Nicolle Ebner

Monica Lupu (foto) are 37 de ani şi 20 de ani în „câmpul muncii”. Nu-ţi vine să crezi că zace atâta putere şi forţă de muncă într-o tânără atât de frumoasă şi sensibilă. Dar, după ce afli că e născută la Lunca Cernii – tărâm mirific, cu păşuni care îmbracă dealurile precum o mantie de catifea – primeşti şi răspunsul.

CD-ul „Bade dacă mă iubeşti”, realizat împreună cu orchestra „Crai Nou” din Alba Iulia, a ieşit pe piaţă în luna octombrie 2009 şi chiar dacă nu a apucat să-i facă o lansare oficială, a trezit imediat interesul celor din breaslă. Şi pentru că frumoasa interpretă Monica Lupu este şi propriul său manager -cu diplomă-, a brodit aşa de bine lucrurile, încât au început să curgă invitaţiile la emisiuni moderate de vedete incontestabile ale genului, cum ar fi Tiberiu Ceia – la TV Timişoara, iar duminică, adică în 28 februarie, Monica este invitată la televiziunea regională din Braşov. Următoarea escală televizată, Arad, dacă are timp. De la puţine femei am auzit că „este un avantaj faptul că ştiu să muncesc”, aşa că Monica m-a convins din prima clipă că este un interlocutor de elită al şuetei de astăzi.

Cum ai reuşit să-i convingi pe maeştrii din orchestra „Crai Nou”, cei care-l acompaniază pe Furdui Iancu, să te acompanieze şi pe tine, o începătoare în ale cântecului popular?

Am luat legătura cu unul dintre ei, care mi-a spus că dacă le place ce aud, atunci facem treabă împreună şi dacă nu, nu. Am primit răspunsul pe loc, dar mi-au spus din start că-mi va fi greu cu drumurile între Deva şi Alba. Aşa a şi fost, dar cum spuneam, nu mă sperie munca.

Cât ai lucrat la acest prim album al tău, cu orchestra „Crai Nou”?

Cam un an de zile am strâns materiale, am cules folclor şi de prin zona noastră, am mai primit cântece şi de la cineva, de la ei. Eu sunt o persoană foarte pretenţioasă, perfecţionistă şi cu alţii şi cu mine, şi nu am ales cântece care nu mi-au plăcut. Numai dacă am simţit că se pliază după sufletul meu, numai atunci m-am oprit la cântecul pe care l-am inclus în album. Îmi plac melodiile de dragoste, dar cânt şi despre familie, despre sat, oameni, despre obiceiuri, despre viaţă, având în vedere că am copilărit în Lunca Cernii, de unde am amintiri foarte frumoase. Genul ăsta de melodii mi se potriveşte şi le simt când le interpretez.

A crescut cu melodiile Nicoletei Voica, în fiecare dimineaţă, prin casă, cânta cu Tiberiu Ceia „Frumoasă-i vecina noastră”, ştie pe de rost cântecele Marianei Deac, dar a reuşit să-şi creeze propriul stil. Nu copiază pe nimeni, iar lumea o place cu adevărat, are din ce în ce mai multe invitaţii pentru spectacole, iar în Haţeg, unde stau părinţii ei, CD-ul s-a vândut ca pâinea caldă. Pentru viitor, îşi doreşte să mai scoată un album, asta în condiţiile în care va găsi alte melodii, ale căror mesaje să le poată transmite celor care o ascultă. Adică, ceva mai bun. Altfel, nu. Şi nu vrea să renunţe nici la profesia de economist şi nici la colegii din Direcţia Judeţeană de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, unde lucrează de şapte ani. Dar, parcă poţi ştii ce-ţi rezervă viaţa?

Amalia Gherghit

Profesionalism, dezinvoltură, har dăruit, firesc, dar şi un „ceva“ care ţine exclusiv de propria-i personalitate, sunt atuurile principale ale unui artist pe care vi-l prezentăm astăzi: Florin Mureşan (foto).

Născut în Hunedoara, la 13 februarie 1973, moment prielnic să-i spunem şi noi LA MULŢI ANI!, Florin Mureşan a urcat pentru prima dată pe scenă, la vârsta de şase ani, interpretând o melodie din folclor, iar doi ani mai târziu, a organizat personal, un spectacol de Ziua Mamei, la Căminul Cultural din satul în care a copilărit, Cristeştii Ciceului din Bistriţa Năsăud, moment în care a cântat prima sa melodie de muzică uşoară, dedicată mamei sale. Nu este întâmplătoare apropierea sa de lumea muzicii, fratele său fiind cunoscutul cantautor Ovidiu Komornyik.

R – Bine ai venit, Florin, în paginile ziarului nostru!

F.M. – Bine v-am găsit, atât pe voi, cât şi pe cititorii ziarului pe care-l alcătuiţi zi de zi, cu acceeaşi pasiune!

R – Am spus cititorilor noştri câteva amănunte despre tine. Rămân, însă, multe întrebări la care aş dori să ne răspunzi tu. Mi-aş dori, de exemplu, să ne spui, când a fost momentul în care ai decis să urmezi o carieră artistică.

F.M. – În adolescenţă. Noi aveam în familie un artist, pe Ovidiu, iar mama considera că eu nu am talent şi sperii vecinii cu ceea ce numesc eu muzică. În sinea mea, simţeam şi ştiam că pot cânta, drept urmare, am muncit cu mine, cu sunetele, cu rezistenţa mea, minimum opt ore în fiecare zi. A fost un efort care mi-a demonstrat mie, în primul rând, că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n sac, că munca reprezintă 80 la sută din succes şi n-am regretat nici o clipă din orele acelea, care pentru mulţi ar părea supraomeneşti.

R – Care este relaţia dintre tine şi Ovidiu Komornyik?

F.M. – Noi avem drumuri diferite. El a ales „succesul recunoscut” la o scară mult mai mare. Eu am fost din totdeauna un familist convins. Nu m-aş fi acomodat cu Bucureştiul, cu lumea show-bizz-ului de acolo, cu sacrificiile şi compromisurile pe care ar fi trebuit să le fac. În schimb, relaţia noastră este una cu totul specială. Am multe piese scrise de Ovidiu, înregistrez în studioul său şi sunt multe alte aspecte care ne leagă. În mod personal, este omul care m-a ajutat să renasc a doua oară.

R – Cum?

F.M. – Vedeţi dumneavoastră, moartea este singura certitudine a omului, pe pământ. Conştient sau nu, noi stăm de mână cu ea în fiecare clipă. Eu, sunt printre cei care au privit-o în ochi, la un moment dat. În acea situaţie, fratele şi cumnata mea, mi-au fost cel mai curativ medicament din lume. Am depăşit acel moment, dar fiecare secundă a mea pe acest pământ le-o datorez lor şi medicilor. În general, ar trebui să mulţumesc familiei mele, pentru tot sprijinul acordat în aceşti 37 de ani.

R – Povesteşte-ne câte ceva şi despre proiectele tale artistice.

