aceasta şi mi-a plăcut foarte mult. Noi suntem din strămoşi ciobani şi chiar dacă îi greu, îi rău, e multă mizerie, nouă ne place. Uite, aci în zăpadă stau toată ziua cu mioarele. Noaptea tot aici dorm, în zăpadă, că vin lupii şi dacă dormim în casă, n-am făcut nimica”, spune moş Ştefan.
Prin anii 80, cunoscuse un inginer silvic în munţii Retezat şi s-a împrietenit cu el. Apoi, o vreme n-a mai ţinut legătura, însă destinul avea să-i pună faţă în faţă după câteva zeci de ani. Prin 2008, moş Ştefan a aflat că un patron din Lupeni caută să angajeze ciobani. S-a interesat şi a aflat că era chiar cunoştinţa sa, care între timp, intrase în afaceri. L-a sunat pentru a-l angaja pe fiul lui de 53 de ani. Apoi, la scurt timp, l-a sunat iar pe patron, ca să-l angajeze şi pe el. „Când m-a sunat şi mi-a zis că e moş Ştefan, nu mai ştiam cine e. Eu mai cunoşteam un moş, nu mă gândeam că la 90 de ani mai trăieşte. M-a întrebat dacă-l iau pe fiul lui şi la câteva luni m-a sunat iarăşi, dacă îl iau şi pe el. I-am zis să vină la mine, nici nu mă gândeam că la 90 de ani poate fi aşa de sprinten şi sănătos”, spune Emil Părău, patronul lui moş Ştefan.

„M-au tot plimbat de la unul la altul, dar apoi s-au lămurit”
Afaceristul l-a trimis pe bătrân în şomaj pe timp de iarnă, mai ales cu frigul acesta, însă ciobanul stă ca pe ace şi abia aşteaptă primăvara, ca să se întoarcă la muncă. „Stau oleacă să se liniştească timpul ăsta.  Mă duc să-l găsesc pe patron, să viu înapoi. Asta e pâinea mea, eu fără oierit îs ca fără de mâncare”, spune bătrânul. Indemnizaţia de şomer îi vine luna acesta pe 23, dar pentru a ajunge şomer, moş Ştefan a avut de înfruntat un întreg sistem.
„Când m-am dus să bag actele pentru şomaj, erau nişte doamne acolo care au râs. Eu le-am zis că-s om serios la etatea asta şi nu vorbesc prostii. M-am născut la Şugag, judeţul Alba, şi nu aveam toate documentele. M-am dus şi le-am făcut şi apoi m-am întors la şomaj. Doamnele m-au pus să sun la Deva la legist să le confirme că-s eu, apoi m-au trimis la Deva, la jurist. Primul nu s-a lămurit, am fost la al doilea şi nici el nu s-a dumirit. Aşa că m-am dus la al treilea, care a căutat şi a găsit că legea nu interzice şi că eu trebuie să primesc şomaj. Acum, pe 23 luna asta, mă duc să iau ajutorul de şomaj. Mă duc să pui ştampila şi apoi să ridic banii”, povesteşte moş Ştefan.

Abia aşteaptă să vină primăvara
Bătrânul cioban stă doar de o lună de zile acasă, dar şi nu-i place să-l ţină statul cu bani. Ar da 10 ani de şomaj, pentru o lună cu mioarele în vârful Retezatului. Din acest motiv, imediat cum vine Paştele, va urca la munte cu turma. „Din aprilie îl chem înapoi la muncă, poate se mai încălzeşte puţin. Experienţa lui la oi ne ajută şi acum vreau să-i fac un contract de muncă pe perioadă nedeterminată, pentru că deşi are 95 de ani, este încă în putere”, spune Emil Părău.
Acesta este şi visul lui baci Ştefan, un contract de muncă pe perioadă nedeterminată, pentru că ar vrea să muncească până la 101 ani. „Eu sper, dacă mă ajută Dumnezeu, că o să fac suta de ani. Mă simt foarte bine, eu zic că-s în putere. Nu mai vreau şomaj, nu-mi mai trebuie. Îi mai bun Retezatu’ ca şomaju’ lor”. Bătrânul provine dintr-o familie longevivă, tatăl lui a trăit până la 103 ani şi un bunic de-al său a trecut de 107 ani. Nici unul n-a fost bolnav, iar secretul longevităţii lor este aerul curat de munte şi ţuica fiartă. „Aşa rar m-a mai durut câte ceva, aşa, da puţin. Când mă răcesc dau cu o oală de ţuică fiartă cu piper şi trece. Ăla-i medicamentul!”
Moş Ştefan este mai sprinten decât un flăcău şi în timp ce adună trei mioare care ieşiseră din turmă, pe un ton şugubăţ, ne mustră: „No acum, dacă v-aţi făcut treaba, să nu care cumva să nu mai daţi pe aici. Abia aştept la primăvară să ne întâlnim la Retezat. Să bem o ţuică şi să mâncăm brânză cu mămăligă, făcută la ceaun, că e mult mai bună aia din Retezat!”

Anghel Nistor
Ioachim Lazăr

În timpul studiilor universitare urmate la Budapesta, Berlin şi Leipzig, Petru Groza şi–a format convingeri antimonarhiste. El i-a văzut cu ochii proprii pe împăratul Austriei, Franz Jozeph, pe Kaiserul Germaniei, Wilhelm, pe regele Alfonso al Spaniei.
„Mă gândeam: aceştia dispun de destinul popoarelor, aceştia fac război… i-am cântărit şi i-am găsit foarte uşori”. (MEMORII, cap. „Regi şi regine”).

„Ultimul meu rege a fost Decebal”
Groza a fost contemporan cu toţi cei patru regi ai României, din dinastia Hohenzollern. Fiind născut şi crescut în Ardeal, care era încorporat în Ungaria, pe Carol I nu a avut prilejul să-l întâlnească. Pe Ferdinand I, însă, l-a cunoscut îndeaproape. Se spune că în timpul vizitei întreprinse în Transilvania, după unirea acesteia cu România, regele Ferdinand I a zărit printre miile de căciulari ce l-au întâmpinat pe peronul gării Deva, un om cu joben. Cineva din suită a fost trimis să-l poftească în trenul regal. În faţa familiei regale s-a prezentat un om elegant şi manierat, care vorbea o impecabilă limbă germană. Era avocatul Petru Groza. Plăcut impresionat de elocinţa avocatului devean, regele şi-a manifestat dorinţa de a-l avea sfetnic (ministru).
În anul 1919, Petru Groza este ales deputat în Adunarea Constituantă prezidată de Nicolae Iorga, iar în anul 1920, aderă la Partidul Poporului condus de generalul Averescu, devenind cel mai tânăr ministru în cabinetul acestuia. La invitaţia lui Petru Groza, în 1926, principesa Elena, mama viitorului rege Mihai I, întreprinde o vizită în judeţul Hunedoara, fiind acompaniată de Nicolae Iorga şi avându-l ca amfitrion pe Groza. În anii 1926-1927, Groza este ministru al Lucrărilor Publice. Cunoscând îndeaproape dedesubturile guvernării şi ale statului, el s-a convins de corupţia care cuprinsese întreaga viaţă economică, socială şi politică, cu ramificaţii inclusiv în cercurile monarhiei. Încearcă să facă ordine în ministerul său, dar este revocat şi rechemat după câteva zile ca ministru fără portofoliu. Încă de pe atunci, Groza declara public: „Ultimul meu rege a fost Decebal, după moartea lui am devenit republican”. Dezamăgit de intrigile clasei politice şi ale curţii regale, se retrage la Deva, unde se consacră studierii doctrinelor vremii.

Acte istorice
După urcarea pe tronul României (1930), Carol al II-lea a intenţionat la un moment dat să încerce o variantă de guvernare de centru-stânga (Groza, Lupu, Iunian, Stere). În acest scop a fost tatonat Petru Groza, care însă a dat următorul răspuns: „nu poate fi conceput un guvern de centru – stânga fără participarea partidelor de stânga” (PCR era interzis din anul 1924). Devenit din 1933 preşedinte al Frontului Plugarilor, Groza a trimis regelui scrisori în care protesta împotriva represiunilor la care erau supuşi membrii acestei organizaţii. În 1940, se numără printre personalităţile care condamnă concesiile teritoriale pe care Carol al II-lea le accepta fără luptă. După lovitura de la 23 august 1944, prin decret regal, Petru Groza este numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (4 nov.), iar la 6 martie 1945 i se încredinţează funcţia de şef al guvernului. Regele Mihai I şi Groza colaborează  la înfăptuirea unor acte istorice importante, printre care redobândirea Ardealului de Nord şi legiferarea reformei agrare. Dând ascultare liderilor „partidelor politice” (PNŢ – Maniu şi PNL – Brătianu), care nu erau reprezentate în guvernul Groza, regele cere în august 1945 demisia guvernului, cerere căreia primul ministru nu-i dă curs, ci rămâne la post. Regele refuză să mai semneze acte guvernamentale, declanşând cunoscuta „grevă regală”. Aceasta încetează în ianuarie 1946, când în guvern sunt incluşi ca miniştri de stat fără portofoliu câte un reprezentant al celor două partide menţionate mai sus.
În pofida unor neînţelegeri trecătoare, regele şi primul ministru colaborează intens, lui Groza conferindu-i-se în mai 1946 Ordinul „Serviciul Credincios”. În decretul regal, sunt expuse meritele deosebite ale lui Groza, dovedite în primul an de guvernare.
Pe măsură ce în România se consolidau forţele de stânga, monarhia a devenit o piedică în calea avalanşei de reforme radicale ce vizau însăşi orânduirea de stat. Petru Groza a avut mai multe convorbiri cu regele şi cu regina-mamă, îngrijoraţi de pericolul ce ameninţă tronul. El i-a asigurat că atâta timp cât deţine frâiele guvernului, va avea grijă ca despărţirea României de monarhie să decurgă civilizat, prin bună învoială.

Misiunea lui Bodnăraş
La sfârşitul anului 1947, regele Mihai I avea gradul de mareşal şi era capul Oştirii. În luna noiembrie a fost la Londra, la nunta verişoarei sale, viitoarea regină  Elisabeta a II-a. Unele cercuri politice de la Washington şi Londra îl sfătuiau pe rege să nu se mai întoarcă în ţară, fiindu-i periclitată viaţa. Carol al II–lea, aflat la Escoril (Portugalia), îl îndeamnă, din contră, să revină la Bucureşti şi să se târguie cu autorităţile pro-comuniste. A revenit în România la 22 decembrie, iar peste două zile, îl numea pe Emil Bodnăraş ministru al Armatei.
În timp de doar şase zile, noul ministru a schimbat toţi comandanţii de unităţi cu militari din Divizia „Tudor Vladimirescu”, formată din prizonieri români pe teritoriul URSS. De asemenea, Bodnăraş a dat Ordinul 50, care prevedea importante avantaje materiale.