F.M. – Pe lângă evenimentele publice sau private la care particip, respectiv festivaluri, zilele unor oraşe sau comune, concerte, nunţi şi alte evenimente de acest gen, încerc să şi compun. La finalul anului trecut am scris două piese: „Noi n-avem timp” şi „Aş vrea să-ţi fiu Crăciun”. sunt două piese de dragoste, spun eu frumoase, anul acesta am înregistrat deja un cover cu text în limba română. Intenţionez, de fapt, ca în câteva luni să pot scrie încă opt piese, ca la sfârşitul anului să lansez primul meu album.

R – Spuneai de festivaluri…

F.M. – Pe lângă cele din judeţ şi din ţară, pe care nu le menţionez, pentru că n-aş vrea să omit pe cineva, anul trecut, de Ziua Naţională a României, am fost invitat în Cehia, la Festivalul Internaţional din RICANY – Praga, şi am susţinut un minirecital la Ambasada României din Praga. Aici, am fost însoţit de un grup de copii de la Şcoala Generală din Călan şi de Cătălina Pânzariu, câştigătoarea trofeului acestui festival. Tot pentru 2010, ca eveniment notabil, urmează să particip în perioada 3-8 mai la Alessandria, în Italia, la invitaţia reprezentantului Consulatului General Italian, pentru regiunea Alba, Hunedoara şi Sibiu, la inaugurarea „Pieţii Alba Iulia” din centrul oraşului italian, moment în care voi susţine un recital, alături de colega mea de scenă, Roxana Olsanschi, atât pentru cei 6.000 de români din acea zonă, cât şi pentru italienii care vor dori să ne vadă.

R – În încheiere, aş mai vrea să-mi spui, care crezi tu că este cheia succesului tău.

F.M. – Nu ştiu dacă-l pot numi succes. Sper însă, să-l pot atinge într-o zi şi sper din suflet, că tot ce fac eu, pe plan muzical, să ajungă la inima oamenilor. De fapt, asta este tot ce contează. În rest, este muncă şi seriozitate, talent şi, de ce nu, un zâmbet – o veritabilă raritate în lumea sprâncenelor încruntate printre care trăim.

Nicolle Ebner

În Epistolele sale, Seneca spunea: „nimeni dintre aceia pe care bogăţia şi onorurile îi aşază pe o treaptă mai înaltă nu e mare. Aceasta este eroarea care ne înşală, că nu apreciem pe nimeni după ceea ce este, ci îi adăugăm şi cele ce-l împodobesc. Când vrei să apreciezi pe cineva la justa lui valoare şi să ştii ce fel de om este, priveşte-l gol: să lepede averea, să lepede onorurile şi celelalte minciuni ale soartei, să dezbrace până şi corpul – priveşte-i sufletul, dacă-i mare prin altceva sau prin el însuşi. Să apreciem fiecare lucru, îndepărtând ce se spune despre el, şi să cercetăm ce este, nu ce e numit”.
Am început şueta de astăzi cu filosoficele vorbe ale lui Seneca, pentru că, şi protagonista acestei ediţii, Paula Enuţ, se încadrează perfect în criteriile cunoaşterii omului, lăsate moştenire de intelectualul creator şi filosof roman. Cu şarm irezistibil, hărăzită deopotrivă de Dumnezeu, Natură şi Părinţi cu o vioiciune intelectuală şi spirituală canalizată – Slavă Cerului! – spre bine şi ajutorarea semenilor, Paula poate fi privită ca un fenomen zămislit de aceste tărâmuri mistice, ce mustesc de încărcătură istorică unică în lume. Să nu aveţi impresia că vă vorbesc de o călugăriţă, ci despre femeia care, în urmă cu 10 ani, a adus prima finanţare europeană în judeţul Hunedoara (numai vreo 60.000 de euro), pentru promovarea tradiţiilor şi meşteşugurilor de pe meleagurile noastre. Ce a făcut Paula în 1999, se străduiesc de zor să facă, de vreo patru ani încoace, alţii, pe căile de mult bătătorite de ea. Oportunitatea exploatată de Paula, alţii au descoperit-o abia acum, când din visteria ţării nu mai curg bani. Tot Paula, împreună cu buna mea prietenă Carmen Micu, au creat, în urmă tot cu mulţi ani, Asociaţia pentru Promovarea Egalităţii de Şanse (APES) din România-după modelul elveţian, cu sediul în Deva. În acele vremuri, egalitatea de şanse în România era subiect de bancuri. Imediat după APES, parlamentarele la ajutorul cărora am apelat pentru sprijinirea unor proiecte, au „furat” ideea, iar în Parlamentul României au apărut „comisiile pentru egalitate de şanse”. Şi pentru că tot suntem la capitolul premiere legate de Paula Enuţ şi APES, acum, toţi se dau peste cap să formeze şi să pregătească agenţi de dezvoltare, însă îmi face o deosebită plăcere să-i informez pe cititorii noştri că, în 2002,  APES a „scos pe piaţă” primii agenţi de dezvoltare din România. Majoritatea erau primari din mediul rural, că doar cine-şi cunoaşte mai bine nevoile şi oportunităţile. Îmi pare nespus de rău că, din lipsă de spaţiu, nu pot înşirui picanteriile povestite de Paula, aşa că mă rezum la povestea succintă a primului proiect cu finanţare europeană obţinut de judeţul Hunedoara în urmă cu 10 ani. 

Care este povestea proiectului EUgenia?
Proiectul internaţional avea scopul de a pune în parteneriat două ţări dezvoltate, din UE, cu două state în curs de aderare. Respectiv Franţa şi Belgia pe de o parte, şi România şi Ungaria, de cealaltă parte. Obiectivul selectat din România a fost Munţii Apuseni, însă bună parte din judeţele străbătute de lanţul muntos s-au retras din proiect în faza incipientă, şi a mai rămas Alba şi Hunedoara. În Alba, scopul proiectului era de încurajare a micilor producători şi de creare a unor mici ferme de lapte. Pe baza acestui proiect s-a dezvoltat societatea Albalact. La noi în judeţ, în zona Brad, am mers pe dezvoltarea potenţialului economic şi relansarea artei populare.

Cum de ai ajuns să te ocupi tu de proiect?
A fost o situaţie destul de ciudată. Toată lumea se ferea, pentru că nimeni nu ştia ce să facă şi pentru că nu exista un precedent. Totul a început de la o simplă invitaţie primită la Consiliul Judeţean Hunedoara, pentru o întâlnire de lucru în Belgia cu partenerii proiectului din cele patru ţări. Şi într-o criză de personal, şeful de la relaţii externe i-a propus preşedintelui Mihail Rudeanu să mă trimită pe mine, că eram mai „umblată pe dincolo” şi făcusem şi un an de specializare în Franţa, deci, mă descurcam în limba franceză. Aşa că am plecat, la Bruxelles, pe post de traducător. Or eu, ajunsă acolo, am luat lucrurile foarte în serios şi când m-am întors, am făcut un raport-gen eseu-foarte  sincer, dezbrăcat de toată diplomaţia şi micile artificii tehnice şi şmecherii pe care funcţionarii publici rodaţi ştiu să le folosească în propria apărare în faţa şefilor. Cred că sinceritatea a sensibilizat şi m-au anunţat că mă voi ocupa de proiect.