Proclamarea Republicii Populare
La 29 decembrie, Petru Groza se afla la Deva, unde dorea să petreacă Revelionul. El a fost solicitat să-l invite pe rege şi pe regina-mamă la Bucureşti pentru „problema de familie“. La 30 decembrie 1947, Petru Groza, împreună cu liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej au prezentat regelui spre semnare Actul de Abdicare. După tratative, care au durat circa două ore şi jumătate, regele l-a semnat.
Regelui i s-a permis să ia în exil un număr nelimitat de persoane din suită, împreună cu familiile respective, i s-a asigurat o rentă viageră, condiţionată de neamestecul în politica internă a ţării. I s-a pus la dispoziţie suma de 350.000 dolari şi posibilitatea de a lua cu sine bunurile permise de lege (cele 42 de tablouri aparţinând patrimoniului naţional au fost scoase din ţară şi duse la Versoix în luna noiembrie 1947). Se vorbeşte şi de un mare număr de acţiuni la bănci, rămase de la Carol al II–lea, care au fost transferate în Danemarca, ţara de origine a viitoarei regine Ana.
Deşi s-a consumat în condiţii tensionate, înlăturarea monarhiei nu s-a soldat cu tulburări sau victime. După plecarea din ţară, regina-mamă Elena a declarat la un dineu oferit în vila sa din Florenţa, că Petru Groza s-a purtat cu familia regală mai bine decât propriul tată. Această afirmaţie i-a fost transmisă fiicei acestuia, Maria Groza, aflată în misiune la ONU şi a fost publicată  de presa internaţională.
La rândul său, ex-regele Mihai I a recunoscut cu diverse ocazii că în condiţiile de atunci nimeni nu putea face mai mult ca Groza pentru protejarea sa (vezi interviul televizat în ziua de 23 august 1997).
Tot în ziua de 30 decembrie 1947, a avut loc o şedinţă a Guvernului şi o alta a Parlamentului, în cadrul cărora Petru Groza a explicat că despărţirea de monarhie s-a realizat în bună înţelegere. Adunarea Deputaţilor a proclamat Republica Populară, iar într-un miting uriaş, peste 800.000 de participanţi au salutat acest moment istoric.
Versiunile despre unele ameninţări, la adresa regelui, în cazul în care refuză abdicarea, nu corespund realităţii. Singurul avertisment adresat de Groza reginei-mamă a fost următorul (în limba germană):
„- Majestate, eu mă aflu aici să-l ajut pe fiul dumneavoastră, mâine poate fi prea târziu“.
Discuţiile despre cei 1.000 de tineri arestaţi la o manifestaţie pro-monarhistă cu un an înainte s-au referit la posibilitatea ca după înlăturarea monarhiei, aceşti tineri să fie eliberaţi.
Povestea cu pistolul arătat de Groza regelui este denaturată. Scena oricum a avut loc după semnarea abdicării, ca semn că Groza a luat măsuri să nu păţească în Palatul Regal, ceea ce i s-a întâmplat lui Ion Antonescu.
După jumătate de secol de la proclamarea Republicii Române, viaţa a dovedit că actul de la 30 decembrie 1947 a corespuns cerinţelor vremii, lucru confirmat şi de repetatele sondaje care reflectă opiniile republicane ale majorităţii poporului român.

Cristina Ghenea

Prima cale ferată minieră din Ardeal, Castelul Corvinilor şi Furnalul de la Govăjdia sunt doar trei dintre obiectivele spectaculoase care ar propulsa Hunedoara pe primele locuri în topul atracţiilor turistice din România. Un hunedorean, în vârstă de 39 de ani, luptă mai mult decât administraţia locală şi cea judeţeană, pentru ca acest scop să fie atins.

Mai mult decât toţi primarii la un loc
Este vorba despre Dan Bera, un farmacist din municipiul de pe Cerna, despre care unii spun că a făcut pentru Hunedoara mai multe decât toţi primarii la un loc. Îşi iubeşte localitatea natală mai mult decât orice şi ţine cu orice preţ ca obiectivele istorice din zonă să fie puse în valoare. Recent, a fost selectat într-o campanie de schimbare a imaginii României, care promovează românii deştepţi şi valoroşi. „Iubesc Hunedoara şi vreau ca oamenii de aici să trăiască într-o localitate frumoasă, care să fie vizitată cu drag de milioane de turişti. Acest lucru ar putea fi posibil pentru început, prin repunerea mocăniţei pe şine, prin reabilitarea Castelului Corvinilor şi a Furnalului de la Govăjdia. Fosta linie CFI ar uni spectaculos aceste obiective turistice de mina de la Ghelari, iar vizitatorii ar avea parte de un traseu minunat“, spune Dan Bera.

Nu s-a lăsat, până ce lucrurile nu s-au urnit din loc
Hunedoreanul spune că acţiunile de salvare a mocăniţei au început în 2009, după ce au fost dezafectaţi ultimii doi kilometri şi jumătate ai liniei înguste care odinioară făcea legătura în Hunedoara şi Govăjdia. Imediat au început protestele, amplasarea diferitor bannere prin municipiu şi presiunile asupra autorităţilor. Prin mai multe petiţii, memorii şi proiecte, într-un final, hunedoreanul a reuşit să pună lucrurile în mişcare şi să obţină rezultate pozitive. „Am vorbit în repetate rânduri cu primarii, atât din Hunedoara, cât şi din Ghelari, le-am prezentat proiecte, am venit cu idei, i-am făcut să înţeleagă cât este de important acest lucru pentru locuitorii acestei zone. La rândul lor, aceştia au făcut demersurile necesare la Consiliul Judeţean, iar la mijlocul lunii decembrie, anul trecut, am primit veştile bune – Consiliul Judeţean Hunedoara a promis populaţiei că în anul 2012, cu ocazia restaurării furnalului de la Govăjdia, va finanţa reconstrucţia liniei cu ecartament îngust de la Hunedoara la Govăjdia şi mai sus, până la cariera de la Crăciuneasa“, a mai precizat Bera.

Următorul pas, Muzeul Fierului
Înfiinţat în 1974, cu ocazia sărbătoririi a 90 de ani de la punerea în funcţie a primului furnal modern în Hunedoara, Muzeul Fierului nu a fost introdus propriu-zis într-un program de interes turistic, decât după 1989, când au fost începute demersurile pentru înscrierea sa în Circuitul Muzeistic Naţional. „Acest muzeu poate completa traseul turistic al municipiului Hunedoara cu imagini, obiecte şi informaţii interesante, referitoare la evoluţia tehnicilor şi tehnologiilor de producere şi prelucrare a fierului. Din păcate, însă, muzeul a fost desfiinţat în anii 2003-2004, când combinatul siderurgic a fost privatizat. Acum, împreună cu un grup de tineri hunedoreni, sper să reuşim redeschiderea Muzeului Fierului, în fosta clădire de ucenici – CFU, din zona Castelului“, a declarat Dan Bera.

Carmen Cosman

Un scriitor din Oradea, pasionat de tot ceea ce este mai greu de explicat, ori de observat, scoate la lumină codul din operele lui Brâncuşi, cel al cărui nume se leagă strâns de municipiul Petroşani, unde a turnat Coloana Infinitului, la Atelierele Centrale. El încearcă să demonstreze că operele lui Brâncuşi sunt bazate pe cunoaşterea perfectă a proporţiei divine.

Cunoştea perfect „proporţia divină”
Codul lui Brâncuşi ar putea să-l devanseze pe mult mai celebrul cod al lui Da Vinci, imaginat de Dan Brown. Asta, dacă ar fi la fel de cunoscut, însă un scriitor orădean şi-a propus să scoată la lumină faţa mai puţin văzută a operelor celebrului sculptor Constantin Brâncuşi. Explicaţiile sunt destul de tehnice, dar se învârt în jurul lui PHI, raportului dintre lungimile segmentelor de dreaptă ale stelei pentagonale regulate. Şi, să nu uităm că steaua pentagonală este chiar simbolul Şcolii lui Pitagora. Unghiul de 36 de grade, steaua pentagonală, pentagonul regulat şi dodecaedrul ţin de familia respectivului raport de care se vorbea, anterior. „Dodecaedrul apare şi în Melancolia a II-a a lui Albrecht Durer, dar şi pe masa lui Luca Paccioli (pictura lui Jacopo de Barbari), explică în preambul, descoperitorul Codului lui Brâncuşi, Gyorgy Tozser, care arată că acelaşi dodecaedru a inspirat chiar şi cele 12 steluţe ale UE. Revenind la Constantin Brâncuşi şi operele sale, Tozser arată că unghiul de 36 de grade este în structura romboedrelor din Coloana Infinitului, în timp ce la Poarta Sărutului, găsim exact raportul dintre lungimile segmentelor de dreaptă ale stelei pentagonale regulate. În schimb, în ceea ce priveşte Masa Tăcerii, aici vorbim deja despre „proiecţia sferei care înglobează dodecaedrul”, iar scaunele sunt „cele 12 cercuri circumscrise pentagoanelor dodecaedrului”. Nu cu mult timp în urmă, Gyorgy Tozser îşi exprima convingerea că, „dacă Dan Brown l-ar fi cunoscut, scria Codul lui Brâcuşi, nu Codul lui Da Vinci”. Practic, Gyorgy Tozser spune că opera marelui sculptor se bazează pe cunoaşterea perfectă a „proporţiei divine“. În TIMAIOS de Platon, ori „Numărul de aur“ de Matila C. Ghykai, sunt descrise bazele geometrice ale „familiei PHI“: dodecaedrul, pentagonul, steaua pentagonală, unghiul de 36 de grade.

Pe scurt, despre Constantin Brâncuşi
Născut în data de 18 februarie 1876, în Hobiţa, judeţul Gorj, Constantin este al şaselea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi. Prima clasă primară o face la Peştişani, apoi continuă şcoala la Brădiceni. Copilăria este marcată de dese plecări de acasă şi ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii şi birturi. În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, îşi face cunoscută îndemânarea la lucru manual, prin a construi din materiale găsite în prăvălie, o vioară. Găsind că ar fi de cuviinţă ca Brâncuşi să dezvolte aceste abilităţi, el este înscris cu bursă la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. Şi aşa, se poate spune că a debutat geniul său creativ, cu care a fost înzestrat. Despre Constantin Brâncuşi, se spune că a eliberat sculptura de preponderenţa imitaţiei mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realităţii, a preconizat exprimarea esenţei lucrurilor, a vitalităţii formei, a creat unitatea dintre sensibil şi spiritual. În opera sa, a oglindit felul de a gândi lumea ţăranului român. Prin obârşia sa ţărănească, şi-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradiţiile, miturile şi funcţia magică a artei populare româneşti. Brâncuşi a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realităţii.
Figură centrală în mişcarea artistică modernă, Constantin Brâncuşi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea, cât şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen. A murit departe de casă, în 1957, la Paris.

Carmen Cosman

Judeţul Hunedoara se poate mândri cu o serie de case memoriale, unde personalităţi ale vieţii culturale, ori ale istoriei, şi-au trăit o mare parte din viaţă. Dar, fie că sunt în administrarea Direcţiei Judeţene pentru Cultură, a urmaşilor vechilor proprietari, ori a administraţiilor publice locale, aceste case memoriale sunt prea puţin promovate, fiind lăsate într-un nemeritat con de umbră. Asta, deşi vorbesc prin toţi „porii” despre istoria noastră, despre cultură, despre artă sau pur şi simplu, despre viaţă.

Doar câte un eveniment nefast – cum a fost furtul tablourilor din Casa Memorială Dr. Petru Groza le aduce la lumină, însă numai pentru scurt timp, după care, se întorc în uitare. Ne-am decis să vorbim astăzi, chiar dacă succint, despre acest subiect, care, spunem noi, trebuie promovat şi nicidecum ignorat.

Zestrea istorică a Orăştiei
Conform datelor existente la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Hunedoara, în municipiul Orăştie, se găsesc numeroase case memoriale care sunt cuprinse în Centrul istoric al municipiului Orăştie şi sunt incluse pe Lista Monumentelor Istorice. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în oraş s-a construit o serie de case cu o arhitectură aparte care aparţin românilor. Acest lucru a fost posibil, întrucât din secolul al XVIII-lea, tot mai mulţi români, în primul rând, cei cu stare materială bună, pătrund dinspre periferie către centrul oraşului. Amintim printre cele câteva case construite de români: Casa Dr. Cornel David, Casa farmacistului Nicolae Vlad, Casa întreprinzătorului de construcţii Nicolae Pârâu, Casa Dr. Ioan Mihu, Casa Dr. Aurel Vlad, Casa învăţătorului Ioan Branga, Casa Vulcu etc., ce reprezintă construcţii cu o valoare artistică şi arhitectonică, dar şi memorială, şi care au îmbunătăţit zestrea edilitară a Orăştiei. Practic, municipiul Orăştie deţine cea mai importantă şi valoroasă zonă istorică şi de arhitectură dintre toate localităţile judeţului Hunedoara.

Casa memorială Crişan
Această casă, care păstrează farmecul construcţiilor ţărăneşti, se află în comuna Ribiţa şi este în administrarea primăriei. Imobilul este oarecum în stare bună, încă acoperişul din paie, care păstrează arhitectura timpului, este spart şi ar trebui înlocuit. În acest sat, care odinioară se numea Vaca, s-a născut Crişan, cel care împreună cu Horea şi Cloşca, sunt cunoscuţi în istorie drept conducători ai Răscoalei ţăranilor români din Transilvania, din anul 1784. Crişan s-a născut în anul 1732 într-o casă care a dăinuit până în anul 1935. Pe baza unor fotografii şi a tradiţiei, în anul 1979, casa în care s-a născut Crişan, a fost reconstruită, fiind amenajată drept casă memorială. Respectând arhitectura specifică a începutului de secol XVIII, clădirea are fundaţia din piatră, unde este şi pivniţa, iar cele două camere şi cămara sunt din bârne de lemn, casa fiind acoperită cu paie. Târnaţul cu stâlpi cu arcade şi acoperişul de paie îi dau un farmec deosebit. Într-o primă cameră, sunt prezentate succint câteva date şi documente privitoare la istoria locală, contextul economico-social din Transilvania în preajma Răscoalei şi principalele evenimente legate de aceasta. Este subliniată contribuţia lui Crişan la această mare ridicare a românilor transilvăneni pentru drepturi sociale şi naţionale şi tragicul sfârşit al celor trei conducători – Horea, Cloşca şi Crişan. A doua cameră este o încercare de reconstituire a unui interior de casă de sec. XVIII, iar în cămară sunt expuse obiecte şi unelte specifice epocii şi locului. În faţa Casei memoriale se găseşte bustul lui Crişan, operă a sculptorului Marcel Olinescu, lucrarea fiind realizată în anul 1929.

Adusă în memorie prin furtul tablourilor
Casa Dr. Petru Groza din Deva a revenit în memoria hunedorenilor, după ce s-a descoperit că tablouri extrem de valoroase de aici au fost schimbate cu falsuri grosolane, cu acceptul paznicului. Construcţia a fost înălţată în anii 1926-1929, după un proiect al lui Horea Creangă, un nepot al Ion Creangă. În afară de spaţii pentru locuit, ea găzduieşte arhiva particulară a familiei, socotită a fi cea mai mare din ţară. După stingerea din viaţă a lui Petru Groza, în 1958, în această casă a continuat să locuiască soţia sa, Ana, care a prins venerabila vârsta de peste 99 ani. După pensionare, fiica Maria, fost ministru adjunct de externe şi Octavian, fost ministru al energiei electrice şi ulterior, ambasador la Viena, au revenit la Deva, unde au locuit până la sfârşitul vieţii. La casa din Deva, familia Groza a fost vizitată în cursul anilor de către mari personalităţi din ţară şi de peste hotare. Unul dintre puţinele lucruri notabile a avut loc în anul 2008, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la moartea Dr. Petru Groza, când, în cadrul unei ceremonii la care au participat personalităţi ale municipiului Deva, precum şi prieteni şi admiratori ai lui Petru Groza, a fost dezvelită o placă comemorativă.

Modificări succesive
Casa din Petrila, unde a locuit cunoscutul scriitor Ion Desideriu Sîrbu, a avut mare noroc cu reputatul caricaturist Ion Barbu, căruia i-a păsat de soarta imobilului lăsat de izbelişte de autorităţi. Acesta a suferit, în timp, numeroase transformări şi nu mai este de mult casa originală. Pe la sfârşitul anilor ‘80, fostul preşedinte Nicolae Ceauşescu a început operaţiunea de radere a coloniei Ferdinand de pe faţa pământului, iar Casa Sîrbu a fost ultima din colonie care a căzut sub lama buldozerelor. Directorul de la acea vreme al Minei Petrila a aprobat reconstruirea ei şi transformarea ulterioară în casă memorială. După revoluţie, din imobil s-a furat totul, respectiv uşi, ferestre, ţigle, cărămidă, lemne. În 1994, s-a reuşit reamenajarea ei, iar ulterior, printr-un act de donaţie, a intrat în administrarea Primăriei din Petrila, care a pus lacătul pe casa memorială şi nu s-a mai preocupat deloc de ea. A fost salvată de Fundaţia Culturală «Condiţia Română», care şi-a pus la dispoziţie toate resursele umane, materiale şi monetare, pentru a o readuce la stadiul iniţial.

Cristina Ghenea

Timp de o săptămână, vizitatorii Castelului Corvinilor din Hunedoara au putut asista la 12 ateliere de arheologie experimentală, organizate în curtea interioară a edificiului medieval. În cadrul acestor ateliere, membrii asociaţiei „Ordinul Cavalerilor de Hunedoara” au reconstituit vechile obiceiuri cu specific transilvănean.

„Pe parcursul a şapte zile, am desfăşurat activităţi prin care am recuperat informaţii preţioase din istoria medievală”, a declarat Marius Badiu, preşedintele asociaţiei. Astfel, domniţele şi cavalerii au organizat ateliere de cusut manual şi broderie, de reproducere a dansurilor medievale, de pielărie şi prelucrare a lemnului şi de confecţionare a armurilor. La sfârşitul săptămânii, celor din „Ordinul Cavalerilor de Hunedoara” li s-au alăturat şi membrii altor asociaţii din Transilvania şi împreună, cei peste 80 de cavaleri şi domniţele lor au dat un spectacol medieval de excepţie. Publicul a putut observa tradiţii culinare din epoca medievală, dar a avut parte şi de reconstituiri ale luptelor şi ale obiceiurilor legate de nuntă şi înmormântare.

Magdalena Şerban

Festivalul Dac Fest – Costeşti 2011- “Sub semnul lupului” a păşit, în acest an, către cea de-a doua ediţie. Pe parcursul week-end-ului, lumea venită de prin toate colţurile judeţului şi chiar din ţară, a putut admira luptele gladiatorilor, diferite concursuri, ateliere tematice şi a gustat  din bucatele specifice zonei.

O lecţie de istorie
Evenimentul, organizat de Prefectura Hunedoara, Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional, Asociaţia non-profit L&C Consulting, Asociaţia Terra Dacica Aeterna şi Primăria Comunei Orăştioara de Sus şi-a propus să pună în valoare patrimoniul cultural şi istoric din zona cetăţilor dacice, pentru ca festivalul să ajungă de rezonanţă naţională. „Vrem să aducem Festivalul Dac Fest la un nivel cât se poate de înalt, astfel încât să devină cel mai mare eveniment de gen, din ţară. Este o lecţie de istorie şi un crâmpei de viaţă de acum două milenii, care merită trăite la justa lor valoare, măcar o dată în an”, a declarat Attila Dezsi, prefectul de Hunedoara.
A început în Deva şi Orăştie… Trei zile şi trei nopţi la Costeşti
Festivalul a început vineri, când tinerii băieţi şi fete, membri ai Asociaţiei Terra Dacica Aeterna, îmbrăcaţi în costume dacice şi romane, au defilat prin centrul Devei, oprindu-se la statuile lui Traian şi Decebal. Acelaşi grup a defilat apoi prin centrul Orăştiei, oprindu-se la statuia lui Burebista, din Piaţa Victoriei, unde a avut loc deschiderea oficială a festivalului. Iar vineri seara, distracţia s-a mutat la Costeşti, unde cei prezenţi s-au delectat cu mâncăruri tradiţionale (tocană de miel, bulz de brânză de oaie, pui la proţap etc.).

…Dar baza a fost Costeştiul
Sâmbăta a debutat cu ateliere civile şi militare antice, tir cu arcul, aruncarea suliţei, călărie, atelier de ceramică, tras cu frânghia, gătit în stil dacic, antrenamente militare etc. Au urmat masa rotundă „Cetăţile dacice – o prioritate naţională” – în interiorul Taberei Costeşti, lupte ale gladiatorilor, semnate de “Virtus Antica”, demonstraţii de lupte dintre daci şi romani, apoi un spectacol extraordinar cu Casandra Haus şi Nicolae Pitiş, Pragul de Sus şi Focul Viu. Aprinderea focului sacru a fost un moment de vârf al serii şi o încheiere în plină glorie a acesteia, ţinând cont că flacăra a atins nu mai puţin de patru metri înălţime.
Duminica a însemnat concursul “Şica de aur” echipele participante întrecându-se în probe de îndemânare: trasul frânghiei, spartul oalei cu bâta, tăiatul buşteanului cu joagărul, braţul de fier, tir cu arcul şi aruncarea suliţei. Închiderea ediţiei s-a făcut pe ritmuri tradiţionale, de către Ansamblul Folcloric “Dobreanca”, Căluşerii din Orăştie şi Fluieraşii din Grădiştea de Munte. “A fost un spectacol grandios şi cu mult mai consistent decât cel de anul trecut. Marea confruntare dintre daci şi romani s-a realizat în aceste locuri încărcate de semnificaţii, ceea ce i-a dat un plus de intensitate”, a precizat Viorel Bodea, primarul din Orăştioara de Sus, comuna pe teritoriul căreia se află Costeştiul şi cetăţile dacice.

Magdalena Şerban

Comuna Toteşti a avut parte, joi, de o zi de sărbătoare, fiii satului fiind chemaţi să se bucure de prima ediţie a manifestărilor dedicate lor. Căminul cultural din localitatea-centru a fost martor la emoţiile şi bucuriile comunităţii venite să participe la distracţia oferită de Primăria Toteşti, Consiliul Local şi Ferma Denis.