 Întâlnirea de la Bruxelles?
Vreau să-ţi spun că, la prima întâlnire, am acumulat o mare frustrare. Coordonatorul proiectului din cele patru ţări era un belgian care s-a îmbrăţişat şi a discutat cu toţi ceilalţi,  iar pe mine, ca reprezentant al României, m-a tratat cu multă nebăgare de seamă, mi s-a părut chiar dispreţuitoare. Afectată, m-am gândit în sinea mea că o să mă ţină minte pentru asta, toată viaţa lui şi o să afle şi ce este România şi judeţul Hunedoara. Şi exact aşa s-a întâmplat. Când am ajuns în ţară, am constatat că nu pot ţine legătura cu cei de la Bruxelles, pentru că nu aveam calculator şi Internet. Obligatoriu, legătura se ţinea prim mail, or, noi corespondam prin fax şi ăla unul singur în consiliu. Era în 1999, iar când m-am dus la preşedinte să-i cer calculator şi Iinternet, s-a uitat la mine ca la o fiinţă de pe altă planetă. În cele din urmă, am aflat de la coordonatorul de proiect din Bruxelles că pot folosi bani, pentru dotare, din cei peste 60.000 de euro alocaţi judeţului Hunedoara. Am făcut o cerere de plată, ca şi cum aş fi făcut-o către părinţii mei, neştiind care sunt procedurile. Cred că au rămas consternaţi, într-o primă fază, dar când m-au văzut atât de hotărâtă să demarez proiectul, belgienii au început să mă ajute. Atunci a fost prima lecţie în care am înţeles că am de-a face cu birocraţia europeană, că nu contează numai dorinţa ta de a face un proiect, ci există nişte reguli care trebuie urmate. Aşa am ajuns să cumpăr pe bani europeni primul calculator performant din consiliul judeţean şi am introdus Internet. Pot spune că, prima legătură cu Belgia, făcută pe Internet prin intermediul telefoniei fixe cum era atunci, s-a realizat de pe calculatorul din biroul meu, de pe numărul 220120. Am avut un aliat în consilierul preşedintelui Rudeanu, Ciprian Alic, care, la rândul lui, a înţeles foarte bine oportunitatea unui astfel de proiect.
•  •  •
Prin intermediul proiectului „EUgenia”, europenii au aflat despre ceramica de Obârşa, despre nea Petru, care mai face încă fluiere duble, unice în lume. A bătut la pas, casă cu casă, pentru a identifica  meşterii artizani din zona Bradului pe care apoi i-a dus la Bruxelles imortalizaţi într-un album despre tradiţiile şi obiceiurile din judeţul Hunedoara. Ba chiar a reuşit să-i aducă pe belgieni la Obârşa, unde au mâncat iaurt din oale de lut, cu degetele, pentru că nu au mai avut răbdare să primească linguri. A întâlnit oameni şi locuri care i-au schimbat viaţa, aici contribuind şi discipolul ei, profesorul Mircea Lac. Şi uite aşa, Paula Enuţ, tratată la prima întâlnire din 1999 de belgieni precum „răţuşca cea urâtă”, a devenit, în 10 ani, „găina cu ouă de aur” pentru judeţ. Are la activ, vreo 12 proiecte internaţionale, dar despre unul dintre cele mai importante pentru comunităţile rurale, pe axa Leader, voi vorbi la momentul potrivit, pentru că aduce satelor din judeţul Hunedoara câteva milioane de euro, pentru dezvoltare.  Şi când te gândeşti că, într-una din şuetele televizate, le spuneam telespectatorilor să se uite bine la Paula Enuţ, că sigur va ajunge mare şi tare la Bruxelles. Era prin 2004.

Nicolle Ebner

Blând, cu o figură bonomă, genul de persoană care face tot posibilul să arate ca un om normal şi să treacă neobservat, profesorul Firicel Ciarnău (foto), din Simeria, era să mă păcălească şi pe mine. Noroc cu prietenul Dimitri Tâlvescu, care mi-a şoptit la ureche, că stau de vorbă cu unul dintre cei mai „tari” astrologi din România. Profesorului de matematică Firicel Ciarnău, astrologia şi numerologia (considerat tatăl numerologiei în România) i-au adus faima, revista elveţiană „Astrologie Heute” menţionându-l ca unul dintre cei mai prolifici astrologi români. Director şi fondator al primei şcoli de astrologie din România-”Fidelia”, recunoscut drept „Astrologul anului” în 2004 pentru merite deosebite şi contribuţia adusă astrologiei româneşti, membru fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Astrologilor din România, redactor coordonator al revistelor electronice Astro Text şi Astrele, autor al cărţii „Numerele vii”-care a devenit bibliografie la unele facultăţi, Firicel Ciarnău a ajuns, prin intermediul Internetului, să modereze, în total, peste 30.000 de persoane zilnic, români din toate colţurile lumii. Până să-l întâlnesc, am fost convinsă că, ce-ţi este scris în stele, „în frunte ţi-e pus”, şi chiar dacă o mai coteşti, finalul nu poate fi altul. La prima lecţie de astrologie la care am participat – adică şueta pe care am înregistrat-o – profesorul Ciarnău, care studiază de o viaţă influenţa mişcării astrelor asupra noastră, ca entităţi energetice, mi-a spus cu totul altceva. Aşa s-au brodit lucrurile, de am ajuns să primesc răspunsul la una dintre marile mele dileme. În urmă cu trei ani, pe vremea când eram în vizită la sora mea, în Miami-Florida, un astrolog prezicea, într-o emisiune, finalul erei preşedinţilor „…escu” din România, în 2009. Prin urmare, recunosc, eram convinsă că Antonescu n-are cum să ajungă preşedinte iar boieria lui Băsescu se încheie în 6 decembrie. Şi totuşi…

De ce Băsescu şi nu Geoană?
Poate cel mai mare dar primit de oameni de la Divinitate, în afară de viaţă, este liberul arbitru. Or, astrologia, care este o ştiinţă în toată regula, nu impune, ci doar predispune. Adică îţi creionează programul de viaţă, dar de tine depinde dacă depăşeşti programul sau nu, dacă faci bine sau rău. Deci, nimic nu este bătut în cuie, nimic nu este predestinat, există doar o cale trasată pe care o respecţi sau nu, că doar tu singur ţi-ai asumat-o. Cei care îşi depăşesc programul, foarte bine, iar pentru cei care se lovesc de eşec, nu este nimeni vinovat, decât ei singuri, pentru că nu au fost în stare să respecte programul. Nu am vrut să studiez alegerile prezidenţiale, deoarece, în ultimul timp, m-a scârbit toată situaţia politică din România şi nu vreau să mai discut politică cu nimeni, nici măcar cu cei din familie. M-am uitat peste astrogramele lui Băsescu şi ale lui Geoană. Se confirmă astrologic agresivitatea lui Traian Băsescu, la fel cum se confirmă şi faptul că Geoană poate fi dus de vânt. 