“Să fie într-un ceas bun”
Cu puţin timp în urmă, Toteştiul era trecut în calendarul târgurilor din judeţ, printre puţinele din Ţara Haţegului. Aşa se face că inaugurarea obiectivului săptămânal “Târg public şi obor, comuna Toteşti”, cu vânzare-cumpărare de animale şi produse agro-alimentare şi industriale, situat pe DN 68 Haţeg-Caransebeş, nu a întârziat să apară.  “Acest târg ne sporeşte bugetul local şi participă la dezvoltarea întregii regiuni, creând piaţă de desfacere pentru oamenii din zonă. Este o mână de ajutor pentru toţi cei care până acum, trebuiau să parcurgă kilometri buni, pentru a vinde sau a cumpăra câte ceva. Era necesar să se organizeze un obor local, ceea ce s-a şi făcut. Tarifele percepute sunt cele mai mici posibile în momentul de faţă, comparativ cu restul târgurilor de profil, ceea ce îi va asigura reuşita”, a menţionat Tiberiu Pasconi, primarul comunei. 

A „plouat“ cu voie bună
 Pentru ca întregul judeţ să afle cât mai multe despre comună, ziua a continuat cu emisiunea “Toteşti în ochii lumii”, produsă de o televiziune locală, iar pentru a pecetlui cât mai frumos evenimentul, un spectacol cu artişti aleşi pe sprânceană a adus folclorul pe buzele celor prezenţi în număr mare. Au cântat pe scena căminului cultural din Toteşti, Nicu Drăgan, Adi Mihăiescu, Neşu Ştefoni, Florin Sbuchea, Laura Rebrişoreanu şi invitaţii speciali: Mariana Suciu, Ana Almăşana Ciontea, Valerică Ianoşi Marian, Cristian Fodor, Bogdan Toma, Ilie David, Elena Moisescu, Marinela Crăciunescu, Petrică Crăciunescu, Nanciu Adrian, precum şi Ansamblul de dansuri “Haţegana” al Casei de Cultură Hunedoara. În cadrul spectacolului, a avut loc o festivitate de premiere a cuplurilor care au împlinit 50 ani de căsătorie şi a persoanelor care au bifat peste 90 de ani de viaţă. Balul organizat în finalul zilei a readus în actualitate jocul tradiţional, încingându-se o seară pe cinste. Focul de artificii a anunţat închiderea serbării. „Mă bucur că lumea s-a simţit bine şi îmi doresc să ne întâlnim cât mai des cu astfel de momente, când ne adunăm cu toţii, să sărbătorim ceea ce a însemnat, înseamnă şi va însemna Toteştiul. Să ne vedem sănătoşi şi la anul!”, a ţinut să le ureze consătenilor săi, primarul Tiberiu Pasconi.

Carmen Cosman

Mii de persoane au venit şi anul acesta la Ţebea, pentru a  cinsti memoria lui Avram Iancu. Ca de fiecare dată în ultimii ani, au fost practic două sărbători: una a politicienilor şi alta a oamenilor simpli, care au petrecut cu mici şi bere, mai ales că vremea a fost nesperat de frumoasă.

Câteva scurte fluierături…
Peste 5.000 de oameni, marea majoritate moţi din comunele învecinate, s-au strâns ieri la Ţebea pentru a cinsti memoria lui Avram Iancu, de la naşterea căruia s-au împlinit 187 de ani şi alţi 139 de la moartea lui. În lipsa unor provocări electorale, puţini au fost politicienii de la centru care au fost prezenţi în Panteonul Moţilor. Nici Traian Băsescu nu a mai venit să vadă ce face gorunul lui, pe care l-a sădit în 2005 lângă cel al lui Horea, rupt de o furtună. Astfel, au venit să depună coroane de flori preşedintele PNL Crin Antonescu, secretarul general al PSD Liviu Dragnea, preşedintele PRM Corneliu Vadim Tudor, senatorul PRM Gheorghe Funar, liderul PNŢCD Victor Ciorbea, reprezentanţi ai Organizaţiei Noua Dreaptă, lideri politici locali, pe lângă reprezentanţi ai administraţiilor publice din judeţele Hunedoara, Alba şi Arad. Pentru al doilea an consecutiv, Prefectura Hunedoara a decis să interzică accesul mulţimii în incinta complexului istoric pe tot parcursul desfăşurării ceremoniei religioase şi a momentului depunerii coroanelor de flori. Asta, pentru a nu profana mormintele celor care îşi dorm somnul de veci în curtea bisericii şi pentru a nu întina memoria eroilor prin manifestări politice, aşa cum s-a întâmplat în anii trrecuţi. Şi, dacă manifestările au decurs bine până la discursurile oficiale, spiritele s-au inflamat totuşi, atunci când delegaţia PDL, în frunte cu ministrul de Interne, Traian Igaş, a trecut pe lângă un grup de liberali şi simpatizanţi ai acestora, cărora le vorbea Crin Antonescu. Din grupul liberalilor s-au auzit câteva scurte fluierături către delegaţia pedeliştilor.

S-au acuzat reciproc de politizare
Traian Igaş a explicat că manifestările din acest an i-au lăsat un gust amar din cauza politizării lor, de către reprezentanţii USL, care au depus numeroase coroane de flori în numele fiecări organizaţii posibile. «De fiecare dată vin aici cu plăcere, dar acum plec cu un gust amar, văzând ce s-a întâmplat astăzi, cât de mult a politizat USL acest eveniment de sărbătoare al moţilor. Nu putem să avem aşteptări din partea unor oameni care nu sunt de aici, nu sunt de-ai locului şi nu cunosc ce simt oamenii la un moment de sărbătoare, atunci când discutăm de Craiul Munţilor, de Avram Iancu», a  declarat Igaş. În replică, liderii USL susţin că nu ei au politizat manifestarea, ci chiar Igaş. „Cred că toată lumea a văzut că noi am depus cu modestie o coroană de flori la mormântul lui Avram Iancu“, a spus liderul PNL Crin Antonescu, referindu-se la liderii Uniunii Social Liberale şi nu la organizaţiile locale. „Toată lumea a putut să noteze că nu am pronunţat nimic despre cei care guvernează azi. Suntem aici să ne închinăm memoriei unui erou naţional“, a mai spus liderul PNL, în timp ce secretarul general al PSD, Liviu Dragnea, a subliniat că „Igaş vorbeste despre politizare, deşi a venit în calitate de om politic. (…) Traian Igaş este pentru prima dată la Ţebea în ultimii 20 de ani“. În plus, aceştia au remarcat faptul că defilarea gărzii s-a făcut la finalul manifestărilor şi nu la început, aşa cum a fost până acum protocolul.
Un element surprinzător l-a constituit, însă, apropierea nesperată dintre UDMR – reprezentat de prefectul de Hunedoara, Attila Dezsi – şi PRM. Când prefectul le-a solicitat să se alinieze, Vadim Tudor a replicat zâmbind: «Ne aliniem după UDMR?», pentru ca la final să-l felicite pe Attila Dezsi pentru modul în care au fost organizate manifestările, care în acest an nu au mai degenerat în scandaluri sau polemici politice.

Numele Iancului nu piere!
Departe de contrele polticienilor, oamenii au sărbătorit pe câmpia de la Ţebea cu mici şi bere, într-o frumoasă zi de toamnă, iar spectacolul folcloric a întregit sărbătoarea de duminică. Micii au sfârâit pe grătarele încinse, împreună cu cârnaţii sau carnea de pui, iar berea a curs râuri.
La Ţebea a fost prezent şi un bărbat pe care-l cheamă Avram Iancu. Este vorba de un fost militar de carieră, aflat acum în pensie. Numele s-a moştenit din tată în fiu, iar bărbatul este cel de-al treilea Avram Iancu din familia sa, însă are la rândul lui un fiu cu acelaşi nume. „Şi bunicul a fost Avram Iancu, şi tata tot Avram Iancu, eu la fel şi fiul meu tot la fel. Ne tragem de la Izvorul Ampoiului, din Alba, de la moţi. Primul născut de sex masculin din familie a primit numele de Avram Iancu. Dar e greu de purtat numele acesta. Întotdeauna, datorită numelui, trebuia să fiu primul. Trebuie să fii mereu în faţă”, spune colonelul în rezervă Avram Iancu, care a afirmat că a lucrat cât a fost militar activ la „regina armelor”, infanteria. Dacă va avea un nepoţel, cu siguranţă îl va chema tot Avram Iancu.

Cine a fost eroul neamului
Manifestările de la Ţebea sunt dedicate memoriei «Crăişorului», cum a  fost supranumit Avram Iancu. Eroul neamului s-a născut la 1824, într-o familie de moţi înstăriţi din comuna Vidra de Sus. De profesie avocat, la Revoluţia de la 1848, Avram Iancu făcea parte dintre fruntaşii intelectualităţii româneşti transilvănene luptătoare pentru emancipare socială şi naţională. A fost unul dintre iniţiatorii şi organizatorii adunărilor publice de la Blaj, din 30 aprilie, 15-17 mai şi 15-23 septembrie 1848, şi conducătorul cetelor înarmate de ţărani şi mineri din Munţii Apuseni, în rândurile cărora se bucura de o mare popularitate.  Avram Iancu s-a stins din viaţă la 10 septembrie 1872, în comuna Baia de Criş, şi a fost înmormântat în cimitirul de la Ţebea, la umbra Gorunului lui Horea.

Primul Război Mondial. Focşani, Buftea, Bucureşti. Umilinţele noastre se succed, iar pacea înseamnă, printre altele, reducerea armatei la opt divizii de infanterie cu efective de pace, plus două divizii de infanterie şi două de cavalerie din Basarabia, care îşi menţin efectivele de război, ca tampon faţă de o Rusie bolşevică, ostilă nouă.
După debarcarea americanilor în Europa, lucrurile nu mai merg bine pentru Puterile Centrale pe celelalte fronturi, iar pe 28 octombrie/10 noiembrie 1918, Regele Ferdinand decretează remobilizarea generală (cu o zi înaintea Armistiţiului general din 11 noiembrie).
Printre marile unităţi militare din Regat implicate, se numără şi cele două divizii de antrenate implicate iniţial în paza frontierei la Nistru, alături de grăniceri. În componenţa lor, intrau 10 regimente de vânători, unităţi de elită remarcate în bătălii, prin profesionalism.
În cadrul Diviziei 2 Vânători, comandată de gen. Gheorghe Dabija (57 ani în 1919), intra şi Regimentul 9 Vânători, condus de colonelul Gheorghe Rasoviceanu (43 ani), unde preotul căpitan Gheorghe Cotenescu (33 ani) era confesor militar. Pe tot parcursul campaniei de dezrobire a Ardealului, va fi prezent acest trio purtător de biruinţi.

Regimentul de fier, la datorie

Regimentul 9 Vânători, “regimentul de fier”, faimos pentru dârzenia cu care luptase în peste 50 de bătălii, a jucat de multe ori rolul unei forţe de sacrificiu în ariergardă sau în avangardă, suferind constant pierderi grele. În întreaga campanie (1916-1919), trenul său regimentar a transportat cruci de lemn pentru îngroparea rapidă, din mers, a celor căzuţi, iar Ordinul militar “Mihai Viteazul” a fost acordat steagului regimentului şi unui mare număr de ofiţeri.
În decembrie 1918, Regimentul 10 Vânători preia controlul şi pacifică Valea Jiului (Petroşani), unde muncitorii unguri declanşau greve în lanţ. Iniţial, trebuia să i se alăture şi Regimentul 9 Vânători, după ce generalul Alexandru Mărgineanu, comandantul garnizoanei Bucureşti, îl implicase în reprimarea grevei organizate de tipografii consiliaţi de agitatori moscoviţi. Regimentul 9 Vânători ajunge mai întâi în satele din jurul Devei, iar ulterior, în zona Brad-Baia de Criş, ţinutul moţilor lui Horia şi Avram Iancu. Pe 23 februarie/5 martie 1919, revine la Brad din permisie şi preotul Gheorghe Cotenescu, aducând scrisori inclusiv rudelor lui Nicolae Iorga, prieteni de familie (ofiţerii Dumitru Chirescu şi Petru Iorga).

Moţii zărăndeni intră în Corpul Voluntarilor

Armistiţiul de la Belgrad fixase linia demarcaţională pe aliniamentul Mureşului iar liniile succesive de demarcaţie impuse ulterior de Consiliul Suprem de la Paris (America, Anglia, Franţa şi Italia) permit armatei române să ocupe relativ paşnic noile aliniamente. Din păcate, Parisul lasă Biharia, importantă zonă compactă românească, în administrarea temporară a guvernului Karolyi.
La începutul lunii martie, colonelul Rasoviceanu organizează la Ţebea depunerea jurământului de către Corpul Voluntarilor “HORIA”, format din 4.000 de oameni (înfiinţat la 15-16 februarie 1919 de dr. Ioan Suciu şi cpt. Florian Medrea, prin recrutarea moţilor din regiunea Zarandului şi a Munţilor Apuseni – plăşile Baia de Criş, Brad, Abrud şi Câmpeni), serviciul divin fiind oficiat de 12 preoţi la steagul zdrenţuit în lupte al regimentului său. Urcat pe o masă, îi anunţă pe moţi în urale că ies de sub jurisdicţia Consiliului Dirigent şi se subordonează Diviziei 2 Vânători, ca avangardă în viitoare lupte. Trupele regale române din regiune îşi măresc masiv efectivul, ajungând la 12.000 oameni.

Se declanşează ofensiva generală

După proclamarea Republicii Sfaturilor, condusă de Kun Bela şi Garbai Sandor, provocările şi crimele se înteţesc pe întregul front (inclusiv trenuri blindate din care desantau trupe). Comitetele de soldaţi, coordonate de comisari politici bolşevici, printre care şi viitorul filosof american Lukacs Gyorgy, înlătură corpul ofiţeresc timorat şi îşi aleg proprii, conducători ai unei armate formate în principal din mercenari, egală numeric şi superioară în mitraliere, artilerie grea, trenuri blindate şi aviaţie “moştenite” şi de la Mackensen. În aceste condiţii, armata română este obligată să declanşeze ofensiva generală la 16 aprilie 1919. În Biharia, Divizia 2 Vânători atacă prin defileurile văilor Crişului Alb şi Crişului Negru. În numai două zile, inamicul este rostogolit din munţi şi se retrage în dezordine spre Tisa. Printre localităţile eliberate prin luptă de regimentele înfrăţite 9 Vânători şi “Horia” (grupate în Detaşamentul Rasoviceanu), se numără Vaşcăul, Beiuşul, Tinca şi Salonta.

Prima Înviere în libertate

La intrarea armatei române eliberatoare în Beiuş, entuziasmul populaţiei a fost pe măsură. I-a ieşit în cale delegaţia formată din avocatul Traian-Amos Pinteru, secretarul Consiliului Naţional Local, şi profesorul Vasile Ştefănică, directorul liceului greco-catolic “Samuil Vulcan”. Regimentele înfrăţite, moţii şi vânătorii au celebrat Sfintele Paşti la Beiuş, unde recent numitul protopop ortodox Petru E. Papp a oficiat prima slujbă în libertate a Învierii Domnului, ajutat de bătrânul preot Moise Popovici şi de părintele Gheorghe Cotenescu de la Regimentul 9 Vânători. După eliberarea Beiuşului (19 aprilie), regimentul voluntarilor moţi preia acest nume – Regimentul “BEIUŞ”. La 22 aprilie, sunt eliberate în totalitate fostele comitate Bihor şi Arad, intrându-se pe teritoriul Ungariei.

Cu Budapesta la picioare

Ieşirea din defileuri impunea întărirea avangărzilor. Se constituie Grupul de Sud, condus de generalul Dabija, pentru fixarea forţelor inamice superioare din zona Bekescsaba (30.000 oameni, faţă de cca. 12.000 români). Efortul principal al campaniei revine acum Grupului de Sud, întărit cu Divizia 18 ardeleană, iar comanda o preia generalul Ştefan Holban. La 28 aprilie, Divizia 2 Vânători ocupă zona Szarvas-Gyoma. Manevrele Grupului de Sud taie liniile de retragere ale inamicului ce se retrăgea spre Szolnok, zdrobind rezistenţa la Mezötur, iar până la 1 mai 1919, trupele române controlează malul stâng al Tisei, aruncând dincolo de ea resturile armatei roşii maghiare.
Ulterior, Divizia 2 Vânători trece la Grupul de Nord, condus de generalul Mihăescu, şi ajută la restabilirea legăturii cu cehoslovacii, interzicând joncţiunea armatei roşii ungare cu armata roşie sovietică prin Galiţia. Duce lupte grele în sectorul Rakamaz-Hernad Nemety cu divizia roşie internaţională (în principal, nemţi şi austrieci, inclusiv femei), participă la contraofensiva din iulie 1919 şi trece prima Tisa, pe pod de pontoane, cu Regimentul 9 Vânători în frunte. Armata roşie maghiară este învinsă peste tot, teroarea roşie a Guvernului Bela Kun încetează, iar trupele române ocupă timp de trei luni o mare parte a Ungariei, fiind singura armată aliată care cucereşte o capitală inamică şi defilează pe bulevardele ei.
Împreună cu voluntarii moţi din Ţara Zarandului şi din Munţii Apuseni, ofiţerii munteni Gheorghe Dabija, Gheorghe Rasoviceanu şi Gheorghe Cotenescu (toţi trei purtători cu cinste ai numelui Sfântului Mare Mucenic care a biruit balaurul biblic) şi al celorlalţi militari ardeleni şi munteni, şi-au trecut numele pe răbojul istoriei dezrobirii Ardealului, făuririi şi apărării României întregite.
Radu Petrescu,
nepot al preotului
prof. Gheorghe Cotenescu

Magdalena Şerban

La Baza de Agrement de la Şoimuş, s-a sărbătorit, ieri, Ziua Cimentistului, o manifestare deja tradiţională, aflată la a XVIII-a ediţie. Au fost prezenţi la Şoimuş, salariaţii Carpatcement Holding SA – Sucursala Deva, în frunte cu conducerea fabricii din Chişcădaga, familiile acestora şi colaboratorii companiei amintite.

O adevărată petrecere câmpenească

Cei peste 200 de salariaţi ai Carpatcement Holding SA – Sucursala Deva au petrecut ieri pe cinste de sărbătoarea lor. Potrivit tradiţiei, Ziua Cimentistului s-a desfăşurat sub forma unei petreceri câmpeneşti, cu bucate care mai de care, muzică şi voie bună din belşug. Lumea s-a simţit bine, a socializat şi a depănat amintiri, iar după atâta distracţie, unii s-au ascuns de soarele arzător, în apa bazinelor. Alţii au preferat să se dedice muzicii, dansând până târziu. După o zi pe cinste, la plecarea spre case, oamenii discutau deja despre întâlnirea de la anul.

O serbare cu istorie

Ceea ce leagă cimentiştii de această zi este o dată specială. În anul 1890, la Brăila, s-au pus bazele primei manufacturi de ciment din România, ceea ce a generat, ulterior, istoricul de suflet al oricărei persoane care activează în domeniu. “În anul 1990, odată cu înfiinţarea Federaţiei Sindicatelor Cimentiştilor din România, am hotărât ca să avem şi noi o zi a noastră. Cert este că ar fi fost păcat, atâta timp cât fiecare ramură economică are o sărbătoare a profesiei, cimentiştii să nu aibă. În anul 1991, ne-am pus de acord asupra acestui lucru, iar din 1992 sărbătoarea cimentistului este trecută în contractul colectiv de muncă. Indiferent de patronat, toate fabricile de ciment din ţară îşi serbează ziua. În 1993, noi, la Deva, am hotărât să fie serbată sub formă de petrecere câmpenească, pentru a suda şi mai bine echipa fabricii de ciment”, a precizat Dorin Negrilă, liderul Sindicatului „Cimentul” de la cunoscuta fabrică de profil, din Chişcădaga.

Performanţa, atributul echipei

La rândul său, directorul general al Carpat Cement Deva, Mircea Bobora, a declarat cu această ocazie: Organizăm evenimentul, pentru ca familiile fiecăruia dintre noi să cunoască problemele cu care ne confruntăm. Nu dorim doar să lucrăm împreună şi atât, ci să fim o echipă închegată. Vorbind despre echipa fabricii de la Deva, am reuşit performanţa să realizăm producţii de peste un milion de tone în anii 2007-2008. Odată cu contracţia de pe piaţă, sigur că şi producţia noastră a scăzut. Dacă anul trecut au fost înregistrate în jur de 750.000 de tone, în 2011, anticipăm că vom avea 800.000 de tone, cifră pe care sperăm să o menţinem constantă şi în perioada următoare. Dacă piaţa va avea o creştere, bineînţeles că ne vom replia. Un lucru este cert – nu am făcut şi nu vom face rabat de la valori. Seriozitatea este cea care ne caracterizează, atât în relaţia cu clienţii, cât şi în ceea ce priveşte producţia. Un al doilea atu îl reprezintă calitatea cimentului, neavând nici măcar o singură reclamaţie la capitolul calitate. Iar un al treilea este legat de echipa care face posibil succesul, având în componenţă oameni de excepţie. Înalta performanţă în secolul XXI este atributul echipei, nu al individualului. Referitor la investiţii, anul trecut, am finalizat un proiect ce presupune utilizarea combustibilului alternativ, în acest an, sperăm să finalizăm modernizarea zonei de expediţie a cimentului şi constant, ne ocupăm de tot ceea ce înseamnă monitorizarea relaţiei cu mediul, a subliniat Mircea Bobora.

Un jucător important pe piaţa materialelor de construcţii

HeidelbergCement este unul dintre cei mai mari investitori germani din România, cu activităţi în domeniul producţiei de ciment, betoane şi agregate. Compania Carpatcement Holding S.A. a fost înfiinţată în anul 2004, de către grupul german HeidelbergCement, prin fuziunea companiei de management Carpatcement România SRL şi a fabricilor de ciment pe care le deţinea: Bicaz, Deva şi Fieni. Totodată, grupul german constituie unul dintre cei mai mari producători de materiale de construcţii din lume, cu afaceri de 11,8 miliarde euro în 2010.

Care dintre politicienii  de mai jos ai vrea să câştige următorul mandat de primar al municipiului Deva?

1. Mircia Muntean – 324 taloane = 76,2%
2. Petru Mărginean – 59 taloane = 13,9%
3. Cosmin Nicula – 40 taloane = 9,4%
4. Mircea Borca – 2 taloane = 0,5%
5. Florin Oancea – 0 % din opţiuni

TOTAL = 425 taloane

Cristina Ghenea

Parcă desprinsă din poveştile copilăriei, o caleaşcă albă, trasă de un cal, a atras sâmbătă toate privirile trecătorilor aflaţi pe străzile din centrul Devei. A fost caleaşca unei mirese condusă la altar de prinţul ei, cum de mult nu s-a mai văzut pe străzile municipiului.