Şi atunci, care este soluţia? Care dintre cei doi s-ar fi potrivit, cu adevărat, mai bine, României?
Credeţi-mă, şi eu mă întreb care este soluţia. Ştiu că ar fi fost extraordinar să puteţi scrie un articol pe această temă, dar sincer, nu este clar.

Bun, dacă nu ştim ce preşedinte i se potriveşte, atunci care este oare „programul” României, drumul pe care ar trebui să meargă, misiunea ei?
Desigur, interpretările sunt mult mai multe şi mai complexe, dar făcând calculele necesare pe baza datelor de „naştere” ale României, toate acestea mie îmi spun un lucru important: România are o misiune spirituală, ar putea deveni un lider spiritual pentru alte popoare. Şi să fie clar din start, când vorbesc despre spiritualitate, nu mă refer numai la biserici, mânăstiri, “sobor de preoţi” şi alte asemenea. Vorbesc de spiritualitatea în sensul său adevărat, care înseamnă mult mai mult, incredibil mai mult, decât cred cei ce nu au aprofundat acest domeniu.

Aţi cunoscut vreun candidat la alegeri, sau vreun program electoral care să fie în armonie cu misiunea României?
Mă tem că nu! Da, sunt absolut de acord că trăim într-o lume modernă, trăim în planul fizic şi atunci trebuie să respectăm legile sociale ale planului fizic, inclusiv România nu poate neglija aşa ceva, dar… atât de mult au copiat politicienii programele altor ţări, încât nu au fost atenţi că ele sunt potrivite pentru misiunile acelor state şi nu se potrivesc foarte bine misiunii principale a ţării pentru care candidează, de parcă ar candida pentru o altă ţară şi nu pentru România.
(în numărul viitor, aflaţi, din astrogramele profesorului Ciarnău, când va fi apogeul crizei economice şi când iese România la liman).

Nicolle Ebner

 În criză de spaţiu, mă voi limita doar la câteva cuvinte despre prietenul meu Dumitru Tâlvescu (foto), Dimitri, cum îi spunem unii dintre noi, ca să las loc dialogului avut cu el acum câteva săptămâni, când, spre bucuria mea, m-a invitat la lansarea cărţii lui, „Anul şi copiii săi”. După cum spunea scriitorul Dumitru Hurubă, prezent la acea deosebită seară cu prietenii, bunul Dumnezeu i-a repartizat lui Dimitri o doză bună de har, şi mă aştept ca, mintenaş, să devină membru al Uniunii Scriitorilor din România. Îl cunosc pe Dimitri de prin 1996, de pe vremea când luptam cu sistemul „ticăloşit” din casele de copii din Deva. Împreună, duceam lădiţe cu mere-cumpărate de el- copiilor din căminul de pe Bariţiu şi le dădeam în mânuţa orfanilor, ca să fim siguri că le mănâncă şi nu ajung în plasele directoarei sau a îngrijitoarelor, aşa cum ajungeau baxurile de margarină sau alte ajutoare trimise din străinătate. Împreună cu el îmi băgam nasul-precum o soacră- în oalele cu mâncare pentru cei abandonaţi de soartă, ca să constat fără surprindere, că în loc de carnea trecută în meniu, în oale erau rătăcite câteva bucăţi de slănină, şi aia râncedă. Apoi, ne-am pierdut, culmea, într-un oraş atât de mic cum este Deva, dar reîntâlnirea m-a bucurat enorm, pentru că lansarea cărţii a fost şi un bun prilej de a depăna amintiri. Retras din tumultul civilizaţiei într-o căsuţă din Săcărâmb-mai aproape de cerul poetic şi de meteoriţii căzători, care numai de acolo pot fi văzuţi, Dimitri a continuat să facă bine celor din jur. De data aceasta, binele lui s-a concretizat în cartea „Anul şi copiii lui”.

 Nu ştiu să se fi tipărit până acum o astfel de carte calendar sau jurnal de familie, de o eleganţă desăvârşită, apreciată chiar de critici. Care este de fapt, mesajul?
Este un pretext, pentru orice cititor, să-şi îmbogăţească cunoştinţele despre an, aşa cum a fost el perceput de diverse popoare, de-a lungul timpului, despre an ca timp şi ca localizare geografică. Cartea mea este o poveste despre fiecare lună a anului, în parte, de unde-i vine numele, cum îi spunem noi, simbolurile religioase ale sărbătorilor. Ineditul acestei cărţi este faptul că, după fiecare lună, sunt nişte rubricaturi pe care orice cititor şi le poate lega de evenimentele familiei, personale sau aniversări. Conceptul îmi aparţine în totalitate iar în final, cartea poate reprezenta un adevărat jurnal de familie.

 Adică nu este o carte obişnuită?
Nu. Ai posibilitatea să-ţi aminteşti cât ai avut glicemia în ianuarie, cât ai avut colesterolul în februarie, când este ziua prietenilor sau a colegilor de serviciu, când s-a născut primul nepot. Acesta este motivul pentru care a apărut această carte.

Acum, Dimitri pregăteşte o carte cu aforisme despre dragoste şi încă una despre Revoluţia din 1989. Dar, Revoluţia văzută mai altfel, cu alţi ochi. Cartea este parţial adevărată, cu mare încărcătură biografică, şi o parte ficţiune, pentru că, bunul meu prieten Dimitri a ajuns la concluzia că Revoluţia din decembrie 1989 a fost învinsă. S-a
întâmplat altceva decât au sperat toţi cei care au ieşit, atunci, în stradă. Şi dacă nu ştiaţi, Dimitri scrie de mult poezie şi poeme în proză, critici de carte, are cărţi traduse în franceză, şi a contribuit substanţial la realizarea filmului despre Revoluţia din România. A stat liniştit, până acum, pentru că este convins că adevărurile ies ca ghioceii din zăpadă, iar când faci ceva şi nu te baţi cu pumnii în piept, demonstrează multe calităţi. Şi când te gândeşti că 16 ani a fost finanţist…

Cu siguranţă, locuitorii oraşului său, Călan, îl cunosc deja şi se mândresc cu el. Dar, pentru ceilalţi cetăţeni ai judeţului, cu excepţia fanilor artelor marţiale, numele său nu le spune nimic. De aceea, publicăm astăzi acest interviu cu sportivul, campionul mondial, dar mai ales, omul care se dovedeşte a fi, la cei 24 de ani ai săi, Cosmin Oprescu (foto), un băiat de aur. 