Predestinaţi, potrivit legii Universului
Ea deveancă, el hunedorean, Claudia şi Ioan s-au cunoscut în urmă cu aproximativ doi ani, într-o cafenea. Aici, privirile lor se întâlneau aproape zilnic, însă a trecut ceva timp până când Ioan să facă primul pas. Cum ei s-au cunoscut într-o cafenea, cum drumurile lor în viaţă au ajuns să se unească din acel loc, cei doi tineri au considerat că acesta-i un semn al destinului. Ca urmare, şi-au deschis o cafenea în centrul Devei, pe care au numit-o, cum altcumva, decât „Karma”.

Flori de portocal şi porumbei albi voltaţi
Pentru că orice poveste de iubire merită conturată într-o nuntă de vis, mirii au reuşit să îmbine elementele clasice cu cele mai moderne, de la caleaşca trasă de cal, până la tortul miresei – făcut după modelul celui de la nunta regală din Marea Britanie. Din peisaj nu au lipsit nici porumbeii voltaţi, covorul roşu, diamantele sau cristalele. Mireasa a purtat o rochie ivory, cu cristale aplicate, aleasă din creaţia celebrei Rina Di Montella, dar şi pantofi marca Mihai Albu. Buchetul Claudiei a dat o notă exotică nunţii, fiind format din orhidee, amarilis, dar şi floare de portocal, iar la petrecere, invitaţii au avut parte de o surpriză specială – un bufet cu fructe sculptate manual, de un adevărat maestru în această artă.
Petrecerea de nuntă a avut loc la eleganta terasă a restaurantului Casina, una din cele mai trendy locaţii din Deva.

Carmen Cosman

Şi-au testat limitele rezistenţei lor, dar, mai ales, ale maşinilor pe care le conduc. Clubul iubitorilor de ARO a plecat în drumeţie pe trasee dificile de munte, iar la întâlnire, au participat şi cinci echipaje din Valea Jiului.

Tot mai mulţi pasionaţi

Pentru ei, limitele s-au inventat doar ca să fie depăşite, iar traseele montane dificile au fost create pentru a fi parcurse. Cinci echipaje ale ARO Club Valea Jiului au luat parte la întâlnirea anuală a iubitorilor acestor maşini de teren din România, împreună cu alţi „ARO-işti” din Bucureşti, Constanţa şi Braşov. Ca şi în anii precedenţi, a fost ales un traseu dificil, într-un peisaj sălbatic şi, deopotrivă, spectaculos, unde calităţile maşinilor pot fi puse în evidenţă. Chiar dacă, între timp, unii dintre membrii ARO Club România au renunţat la maşinile de teren autohtone, în favoarea altor mărci, plăcerea expediţiilor motorizate a rămas intactă, iar întâlnirile pe cărări montane au loc an de an şi adună noi şi noi pasionaţi.

Traseu de 60 de kilometri

Pentru acest an, întâlnirea s-a dat la Baia de Fier, în judeţul Gorj, localitate care a constituit punctul de plecare în aventura montană pentru caravana celor 11 maşini de teren. Traseul a mers spre staţiunea Rânca, pe drumul forestier Gilort, a continuat o mică porţiune pe Transalpina – cel mai înalt drum din România, a ocolit, vârful Păpuşa, pentru ca mai apoi, să coboare pe vechile urme ale unui TAF şi mai apoi, pe un alt drum forestier înapoi în Baia de Fier. Iar acolo unde drumul nu mai exista, au luat în piept versantul, aşa cum au făcut de atâtea ori, la volanul maşinilor autohtone de teren. Un traseu care a însumat 60 de kilometri, parcurşi însă în ore bune, din cauza terenului accidentat, dar şi a vântului puternic, însoţit de lapoviţă, care i-a prins în vârf de munte şi a îngreunat deplasarea. Un drum pe care este necesar să îl parcurgi doar în echipă, pentru că niciodată nu ştii când ai nevoie de o mână de ajutor. Aventura, însă, a fost cu atât mai spectaculoasă, pentru că, aşa cum spuneam, pentru iubitorii de adrenalină în formă pură nu există limite şi nici obstacole de neînlăturat. Pentru iubitorii de ARO, să iei muntele, la propriu, în piept, nu este un moft, ci un stil de viaţă, aşa că, măcar pentru o zi, fiecare lasă în urmă preocupările cotidiene, pentru a pleca în caravana montană, cum se întâmplă de câţiva ani de zile. „Am fost la început doar doi, dar prin intermediul Internetului, clubul s-a lărgit şi ni s-au alăturat şi alţi deţinători de maşini de teren şi, în special, ARO. Suntem sătui de praf şi nesimţirea de pe şoselele din România şi, în plus, ne place muntele. Prin aceste întâlniri, reuşim să evadăm din cotidian şi să descoperim noi locuri minunate. O ieşire pe drumuri neumblate, sau chiar prin pădure, te face să te simţi un mic explorator”, a declarat Mihai Preda, unul dintre membrii fondatori ai ARO Club Valea Jiului.
Iar seara s-a încheiat, cum altfel, decât în faţa unui foc de tabără, unde s-au depănat impresii, amintiri şi s-au pus bazele întâlnirii de anul viitor, care se va desfăşura pe un alt traseu, măcar la fel de spectaculos ca şi cel parcurs anul acesta.

Cristina Ghenea

Unul dintre cele mai controversate personaje din municipiul Deva, Ovidiu Petru Ioiescu, zis Pera, a fost „încătuşat” pe viaţă. Frumoasa deveancă, Petronela Elena Matei, cea care în ultimii 15 ani i-a fost alături şi la bine, şi la rău, a devenit oficial doamna Ioiescu.

 
Cei doi au fost conduşi la altar de două perechi de naşi şi au sărbătorit marele eveniment împreună cu mai bine de 300 de invitaţi, prieteni şi cunoştinţe, veniţi de peste tot din ţară.

Căsătorie, după 15 ani de iubire necondiţionată
Fastul şi eleganţa cu care s-a desfăşurat evenimentul au atras atenţia tuturor devenilor, care sâmbătă după-amiază s-au aflat în zona Pieţei Unirii din municipiu. În jur de 50 de persoane au fost alături de cei doi miri la ceremonia oficiată la Casa Căsătoriilor, dar şi la cununia religioasă, care a avut loc la Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”. Ţinutele alese cu gust şi maşinile luxoase au fost de departe uşor de observat, însă toată atenţia a fost – pe drept – cuvenită celor doi sărbătoriţi, care susţin că de un deceniu şi jumătate se iubesc necondiţionat.
„Petronela a fost alături de mine în cele mai grele momente din viaţă. Mi-a demonstrat că dragostea dintre noi este mai importantă decât orice şi acum, ni se împlineşte una dintre cele mai mari dorinţe, aceea de a ne uni destinele”, a declarat, fericit, Pera.

Nuţu Cămătaru, printre invitaţi
Voia bună la petrecerea mirilor – care a avut loc într-un local din afara municipiului – a fost întreţinută de muzicanţi cunoscuţi: Adriana Antoni, Aida, dar şi Ovidiu Nechita şi formaţia sa. Printre cei prezenţi la nuntă, s-a numărat şi cunoscutul interlop bucureştean Nuţu Cămătaru, iar potrivit mirelui, din lista de invitaţi mai făceau parte şi Daniela Crudu şi Bianca Drăguşanu, cele două „păcătoase” din showbiz-ul românesc, însă programul încărcat al acestora nu le-a permis să dea curs invitaţiei.

Inculpat în dosarul „Spumă şi Bibanu”
Ovidiu Petru Ioiescu a fost arestat timp de trei ani şi jumătate, fiind unul dintre acuzaţii din cunoscutul dosar „Spumă şi Bibanu”, judecat iniţial de Curtea de Apel Piteşti. Prin hotărârea magistraţilor de aici, Pera a fost condamnat la 11 ani de închisoare. În urma apelului făcut de inculpaţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a retrimis dosarul pentru rejudecare, la Tribunalul Argeş, decizând totodată, punerea în libertate a tuturor celor arestaţi. În aprilie 2010, instanţa Tribunalului Argeş a redus pedepsele celor 22 de inculpaţi, Pera rămânând cu şase ani de puşcărie. Dar dosarul „Spumă şi Bibanu” se află în prezent pe rolul Curţii de Apel Piteşti, întrucât inculpaţii au făcut recurs şi la aceste sentinţe.

Carmen Cosman

O elevă din Haţeg a reuşit să se impună în faţa a peste 5.000 de concurenţi, din peste 350 de localităţi din ţară, înscrişi la cea de-a treia ediţie a competiţiei naţionale „2011 Shakespeare School Essay Competition“.

Succes la prima participare
Centrul de învăţare a limbii engleze Shakespeare School a premiat, la sfârşitul săptămânii trecute, cele mai bune eseuri în limba engleză din totalul celor peste 5.100, trimise în cadrul concursului de creaţie „2011 Shakespeare School Essay Competition“, organizat pe două categorii de vârstă: 11-14 ani, respectiv 15-19 ani. La prima categorie, câştigătoare este Andrada Tomoni (în foto la mijloc), o elevă de clasa a VIII-a, care învaţă la Şcoala Generală „Aron Densuşianu” din Haţeg.
Bucuria adolescentei a fost cu atât mai mare, cu cât ea s-a aflat la prima participare la un asemenea concurs. „A fost o presiune foarte mare, am fost foarte emoţionată la început şi chiar nu mă aşteptam să ajung în finală şi să câştig premiul I. Sper din suflet ca acest premiu să fie doar primul pas şi să reuşesc ca mai târziu să pot studia permanent în altă ţară”, a declarat, pentru MESAGERUL HUNEDOREAN, Andrada Tomoni.

Pleacă în tabără de vară, în Anglia
Premiile competiţiei au fost substanţiale, constând în şcoli de vară de limba engleză, timp de două săptămâni în Anglia, în valoare de peste 1.500 euro. Despre eleva premiantă, managerul Shakespeare School, Adriana Alionte, a precizat că are „un potenţial intelectual deosebit şi un nivel de cunoaştere a limbii engleze de excepţie. De altfel, ea s-a remarcat printre cei 5.100 de participanţi la competiţie”.
La „2011 Shakespeare School Essay Competition“, marii câştigători au ocazia să meargă în tabere de vară în faimoasele oraşe universitare din Anglia, Oxford sau Cambridge (locurile I şi II de la grupa de vârstă 15-19 ani) şi la St. Michael’s College sau Harrow House International College (locurile I şi II la grupa de vârstă 11-14 ani). De asemenea, premianţii vor putea urma gratuit şi cursuri intensive de limba engleză pe parcursul verii, în Bucureşti, oferite de Shakespeare School. Alături de acestea, au fost oferite taxe de examen Cambridge de la British Council, cărţi şi dicţionare în limba engleză, precum şi articole sportive.

Carmen Cosman

La aproximativ 30 de kilometri de Orăştie, ascuns în Munţii Şureanu, un sat locuit încă de pe vremea dacilor îşi trăieşte ultimele clipe. Multe dintre casele părăsite de cei care populau odată cătunul s-au prăbuşit sub trecerea timpului, iar ierburile au pus stăpânire pe fostele gospodării.

Case din lemn, cu fundaţie din piatră
Cătunul Măgureni se află la aproximativ 30 de kilometri de Orăştie şi doar cunoscătorii zonei mai ştiu de existenţa lui. Oamenii şi-au părăsit locuinţele din munte, sătui de greutăţile vieţii izolate. Dar, cel mai mult au suferit că nu aveau o biserică, în jurul căreia să-şi trăiască evenimentele importante. Paradoxal, după ce şi ultimul localnic permanent a părăsit satul, aici a apărut un schit de măicuţe, unde vin în pelerinaj chiar foştii săteni să se roage. Cătunul Măgureni se află situat la circa 1.300 de metri altitudine, în sălbăticia Munţilor Şureanu, chiar sub Vârful Godeanu. Este înconjurat de păduri de fag şi brad, care par nemărginite, în timp ce gospodăriile localnicilor, aflate în poieni, sunt despărţite de distanţe considerabile. Măgureni este un cătun care număra în trecut peste 100 de locuitori. Pe măsura trecerii timpului, populaţia şi numărul de familii a scăzut, ajungând la un moment dat la nouă familii, iar astăzi, nici unul dintre urmaşii dacilor liberi nu mai locuieşte în permanenţă aici. Toate casele sunt construite din lemn, pe fundaţie din piatră şi sunt acoperite cu şindrilă, numită aici „prăştilă“, dar unele deja s-au prăbuşit sub greutatea timpului care a trecut peste ele.

Cu cai şi desagi
Administrativ, cătunul Măgureni a aparţinut, pe rând, de Notariatul Căstău, Sfatul Popular Sibişel, iar în prezent, de Primăria Beriu. Între 1950-1965, a funcţionat la Măgureni o şcoală cu clasele I-IV. Erau până la şapte-opt copii la şcoală. Din vechea instituţie, acum au mai rămas doar câţiva bolovani. Ca să ajungi în Măgureni, poţi merge pe poteca şerpuită ce pleacă de la Sarmizegetusa Regia, iar după un drum istovitor de aproape trei ore, fostul sat se deschide în faţa ochilor. De curând, însă, a fost amenajat un drum forestier, accesibil pentru maşinile mai înalte, care mai „taie“ din oboseala drumeţiei pe cărări montane. Până la construirea drumului forestier, însă, aprovizionarea oamenilor cu cele necesare se făcea incredibil de greu. Totul se transporta pe cai şi în desagi, parcurgând pe jos cărări şi poteci, care iarna erau aproape impracticabile. Oamenii plecau de vinerea la târg, la oraş şi ajungeau înapoi acasă doar duminica, pe la amiază. Aşa că nu e de mirare că, în cele din urmă, greutăţile au dus la depopularea zonei. Mulţi au ales să rămână în satele înşirate ca mărgelele la poalele munţilor. Dispariţia şcolii, la începutul anilor ‘70, a consemnat clar începutul sfârşitului pentru Măgureni. Oamenii au dorit să-şi dea copiii la şcoală, motiv pentru care au cumpărat case în Sibişel, Beriu sau Căstău, iar după ce au descoperit confortul traiului într-o casă conectată la reţeaua de curent, a fost greu pentru ei să se întoarcă să locuiască permanent la Măgureni.

Schitul nou, din străvechiul cătun
Totuşi, Măgureniul reînvie o dată pe săptămână la viaţă, duminica, atunci când se ţine slujba din biserica noului schit care a fost înfiinţat aici. „Schitul este de acum un an, de la 1 iulie, iar acum, suntem cinci măicuţe. Mai avem aici o singură vecină, care vine numai vara, cu animalele“, ne povesteşte măicuţa Maria. Măicuţele de la Schitul Măgureni au ales acest colţ de rai, deşi este greu cu aprovizionarea. Nu se plâng, însă, deşi abia acum îşi încropesc o gospodărie. Şi-au amenajat o mică grădină şi de câteva zile, au primit şi nişte capre de la un credincios cu inimă largă.
Măgurenii constituie un punct de deschidere spre zone de un mare interes turistic. După trei kilometri spre sud-est, e poteca spre muntele şi Vârful Godeanu (1.659 m), cel mai impunător ca altitudine din întreaga zonă. De pe Vârful Godeanu se deschide o spectaculoasă panoramă, atât spre Valea Mureşului, spre Deva, cât şi înspre Masivul Retezat şi Munţii Bihorului.

Cristina Ghenea

A găsit primele fire de aur pe când era doar un copil. Acum are 76 de ani, iar aproape jumătate din viaţă şi-a petrecut-o în subteran. Ioan Catalina, un bătrân din satul Stănija, comuna Buceş, a rămas ultimul căutător de aur din ţară.
 

Picături de aur în pietre
Aurarul din judeţul Hunedoara trăieşte înconjurat de paradisul Munţilor Apuseni. Vorbeşte cu drag despre Vârful Băilor, Piatra Corbului, Dealul Ungurului, Muntele Fericeaua, dar şi despre Valea Roşie, Dealul Cetăţii şi Dealul Carnic. Asta pentru că acestea sunt locurile prin care s-a perindat în întreaga sa viaţă. A hoinărit ani de zile, singur, prin munţi, a scormonit prin malurile apelor şi prin cele mai mai ascunse cotloane ale pădurilor lângă care a crescut. Asta este cea mai mare pasiune a lui şi are un talent înnăscut în a găsi o mică avere chiar şi în cele mai mărunte pietre. Şi nici nu am putea numi altfel ceea ce face bătrânul aurar din Stănija, având în vedere că de o viaţă culege picături de aur de pe bucăţele mici de piatră. Într-o cutiuţă de plastic, ţine câteva pietricele care sclipesc. „Piatra asta am adunat-o de pe un drum forestier. Cu o lupă se pot vedea punctuleţele de aur curat de pe ea”, spune Ioan Catalina, convins de faptul că munţii noştri sunt plini de aur, şi că fără să ştim, păşim de cele mai multe ori pe el.

Tradiţie îngropată de securitate
Demult, acum mai bine de o sută de ani, majoritatea oamenilor din zonă lucrau la minele de aur. Din asta îşi duceau ei traiul. Ioan Catalina îşi aminteşte şi acum de poveştile bunicului său. Dar foarte mulţi căutau aurul singuri, prin râurile şi pârâurile din munţi. Pentru că mulţi şi-au găsit sfârşitul prin munţi, din cauza lăcomiei, înainte să pornească la lucru, căutătorii de aur obişnuiau să spună o rugăciune. Îşi aminteşte şi cum a început el să înveţe. Asta se întâmpla mai înainte de 1950, iar pe vremea aceea puteai să fii chiar ucis dacă erai prins de securişti. De aceea, începutul a fost foarte greu. Bunicul său se temea de faptul că fiind copil, Ioan s-ar putea lăuda prin sat cu ce face, şi ar putea fi prinşi. Nu s-a întâmplat, însă, niciodată lucrul ăsta, şi totuşi, într-o zi fierbinte de iulie, bunicul său a fost prins. Tocmai descărcase vreo patru saci de minereu, împreună cu un ucenic ce-l însoţea prin munţi. Au fost surprinşi de zgomotul făcut de galopul unui cal şi nici n-au apucat să clipească când s-au trezit în faţa lor cu un călăreţ îmbrăcat într-o haină de piele lungă şi neagră. Au rămas înmărmuriţi de spaimă, când călăreţul i-a luat la rost. „Nenorociţilor, până mâine să nu mai văd nimic aici. Să găsesc totul curat, nivelat şi frumos, aşa cum a fost, aţi înteles?”, a spus răspicat omul în negru, şi dus a fost. Aurarii au rămas pe gânduri şi doar după vreo oră au putut lua o decizie. Nu se gândeau că se mai întoarce să-i verifice şi astfel şi-au văzut mai departe de treabă. Dar n-a trecut prea mult timp şi calul s-a auzit din nou. De data aceasta, securistul s-a înfuriat şi şi-a îndreptat arma către cei doi. Nu a tras decât un foc în aer şi a plecat după ce i-a asigurat că a doua zi nu va mai fi la fel de îngăduitor. Totuşi, nu s-a mai întors niciodată. Dar, nici Catalina nu a mai avut parte de lecţiile bunicului său. Tainele acestei îndeletniciri au fost cu totul îngropate după ziua aceea.

Pasiunea lui, mai presus de orice
Mult timp a trecut de când nu a mai putut să caute aur, dar căderea comunismului a fost un nou început pentru bătrânul aurar. Cu un şaitroc foarte vechi şi cu o hurcă, moştenite de la bunicul său, Ioan Catalina s-a apucat din nou de această îndeletnicire, de care spune că nu se va lăsa, atât cât va mai fi pe acest pământ. Astăzi este un pensionar pe care-l apasă singurătatea, după ce nevasta i-a murit de ani de zile, iar fiica i-a plecat de acasă, găsindu-şi rostul ei în viaţă. Însă, nu s-a lăsat învins nici de bătrâneţe, nici de boală, nici de singurătate şi, chiar dacă nu în acelaşi ritm ca-n tinereţe, încă mai caută aur prin munţi şi maluri de ape. A reuşit să-şi construiască singur un şaitroc, care să-l înlocuiască pe cel care îl avea de mai bine de 100 de ani. Spune cu mândrie despre acesta că înlocuieşte un laborator întreg şi, mai mult, este şi mai rapid. Ca să fie totul legal, a umblat ani de zile după autorizaţii, şi mare i-a fost mirarea când a aflat că e singurul din ţară care doreşte aşa ceva. Crede că, pe lângă faptul că oamenii îşi pierd interesul pentru căutatul aurului din cauza evoluţiei societăţii, mai intervin şi cheltuielile de zeci de milioane pentru înnoirea acestor autorizaţii. Face asta din plăcere, însă, şi pentru că într-un timp, căutatul aurului prin munte era tradiţie, îşi doreşte să ducă această îndeletnicire, atât cât poate, mai departe.

Tainele meseriei, aşternute pe hârtie
Şi, astfel îi trec zilele lui Ioan Catalina. Mai este vizitat, uneori, de tot felul de curioşi veniţi de peste hotare, care vor să afle poveştile lui. Spune că a găzduit oameni de prin America, Asia, Australia şi de prin toată Europa. Alteori, sâmbăta, copiii din sat se mai strâng pe lângă el, pentru a-i asculta poveştile despre vechii căutători de aur şi a învăţa tainele acestei meserii. Ştie că nici unul dintre ei nu se va ţine de treabă în continuare, dar bătrânul le explică cu răbdare ce înseamnă să scotoceşti prin munţi, după metalul galben. Nici el nu mai iese la fel de des la căutat, pentru că nu mai are atâta putere, iar siliciul îi înţeapă tot mai mult plămânii. E convins că Munţii Apuseni mai au aur pentru încă două generaţii, dar se consolează cu gândul că el este cel care nu a trădat tradiţia. Iar începând din iarna trecută, s-a apucat să aştearnă pe hârtie tot ce cunoaşte despre aur, tot ce a văzut şi tot ce într-o zi va deveni doar poveste.

Maximilian Gânju

Un fost salvamontist, expert în intervenţii la calamităţi şi dedicat trup şi suflet muntelui, de loc din oraşul Petrila, a ajuns membru cu drepturi depline în apreciata „Croce Verde”, serviciu voluntar de intervenţie şi salvare de pe lângă carabinierii italieni. Nu este singurul caz din Valea Jiului, când un profesionist îşi găseşte aprecierea peste hotare.
 