Pentru cine nu te cunoaşte, ne spui câteva cuvinte despre tine? Cine este, de fapt, Cosmin Oprescu?
M-am născut la data de 11 septembrie 1985. Cred că destinul a vrut să-mi joace o festă făcând să vin pe lume la această dată. Fratele meu e născut pe 6 august, ziua în care americanii au bombardat Japonia, eu pe 11 septembrie, ziua în care America a fost bombardată. Vă rog să o luaţi ca pe o glumă, deoarece eu sunt total împotriva violenţelor de acest gen. De mic am fost un luptător. Încă din prima săptămână, m-am „luptat” cu nervii familiei. Eram foarte rău, foarte agitat şi ţipam continuu, aducându-i pe ai mei la exasperare.
M-am luptat apoi cu dorul de casă, deoarece de la trei la şase ani am stat cu bunicii într-un sat de munte, foarte frumos de altfel.
Când am început şcoala, am revenit acasă, şi atunci a început lupta cu lecţiile. Aveam o mare problemă cu memorarea poeziilor din cartea de citire, poezii comuniste fără cap şi fără coadă. Trebuia să mi se explice înţelesul fiecărui vers, a fiecărui cuvânt şi abia după aceea le puteam reţine. A fost apoi lupta cu surplusul de energie, care trebuia consumată, pe cât se putea, într-un mod constructiv.

Cum şi de ce ai ales acest sport?
M-am înscris la un curs de dans, dar eram complet „afon”. Am trecut apoi la gimnastică, dar eram prea „bătrân”. Aici l-am avut ca antrenor pe domnul Teo. Cred că el a fost prima persoană care mi-a „citit” o anumită latură a caracterului. Văzând îndârjirea şi voinţa cu care munceam, a înţeles că pentru mine sportul, oricare ar fi el, nu va fi o simplă joacă, un mod de a pierde timpul sau de a consuma energia. Le-a transmis asta părinţilor şi le-a spus că la anii mei nu voi mai putea deveni suficient de mobil şi de flexibil, pentru a mă remarca în gimnastică. Era mai bine să încerc altceva. Şi cum opţiuni prea multe nu erau, am ajuns la Tae-kwon-do (din fericire). Asta am făcut şi îi mulţumesc.
Revenind la însuşirea mea de luptător, pot spune că, odată cu înscrierea la Tae-kwon-do, au început cele mai grele şi mai dureroase lupte pe care le-am avut până la acel moment: lupta cu lipsurile materiale.

Poţi să ne povesteşti o întâmplare legată de începuturile tale în acest sport?
Îmi amintesc că, la câteva zile după ce am început să mă antrenez, a urmat o deplasare la Oradea. Antrenorul Popa Cristinel m-a anunţat în ultimul moment, că mă ia şi pe mine. Am plâns o seară întreagă (şi nu numai eu), pentru că nu am avut 100.000 de lei să pot merge. Din fericire, a fost printre puţinele deplasări pe care le-am ratat, dar, din nefericire, de fiecare dată a fost foarte greu. Cu bani împrumutaţi, cu sacrificarea altor bunuri necesare, cu renunţarea la multe din lucrurile care aduc bucurie copiilor, cu ajutorul unor „oameni de bine” şi, nu în ultimul rând, cu ajutorul lui Dumnezeu, m-am descurcat de fiecare dată la limită.
Tot la Oradea a fost prima competiţie la care am participat şi printre puţinele la care nu am câştigat nimic.

Ce a urmat după aceasta?
Am continuat să muncesc din greu, şi greu nu e o figură de stil… De trei ori pe săptămână aveam antrenamente într-o sală, pe care Grupul Şcolar Călan ne-a pus-o cu generozitate la dispoziţie, dar care nu avea un minimum de confort necesar (mă refer la căldură – iarna, apă caldă, ca să nu mai vorbesc de echipamentul specific).
În afară de antrenamentele de bază, făceam alergări pe dealurile din apropierea oraşului, forţă şi tehnică în casă, cu un echipament rudimentar, pe care mi-l confecţionam singur.

Care a fost cea mai dificilă perioadă din cariera ta?
Foarte greu a fost în perioada anilor de liceu. Primul an l-am făcut la Călan, la Grupul Şcolar. Fiind un spirit mai pragmatic, mi-am dat seama că e mai bine să fac un liceu de specialitate, ca să am asigurată o meserie, pentru orice eventualitate. Iarăşi se punea problema lipsei banilor. Am făcut naveta timp de aproape trei ani,  numai la „ocazie”. Iernile, în special, erau  groaznice… îngheţam prin staţii, ajungeam acasă la 5-6 după amiază, mâncam repede ceva şi stăteam sub plapumă 15-30 de minute să mă încălzesc. Plecam apoi la antrenament două ore, tot într-o sală îngheţată. De cele mai multe ori, când mă întorceam acasă, adormeam instantaneu şi trebuia sa mă trezesc a doua zi la ora 5 dimineaţa, ca să învăţ. Nu mi-e ruşine să recunosc nici faptul că, s-a întâmplat de multe ori să-i rog pe ai mei să-mi facă un referat, o traducere sau un rezumat  al unei lecţii. A fost greu, dar a trecut şi aproape am uitat. Mulţumirile pe care le aveam erau datorate, în primul rând, carierei sportive. Începusem să câştig Campionatele şi Cupele Naţionale, participam la Concursurile Europene ca membru al Lotului naţional.  Când am trecut de la juniori la seniori, a fost un moment de cumpănă. Mă obişnuisem să câştig la juniori şi recunosc, mă speria gândul că la seniori nu o să mai fiu la fel de bun şi o să dezamăgesc. Atunci a intervenit familia şi antrenorul.

Nu te-ai gândit niciodată în adolescenţă să te retragi din acest sport?
Îmi amintesc vorbele de atunci ale mamei: „nu-mi place ceea ce faci, mi-e teamă de fiecare dată când lupţi, dar dacă ţie îţi place şi vrei să continui, nu trebuie să te sperie schimbarea. Va fi o perioadă în care vei pierde, poate, dar îţi vei reveni”. Antrenorul, de asemenea, mi-a explicat că, o retragere de doi-trei ani cum voiam eu, putea însemna sfârşitul carierei, deoarece aş fi pierdut contactul cu ceilalţi luptători, cu competiţiile şi e foarte greu să o iei de la început.
I-am ascultat şi din nou am avut noroc, pentru că, la prima competiţie la care am participat, am luat medalia de aur şi asta mi-a dat curajul şi forţa necesară să continui.
Un alt moment de cumpănă a fost determinat de dezamăgirile de natură materială. Era prima oară când trebuia să fiu premiat de Ministerul Tineretului şi Sportului şi, sincer, mă aşteptam să fiu recompensat cu vreo 20 de milioane. În schimb am primit trei milioane… Am plâns de supărare. Mă gândeam la toate sacrificiile din anii trecuţi, la toate planurile pe care mi le făcusem, şi eram pe cale să renunţ. Tot familia a intervenit şi m-au convins să merg mai departe. Mi-au spus să nu lupt niciodată pentru bani, că satisfacţiile morale, faptul că am călătorit atât de mult şi am văzut atât de multe, toate acestea sunt de zeci de ori mai importante decât banii. Mi-au mai spus că, odată şi odată, vor veni şi satisfacţiile materiale, dar pe acestea să le privesc ca pe un bonus şi nu ca pe un scop. Din nou, au avut dreptate!

Care au fost momentele emoţionante, când ai trăit cele mai frumoase clipe?
Primirea care mi s-a făcut când am devenit vicecampion mondial şi am fost aşteptat în staţia de autobuz cu flori şi cu pancarte, apoi am fost luat pe sus… Momentul în care, de zilele oraşului Călan, am fost chemat pe scenă şi făcut „cetăţean de onoare”… Şi multe altele. Dar, cu toată sinceritatea o spun, nimic nu se poate compara cu momentul magnific, magic, de nedescris, în care, de pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, vezi drapelul ţării tale ridicându-se, asculţi imnul României, simţi sute de ochi aţintiţi asupra ta şi sângele cum clocoteşte… Revezi mai târziu de zeci de ori înregistrarea şi tot nu-ţi vine să crezi că a fost adevărat, că acel campion cu lacrimi pe obraz eşti tu, un copil dintr-o ţară atât de des blamată, dintr-un orăşel ce parcă a dispărut şi de pe harta judeţului.
Iată că, după 100 de ani, Călanul revine în Europa. Acum 100 de ani a devenit cunoscut prin cenuşiul fontei unice produse în furnalele sale, iar acum, prin aurul medaliei unui sportiv.
Deci, se poate. Nu folosesc cuvinte mari şi nu exagerez, dar, prin foarte multă muncă, ambiţie, dăruire şi sacrificii, se poate. Se poate, cu un dram de noroc, şi desigur… cu ajutor divin.

Ai avut întotdeauna sprijinul celor apropiaţi?
Dacă stau să mă gândesc, pe tot parcursul vieţii mele, am simţit că există o mână care mă călăuzeşte, care mă ridică atunci când aproape mă prăbuşesc, care mă ajută să merg mai departe… Din păcate, nu acelaşi lucru se poate spune despre semenii noştri. Nu despre toţi şi nu întotdeauna.
Bănuiesc că ai trăit şi momente mai puţin plăcute legate de acest sport.
Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu dezamăgit, să fiu nedreptăţit, dar mereu a venit şi reversul: consolarea. O să dau un singur exemplu. La Campionatul Mondial din Quebec, Canada, în finală, am ştiut că am fost furat de arbitri. Ştiu că mulţi sportivi spun asta ori de câte ori pierd, dar vă rog să mă credeţi, nu îmi stă în caracter…, iar pe de altă parte, am suficientă experienţă şi discernământ, ca să îmi dau seama când pierd sau câştig. Nu cred că aş putea găsi cuvintele, care să exprime starea de spirit de atunci, amărăciunea şi durerea din suflet… Nu aş mai vrea să trec vreodată prin aşa ceva. Mergând spre podiumul de premiere, am auzit de pe margine voci, care mă încurajau, am simţit strângerea de mână a mai multor adversari, iar antrenorul Poloniei mi-a spus: „Capul sus! Pentru noi, tu eşti campionul!” (…despre acest tip de consolare vorbeam…) Când am ajuns la podium, mi-am privit adversarul din finală şi mi-a părut rău pentru el. Oricum, nu era el vinovat, dar mi-am zis că, atunci când voi ajunge campion mondial, îmi doresc din tot sufletul… să o merit. Dorinţa mi s-a împlinit după un an.
Tot la capitolul dezamăgiri, aş vrea să trec şi faptul că, în momentul de apogeu al carierei mele de până acum, lângă mine nu s-a aflat şi una dintre persoanele la care am ţinut cel mai mult: tatăl meu, decedat în urmă cu 6 luni. Consolarea este că, îi simt mereu prezenţa şi ştiu că de undeva, de sus din cer, mă veghează.
Şi, la sfârşit, o mai veche dezamăgire, o nemulţumire pe care am mai spus-o şi o voi mai spune, de câte ori voi avea ocazia: diferenţa, total nedreaptă, care se face între sporturile olimpice şi cele neolimpice. Nu pot să înţeleg şi nu voi renunţa să amintesc de acest lucru, până când cineva îmi va explica logica acestei diferenţieri. Aş înţelege dacă s-ar diferenţia sporturile în funcţie de numărul de ţări sau numărul de sportivi participanţi la competiţii. Atâta timp cât se organizează şi la noi Campionate Europene, Mondiale, Cupe Mondiale cu zeci de ţări şi sute de sportivi, nu cred că e normal ca în anumite sporturi să se acorde o serie de drepturi, doar pentru că sunt olimpice. Acelaşi steag se ridică şi pentru noi, acelaşi imn se cântă şi pentru aceeaşi ţară luptăm. Sper că voi ajunge să înţeleg această situaţie, sau şi mai bine ar fi, dacă situaţia respectivă s-ar schimba în sens pozitiv.
Olimpic sau nu, răsplătit sau nu, este sportul pe care l-am ales, care mi-a adus numeroase satisfacţii şi voi continua să-l practic atâta timp cât se va mai putea.

 (Interviu realizat de prof. Cornel Dumitriu)

Nicolle Ebner

Am constatat cu stupoare că sunt mai bine de doi ani de când „ţin” această rubrică săptămânală, creată cu scopul de a-i face cunoscuţi cititorilor cotidianului MESAGERUL HUNEDOREAN pe cei care, cu modestie, fără să se bată cu pumnul în piept, consolidează prin faptele şi meritele lor, temelia pe care se zideşte istoria acestor vremuri. Oameni care fac cinste nu numai judeţului, ci şi României prin realizările lor, dar care nu penetrează în linia întâi, pentru că nu sunt interesaţi de funcţii oferite pe tavă, bazându-se, ca tot românul sănătos la minte, pe ceea ce construieşte cu propriile mâini. Nu-mi vine să cred că am descoperit, fără nici un efort, peste 100 de hunedoreni demni de toată lauda, care tac şi fac. După cum am mai spus-o, se pare că cineva, acolo sus, chiar mă iubeşte cu adevărat, pentru că altfel, nu aveam cum să învăţ să văd cu alţi ochi universul din jurul meu, pentru că am pierdut deprinderea să mai privim în jurul nostru. Eu încerc să vă fac să nu mai treceţi nepăsători pe lângă oameni ca Remus Balint (foto) (Bil sau nea Rema), de exemplu, genul de creator şi modelator de caractere şi performanţă, care se încadrează perfect în profilul şi scopul „şuetei”. Unul dintre profesorii care a făcut enorm pentru handbalul hunedorean, şi care, în ciuda ofertelor extrem de tentante, a preferat să rămână acasă, în Hunedoara, hotărât să descopere şi să propulseze adevărate valori din rândul urmaşilor siderurgiştilor. Bil a fost primul meu antrenor de handbal, pe vremea când eram elevă la Şcoala nr. 7 din Hunedoara, când toţi făceam sport de plăcere. El a văzut în mine un sportiv cu potenţial şi nu a greşit, pentru că, după câţiva ani, am ajuns campioană naţională la junioare. M-am apucat de handbal, pentru că m-am îndrăgostit de profesorul meu, normal, ca toate adolescentele. Îl iubesc şi acum pe Bil, pentru tot ceea ce a făcut pentru handbalul hunedorean, pentru caracterul şi implicarea sa, pentru cei 50 de ani de carieră sportivă neîntreruptă, pentru că l-a descoperit pe marele Vasile Stângă şi pe alţii, care au ajuns oameni de bază în echipe mari şi chiar în naţionala României; pentru că, întotdeauna, a fost şi părinte şi pedagog şi medic şi cel mai bun prieten de care are nevoie un adolescent aflat la răscruce. 