În Valea Jiului n-au avut sprijin
Sorin Csaki (foto) a activat ani de zile în serviciul de salvamont din Petrila şi apoi, împreună cu medicul de urgenţe, Cătălin Popa, un salvator foarte apreciat, a pus bazele unei structuri voluntare de intervenţie în caz de calamităţi sau accidente. Asociaţia Mont Planet Petrila, pe perioada cât a avut resurse să funcţioneze, în mare măsură cu fonduri provenite din buzunarul celor care au înfiinţat-o, a avut numeroase intervenţii de salvare, iar destui oameni pot spune că sunt bine datorită voluntarilor. Ca orice lucru bun, serviciul respectiv nu a fost susţinut decât într-o mică măsură de autorităţile din toată Valea Jiului, pentru că voluntarii operau oriunde era nevoie de ei. Drept urmare, n-a mai putut funcţiona, iar oamenii au fost nevoiţi să-şi găsească alte ocupaţii. Sorin a plecat în Italia, la muncă, exact cum face orice român care vede că nu este recompensat pentru munca sa, dar mai ales, de multe ori, este chiar împiedicat să şi-o facă. Având cunoştinţe bogate în intervenţii de salvare pe munte sau la calamităţi şi cu o experienţă de ani de zile, petrileanul şi-a găsit imediat locul. Nu oriunde, ci într-un serviciu voluntar de intervenţie, considerat de vârf în Italia, şi din care fac parte cei care au servit în rândul carabinierilor.
 

Totul e bine   organizat
„Am plecat din Valea Jiului, pentru că trebuia să-mi câştig o pâine pentru mine şi familie. A fost greu în Italia o perioadă până când am reuşit să-mi găsesc de muncă şi mai dificil a fost să intru în „Crucea Verde”, dar am reuşit. Nu pentru că nu aveam experienţă, dacă acesta era motivul, din prima zi eram inclus, ci pentru că-mi trebuia rezidenţa, adică adresa exactă unde să fiu găsit la orice oră din zi şi din noapte, pentru a pleca la intervenţii. Am dat examenul şi l-am luat fără probleme. Pentru mine este o mândrie că am fost acceptat, iar serviciul este foarte respectat în Italia. Carabinierii pun la dispoziţie cam toată logistica necesară serviciului, maşini de intervenţie, ambulanţă, chiar şi un elicopter. Tot ce este necesar, iar uniformele noastre poartă însemnele lor şi nu există orgolii, cum poate se întâmplă la noi. Echipele nu pleacă la salvare fără medic în componenţă, totul este foarte bine organizat”, spune voluntarul. Sunt plătiţi pentru fiecare intervenţie, însă nu banii au fost motivul pentru care Sorin Csaki a vrut să facă parte din serviciul de salvare. „Îţi rămâne în sânge, dacă ani de zile ai făcut acest lucru, şi mie îmi lipsea foarte mult. Acesta este motivul pentru care chiar unii dintre carabinieri, după ce s-au pensionat, au intrat în serviciul acesta”, spune Sorin.
Chiar cu o săptămână în urmă, a participat la o intervenţie, iar aprecierea de care se bucură „Crucea Verde” face ca aproape 24 de ore din 24 să fie nevoie de ei. „Aici, nimeni nu spune nu este treaba mea. Suntem solicitaţi să ducem vârstnici la spital, persoane bolnave la dializă, să salvăm animale. Toate intervenţiile pleacă de la acelaşi concept: să salvăm viaţa”, mai spune Sorin.

Salvaţi din mijlocul apelor
Cea mai mare intervenţie la care a luat parte românul anul acesta a fost în primăvară, când Italia a fost lovită de inundaţii. S-a lucrat fără încetare timp de patru zile, iar petrileanul a scos împreună cu salvatorii italieni zeci de persoane şi animale din ape. „În primăvară, a fost o intervenţie majoră, la inundaţii şi am avut de salvat tot ce se putea. După cum am mai spus, viaţa primează şi i se acordă o importanţă la fel de mare, fie că este om, fie animal. Am luat în bărci bărbaţi, femei, copii, bătrâni, dar şi căţei, pisici ori alte animale”, îşi aminteşte Sorin. Acum, şi-a luat licenţa de transmisiuni radio cu nota 10. Are dreptul să folosească toate frecvenţele internaţionale destinate radioamatorilor, iar acest lucru îl face şi mai util serviciului. Sorin Csaki nu este singurul care-şi găseşte aprecierea peste hotare, fiind adoptat imediat de către străini. Asistenta şefă din cadrul Spitalului de Urgenţă Petroşani, fostă componentă a SMURD Valea Jiului, salvează vieţi în Irak, iar munca ei este foarte apreciată de străini.

Cristina Ghenea

Aveţi bani de investit sau visaţi să trăiţi în locuri de basm? Se poate rezolva uşor, deoarece în judeţul nostru, pentru cei interesaţi, există mai multe opţiuni: castel, han sau conac.

La Mintia, castel de milioane de euro
Nici mai mult, nici mai puţin, decât cinci milioane de euro – acesta este preţul Castelului Gyulay Ferenc din Mintia, cel mai mare castel construit în stilul clasicist, existent la ora actuală în Ardeal. Castelul datează din secolul al XVII-lea, şi a aparţinut nobililor maghiari din Ardeal, din familia Gyulay. Acesta are mai mult de 10 camere şi a fost înălţat pe un domeniu princiar, care se întinde pe mai bine de cinci hectare şi care are acces la râul Mureş. Castelul păstrează în prezent, forma pe care contele Ludovic Gyulay i-a dat-o în anul 1834, când a renovat imobilul, modificându-l în stil clasicist. În grădina din jurul edificiului, au fost plantate specii rare de plante şi arbori, despre care legenda spune că au primit numele celor mai mari scriitori maghiari. În prezent, proprietarul castelului de la Mintia este Horvath Toldi Peter, un cetăţean maghiar, descendent al foştilor proprietari, stabilit în Australia de 30 de ani.

Cine doreşte un han bătrân de 250 de ani?

Construit în 1750, Hanul Piski din Simeria Veche este unul dintre cele mai vechi hanuri din România. Imobilul a avut o serie de proprietari, nobili ori ţărani înstăriţi, printre care şi baronul Gyorgy Banffy, fost guvernator al Transilvaniei şi descendent al uneia dintre cele mai vechi şi mai importante familii nobiliare ardelene. Între anii 1920 şi 1952, clădirea a fost folosită pe post de han. Actualul proprietar, Dana Todor, care locuieşte în Arad, a dobândit hanul în 1996, şi cere şapte sute de mii de euro pe clădirea monument. Problema e că ultimele renovări au fost făcute în urmă cu mai bine de 30 de ani şi imobilul aproape că a devenit o ruină, asta, în timp ce alte construcţii de pe domeniul ce se întinde pe o suprafaţă de 2 hectare, sunt deja la pământ. Potrivit administratorului public al oraşului Simeria, Adrian Bozdog, edilii simerieni intenţionează să cumpere imobilul pentru a-l restaura şi a-l include într-un circuit turistic, cerând în acest sens ajutorul Ministerului Culturii în anul 2009, de unde încă aşteaptă un răspuns.

Conac cu teren de tenis şi piscină
În comuna Ilia, pe un domeniu întins pe trei hectare, este construit de mai bine de 150 de ani, un conac al cărui actual proprietar este omul de afaceri Ionel Olteanu. Vechiul imobil a aparţinut unui preot rabin până în perioada comunistă, când acesta a fost nevoit să fugă din ţară. Draperiile şi scara interioară sunt păstrate încă de la inaugurarea conacului. În rest, acesta este restaurat şi are chiar şi piscină, teren de tenis, sală de biliard şi garaje. Potrivit site-ului www.eurovenus.ro, preţul conacului de la Ilia este de un milion de euro.

Sorina Popa

Vineri, la Haţeg, sute de persoane şi-au luat rămas bun de la deputatul Ioan Timiş, care a decedat pe 14 august într-o clinică din Londra. Deşi suferea de mai mulţi ani de o boală necruţătoare, parlamentarul a avut până în ultima clipă speranţa că Dumnezeu îl va ajuta să meargă mai departe, să-şi ducă la îndeplinire menirea cu care a venit pe lume, aceea de a-i ajuta pe semeni. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa şi inima lui a încetat să bată mai devreme cu o lună să împlinească 59 de ani.

Cine nu l-a cunoscut pe Ioan Timiş înseamnă că a fost vitregit de un prieten deosebit, de un om experimentat, care avea pentru oricine un cuvânt bun de spus. Cine nu l-a cunoscut pe Ioan Timiş nu a avut de unde să ştie că printre noi sunt şi oameni pentru care contează cinstea, dreptatea, demnitatea şi încrederea în semeni. Dar, cuvintele sunt prea mici pentru ca o personalitate ca Ioan Timiş să fie descrisă.
Plecat mult prea devreme dintre noi, parlamentarul hunedorean a fost plâns  de rude şi colegi, de numeroşi membri ai tuturor partidelor politice, colegi din  Parlamentul României, reprezentanţi ai Guvernului şi ai autorităţilor judeţene şi locale, directori ai instituţiilor de stat, dar şi prieteni şi oameni simpli, din Haţeg şi din localităţile învecinate, care au dorit să-l conducă pe ultimul drum pe concetăţeanul lor, deputatul Ioan Timiş. Biserica din centrul oraşului Haţeg s-a umplut de lume, vineri la amiază. Sute de coroane de flori au fost aşezate în curtea şi în jurul lăcaşului de cult din Haţeg. Slujba de înmormântare a fost oficiată de Preasfinţitul Părinte Gurie, Episcop al Hunedoarei şi Devei, însoţit de un sobor de 14 preoţi, din Ţara Haţegului.
Întreaga ceremonie a fost pe măsura personalităţii deputatului Ioan Timiş, sobră, dar emoţionantă pentru toţi cei prezenţi. Sicriul cu trupul neînsufleţit al lui Ioan Timiş a fost transportat, după slujba de înmormântare, în satul său natal, Reea, unde a fost îngropat în curtea bisericii din sat, biserică de curând renovată şi cu sprijinul celui decedat şi al celorlalţi membri ai familiei sale. Asta, pentru că, atunci când şi-a simţit aproape sfârşitul, Ioan Timiş şi-a exprimat dorinţa de a fi îngropat în curtea bisericii din satul său natal, acolo unde a făcut primii paşi în viaţă. Mulţi au fost cei care l-au condus pe ultimul drum pe deputatul Ioan Timiş.
Desigur, vor trece anii şi colbul uitării se va aşterne peste evenimente şi faptele unor oameni. Dar cu certitudine, oamenii din Reea, din Haţeg şi din toată Ţara Haţegului nu-l vor uita pe bărbatul şi omul politic care s-a înălţat dintre ei, făcând cinste frumoaselor locuri haţegane şi oamenilor de aici. Şi mulţi îşi vor aminti de sufletul său bun, de bărbatul şi omul politic care a le-a fost un prieten adevărat.
Iar noi, cei de la MESAGERUL HUNEDOREAN, mai putem acum doar să spunem: adio, dragă prietene, şi Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul tău cel bun în Împărăţia Sa cea Veşnică!