 Sunt atât de curioasă, cum l-ai descoperit pe Vasile Stângă, handbalistul din Hunedoara considerat, la un moment dat, cel mai bun din lume, cu o detentă care-i descuraja pe toţi jucătorii?
Într-o zi, era prin 1970, când făceam antrenament la handbal cu echipa de băieţi de la Şcoala Generală nr. 7 din Hunedoara, mă trezesc cu un băieţel, care mi-a spus să mă duc să-l văd pe Sucă, la fotbal, că ştiţi ce bun e la handbal? Exact aşa mi-a spus. N-am s-o uit toată viaţa. Jucau fotbal pe terenul şcolii şi l-am urmărit, vreo 10 minute. O aşchiuţă de copil, agil, iute. Îl întreb dacă nu vrea să facă handbal. Nici nu a vrut să audă. L-am luat cu binişorul şi i-am spus că poate face şi handbal şi fotbal, după care poate alege. Şi a venit. Când am văzut calitatea în el, detenta, fibra musculară, am început să lucrez separat cu el, pentru forţă şi detentă. De multe ori, pleca acasă târându-şi ghiozdanul după el, atât era de sleit de puteri. A ajuns Vasile, în trei luni de handbal, spaima portarilor. L-am dat tot timpul exemplu. Nu făcea niciodată nimic în minus din ce-i dădeam. Meritul meu nu este că l-am făcut handbalist, ci că l-am descoperit. Vasile Stângă, orice sport ar fi făcut, ar fi fost cel mai bun. După ce l-a luat Steaua – l-am sfătuit să nu se ducă la alt club şi m-a ascultat – era o vorbă: Gaţiu era cel mai bun jucător de fotbal din echipa de handbal, iar după ce a venit Stângă, şi-a găsit naşul.

Pe unde au ajuns alţi tineri talentaţi, descoperiţi de tine? 
De-a lungul anilor, m-a ajutat Dumnezeu şi pasiunea de am mai descoperit vreo 11 copii care au fost selectaţi pentru loturi de juniori, tineret, naţionala mare, Stângă, Daniel Apostu, care apără şi acum, la 42 de ani, Andrei Mihalcea, care acum este extremă dreapta la echipa naţională de handbal. Sau Andrei Santeiu, care acum joacă la Dinamo. Mai am un copil descoperit de mine şi care este la Centrul Naţional de Excelenţă de la Sighişoara. Toţi cei care mi-au trecut prin mână s-au realizat. Actualul antrenor de la Cetate Deva este un fost elev de-al meu.

 Ce mai faci acum, că ştiu că Asociaţia de Handbal a municipiului Hunedoara nu funcţionează, pentru că nu sunt bani?
Tot un fost elev de-al meu şi-a făcut un club de handbal, la Hunedoara şi m-a rugat să-l ajut. Nu l-am putut refuza.

Din luna mai, de când este antrenor la Clubul Sportiv Domino-Handbal Hunedoara, Bil lucrează nonstop. Fără bani, pentru că clubul este la început. I-au trecut prin mână peste 300 de copii dornici să calce pe urmele lui Vasile Stângă sau ale lui Mihalcea. A format două grupe, în care învaţă să facă performanţă şi se modelează caracterul a 50 de pui de hunedoreni; 50 de tineri care nu vor pierde niciodată timpul prin baruri, care vor duce o viaţă sănătoasă, care vor învăţa să fie altruişti, oricât ar fi viaţa de vitregă; 50 de tineri, care, la rândul lor, vor duce mai departe renumele handbalului hunedorean, pentru că aşa i-a învăţat nea Bil. Şi când te gândeşti că este doar un început al unui club privat de handbal în Hunedoara. Prin urmare, toată dragostea şi recunoştinţa mea, şi a dumneavoastră – dacă-mi permiteţi acest lucru –, pentru un asemenea semen de-al nostru.

Nicolle Ebner

Rămăsesem datoare, din ediţia trecută a şuetei, cu ultima parte a conversaţiei avute cu pictorul hunedorean, Sorin Ienulescu.
Vă reamintesc faptul că, artistul face parte din prima generaţie de absolvenţi ai Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti, formată în contextul cultural şi politic postdecembrist, o generaţie simptomatică, ajunsă din acest motiv subiect de studiu pentru critica de artă. Pentru Sorin Ienulescu, dorinţa de a expune în spaţiul hunedorean, în special la Galeriile „Forma” din Deva, a fost, în primul rând, un act simbolic, o întoarcere acasă, dar şi un fel de mângâiere pentru orgoliul rănit, în adolescenţă.

Crezi că este necesară şi foarte multă luptă să te remarci, să te înfigi, să fii la momentul potrivit, în locul potrivit, ca să cunoşti oamenii potriviţi să te ajute? Şi ce-ar mai trebui adăugat la reţeta reuşitei în acest domeniu?
Da, cu siguranţă, este nevoie de tot ceea ce aţi enumerat la începutul întrebării. În plus, cred că ar mai fi nevoie, probabil, şi de mai puţine orgolii, mai multă comunicare, mai multe idei. Termenul este complex, dar cu siguranţă, şi simplu. Ca să funcţioneze, trebuie adus la simplitate.

Cine mai cumpără tablouri, opere de artă?
La noi, cine poate. Probabil. În sensul financiar al cuvântului. Şi cunoscătorii, şi, să spunem, o parte dintre cei care privesc arta ca pe o investiţie. Poate că nu toată lumea ştie că arta este a patra putere în lume din punct de vedere financiar. În schimb, o ştiu foarte bine englezii şi americanii. Depinde de cei care au bani să privească arta ca pe o acţiune, iar pe artist, să-l perceapă mai degrabă ca pe o firmă în care merită să investească. Şi dacă simte că a dat peste un profesionist şi că investiţia în el – prin cumpărarea unei lucrări – nu se va risipi pe un „merţan”, ci vor fi investiţi, la rândul lor, în actul de creaţie, atunci acea persoană a dat lovitura. Şi dacă stau bine să mă gândesc, şi artistul ar trebui să aibă acelaşi tip de mentalitate. Mărcile care ne reprezintă pe noi, artiştii, sunt operele create de noi şi nu cred că ar trebui să ne identificăm printr-un anumit tip de comportament, adică să mă integrez social în sensul penibil. Oricum, lucrurile sunt clare. Sunt alte generaţii de artişti care gândesc altfel, se mişcă altfel. Nu mai este categoria de artişti cărora sistemul comunist le cam înmuia posmagii. Stăteau în atelier şi primeau comenzi. Ăsta era şi motivul pentru care doreau ca toate neamurile să se facă artişti. Am înţeles lucrul acesta, abia în timpul studenţiei.

Cu prima „personală”, cea de la Deva, ai deschis de fapt un lung turneu naţional, pădurea copilăriei tale urmând a fi expusă în galerii din oraşe mai mari, sau mai mici. Este un început. Dar unde ţi-ai dori, cel mai mult şi mai mult, să-ţi vezi lucrările expuse?
Cu certitudine, la Londra. Altă lume, alt public, alt gen de creaţie…
Pictorul hunedorean mi-a spus că expoziţia personală de la Deva a însemnat
mai mult decât consolidarea încrederii în propriile forţe. A însemnat şi reîntâlnirea cu vechi prieteni din Valea Jiului, care au venit în număr neaşteptat de mare. Emoţiile şi frământările interioare s-au estompat abia după multe zile de la vernisaj, dar mi-a mărturisit că evenimentul de la Deva a meritat tot efortul. A creat, special, conceptul expoziţiei de la Deva. A realizat fiecare lucrare, în funcţie de mărimea pereţilor. A „împădurit” galeriile „Forma” cu profunde simboluri şi mesaje, determinându-i pe vizitatori să zăbovească mai mult în faţa lucrărilor, pentru a „decripta” povestea vieţii, scrisă în culori de pictorul hunedorean. Legat de conceptul expoziţiei, copacul,
artistul mi-a mărturisit că: „pot spune că m-am regăsit. M-a echilibrat. Ideea este că pot să fac atât de multe lucruri, încât nu ştiam ce să fac. Şi am simţit că asta îmi aparţine. Şi l-am transformat într-o idee, într-un concept, într-o expoziţie. Conceptul acesta l-am descoperit la Londra, unde am stat o perioadă”.

Nicolle Ebner

Serile trecute, am plecat de la redacţie, destul de târziu, ca de obicei, cu misiunea de a mă întâlni cu artistul plastic Sorin Ienulescu (foto). Era ultima zi a expoziţiei vernisate la Galeriile „Forma” din Deva şi, pentru că este hunedorean de-al nostru – profil perfect pentru genul de personaje care fac subiectul acestei rubrici – m-am grăbit să-l întâlnesc şi să stăm preţ de câteva minute, la o şuetă. Mărturisesc faptul că, după nici cinci minute de la începutul conversaţiei, mi-a trecut oboseala, subit. Cu siguranţă, datorită interlocutorului meu, genul de om extrem de profund, de realist, de coerent în idei. Dar, cu siguranţă şi datorită pădurii în care am stat la şuetă cu pictorul din Cimpa, redată de acesta, copac cu copac, în zecile de lucrări expuse, încă, la acel ceas de seară, la Galeriile Forma. M-a dezarmat, şi am apreciat, deopotrivă, sinceritatea cu care a recunoscut că nu a avut curajul, nu s-a simţit încă pregătit ca prima lui expoziţie personală să fie analizată sub lupa atentă a criticilor de la Bucureşti. Şi atunci, a ales Deva. Şi-a dorit enorm să studieze la Liceul de Arte Plastice din Deva, dar nu a reuşit. Şi dacă nu a reuşit să vină la Deva ca elev, a venit ca artist consacrat. Pentru că, să nu mă înţelegeţi greşit, prima „personală” a lui Sorin Ienulescu nu înseamnă debutul lui în artă. Asta s-a întâmplat prin 1997, artistul hunedorean făcând parte din prima generaţie de absolvenţi ai Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, de după Revoluţie. Şueta noastră a durat mai bine de o oră şi din păcate, spaţiul restrâns mă determină să împart povestea în două părţi. Au fost prea importante destăinuirile şi trăirile artistului, ca să nu le acord importanţa cuvenită. Şi apoi, prima „personală“ a unui artist de talia lui Sorin Ienulescu, nu poate fi consemnată doar în două cuvinte.

 Ai lucrat la mină, ai făcut o şcoală de măcelari, ai făcut liceul la seral. Cât de greu ţi-a fost să devii student la Universitatea Naţională de Artă din Bucureşti?
Spre deosebire de alţii, care au prins câte şapte-opt examene, eu am intrat din a patra încercare. M-a ajutat ambiţia, dar şi ruşinea faţă de localnicii din Cimpa, momârlani adevăraţi, încă închistaţi în tradiţii şi prejudecăţi, şi care şi în zi de astăzi spun că Petroşaniul este la periferia Cimpei, şi nu invers. Şi până la urmă, mi se pare corect să fim „buricul pământului”, pentru că noi am fost acolo primii, şi o să mai fim. Deci, până la urmă, cred că a fost o combinaţie de ruşine, ambiţie şi prostie… cred. Oricum, dacă ştiam cât mă costă, cred că mă răzgândeam. De fapt, cred că făceam o altă şcoală, ceva mult mai practic. Nu neapărat inginerie. Am vrut să fac filologie. Cu un tată ofiţer, am învăţat bine limba română acasă.

 Ce-i cu obsesia asta pentru copaci?
Am creat pluralul de la copac. Ştiţi care este? PĂDURE. Probabil că, un anumit tip de public nu vede pădurea, de copaci. Sunt unu, doi, trei, patru, nouă copaci. E vorba de un plural, dar pentru mine nu este un plural. Atunci hai să ne jucăm de-a pluralul, dar de fapt ne jucăm de-a pădurea. Copacul, laitmotivul care apare în toate lucrările expuse în prima „personală” de la Deva este o amprentă, un martor al existenţei noastre – vrem, nu vrem, face parte din viaţa noastră -şi un simbol. Aşa îl văd eu. Este o amprentă a vieţii noastre, ce este în spate sunt secvenţe din existenţa noastră. Este omniprezent, pentru că este imaterial, şi e de când lumea, de la pomul Edenic, până la cel Cosmic.  Tipul de atitudine care se regăseşte în imaginea mea este, din punct de vedere plastic, asumată, urmărită, căutată. Există accident, există libertate, noutate, există surpriză, dar pe baza unor principii simple. Care funcţionează şi care creează această varietate. Şi nu este o obsesie, cu siguranţă.

 Reacţia societăţii faţă de artişti nu este una tocmai binevoitoare. Uniunea Artiştilor Plastici pierde spaţii, pierde ateliere. Pare mai mult hotărâtă să vă distrugă, decât să vă ajute. Oare de ce?
Lipsă de comunicare, de înţelegere, de interes. Poate trebuie ca şi noi să fim mai dinamici, să creem punţi de legătură. Să fim mai vizibili, aşa cum cinematografia şi literatura o reuşeşte foarte bine, probabil că şi noi va trebui să facem ceva în acest sens. Tranziţia este destul de grea şi se pare că Silviu Brucan avea dreptate. Îmi aduc aminte că eram student, când Brucan a spus acel „stupid people” şi Doamne, ce ne-am enervat toţi. Apoi, uşor, uşor, ne-am dat seama că a avut dreptate. Până când îţi găseşti noi mijloace de lucru, până te transformi…

 (continuare în ediţia de săptămâna viitoare)