Adriana Năstase

Odată cu începerea noii sesiuni parlamentare, la propunerea Biroului Permanent Naţional (BPN) al PSD, senatorul Cosmin Nicula (foto) a fost reconfirmat în funcţia de vicelider al grupului PSD din Senatul României.

A fost o surpriză realegerea?
Pentru mine nu, cred că nici pentru colegii mei care m-au propus şi m-au votat. Funcţia de vicelider nu e doar un titlu onorific, e dovada faptului că am înţeles ce înseamnă munca în echipă în cadrul grupului PSD din Senatul României.
Plecând de la premisa că aţi deţinut aceeaşi funcţie şi în mandatul domnului Mircea Geoană – nu au existat voci care să vă solicite schimbarea?
Haideţi să lămurim un lucru. Un partid politic nu înseamnă doar conducătorul, preşedintele partidului, ci întreaga echipă. Am ales un alt preşedinte, în persoana domnului Victor Ponta. Dar lucrurile care merg nu trebuie schimbate! Şi nu mă refer aici doar la sistemul politic, ci la tot ce înseamnă mecanism în societatea românească. Ne-am obişnuit să schimbăm din temelii totul, reforma statului (cu care ne ameninţă unii şi alţii de câţiva ani) înseamnă cu totul altceva. Înseamnă identificarea aspectelor pozitive, susţinerea şi încurajarea lor – pe de o parte – şi găsirea soluţiilor de eficientizare pentru părţile nefuncţionale ale sistemului. Grupul parlamentar PSD din Senat a funcţionat deosebit de eficient şi cred că acesta este motivul realegerii mele.
De obicei, activitatea unui politician ajunge în mass-media doar dacă iese din tipare, în cele mai multe dintre cazuri, nu prin aspecte pozitive. Concret, sunteţi la jumătatea primului mandat de senator. Ce aţi făcut pentru cei care v-au votat?
Aveţi perfectă dreptate, din păcate vina este comună. Atât a politicienilor, care nu ştiu să comunice cu mass-media, cât şi a jurnaliştilor, care vânează doar senzaţionalul, activitatea şi munca susţinută neavând deseori loc în materialele de presă. Da, au trecut doi ani de când am fost ales Senator al Văii Jiului. Activitatea mea parlamentară poate fi consultată permanent pe site-ul Senatului şi nu mă feresc să spun asta. Mă număr printre iniţiatorii celor două moţiuni simple, depuse, în acest an, la Senat: „Transporturile din România, trase pe dreapta de guvernarea cu aceeaşi orientare” şi „Guvernanţi, opriţi umilirea pensionarilor şi militarilor români!”, precum şi a moţiunii de cenzură: „Opriţi genocidul social!”. Tot în acest an, am iniţiat alături de colegii mei opt propuneri legislative. Mai mult decât atât, am susţinut permanent proiectele depuse de primarii hunedoreni şi am făcut lobby pentru aprobarea lor, indiferent de culoarea politică a primăriilor respective. Eu reprezint interesele întregului judeţ. Dacă pot să obţin aprobarea bugetului pentru un drum, un pod sau o biserică din judeţ, nu voi sta să mă întreb dacă e primar PSD-ist, sau de la alt partid. Pentru că pe acel drum nu vor trece doar membrii de partid sau simpatizanţi. Ştiu că par vorbe de politician, dar dacă veţi verifica, vă veţi convinge. Cred în ceea ce înseamnă o echipă. Activitatea din Parlament e dublată de audienţe, întâlniri, şedinţe, negocieri. E partea nevăzută a activităţii mele, dar şi cea mai importantă. Am învăţat să ţin legătura cu electoratul meu, cu oamenii care îmi semnalează problemele cu care se confruntă.
Pentru că aţi pomenit de legătura cu oamenii – aveţi cabinetul senatorial în Valea Jiului. Despre ce discută oamenii cu dumneavoastră? Ce vă cer?
Cabinetul senatorial este în Valea Jiului, însă nu trebuie să uităm că sunt şi preşedinte al organizaţiei municipale a PSD din Deva. Cei mai mulţi dintre cetăţenii care vin în audienţe se confruntă cu problema lipsei  locurilor de muncă şi a condiţiilor grele de muncă. Destul de multe persoane vin să ne semnaleze încălcări ale legii şi îşi caută şi la noi dreptatea. De aceea, e foarte important să menţinem o relaţie activă de lucru cu toţi consilierii noştri locali sau judeţeni. De multe ori, rezolvarea problemelor semnalate e la ei. Şi nu aş ezita să îi amintesc şi  pe oamenii care vin să mă tragă la răspundere. E un gest firesc şi normal. Încă din campanie, am promovat ideea unui ales responsabil. Dacă nu aş avea şi trageri la răspundere din partea cetăţenilor, nu aş putea să apreciez importanţa activităţii mele. Aşa că oamenii vin şi mă întreabă: cum aţi votat legea x? de ce nu a trecut moţiunea y? E dreptul lor să întrebe şi obligaţia mea să le răspund şi să le reprezint interesele.
Ne prezentaţi o imagine aproape idilică a politicianului, în care din păcate, mulţi dintre noi nu mai credem. De ce a scăzut încrederea oamenilor în politicieni?
Sincer? Doar din cauza politicienilor. În ultimii ani, am asistat la o deteriorare constantă a calităţii politicienilor români. Au ajuns să facă politică foarte mulţi neaveniţi, nu vreau să jignesc pe nimeni. Însă, ca în orice domeniu, fiecare ar trebui să îşi cunoască limitele. Activitatea politică permite – din păcate – accesul la destul de multă influenţă şi putere. Acesta e motivul pentru care un candidat, pentru că nu îi pot spune politician, promite. Doar atât poate face pentru cei care îl vor vota! Şi atunci, se afundă în promisiuni imposibil de onorat şi de  realizat. Ce se alege după? Oameni nemulţumiţi, probleme nerezolvate, tensiuni sociale, neîncredere. Mult mai grav este însă fenomenul de politică de interese, când un cerc restrâns de politicieni lucrează doar pentru interesele lor. Din păcate, societatea românească a permis dezvoltarea acestor modele negative de politicieni. Ce rămâne de făcut? Singura armă este votul oamenilor. Nu poţi permite să fii minţit tot timpul, să alegi tot oamenii care te-au dezamăgit. Doar un vot corect, cerebral şi meritat poate promova politicieni responsabili.
Aţi adus vorba despre vot. Sunteţi în plină campanie electorală, pe 19 septembrie aveţi alegeri pentru funcţia de preşedinte al organizaţiei judeţene. Candidaţi?
Da. Voi candida şi sper să şi câştig. Nu consider că sunt în campanie electorală, sau cel puţin, nici unul dintre colegii mei nu ar trebui să fie. Suntem o echipă, ne cunoaştem bunele şi relele, deci, nu văd cum aş putea convinge acum, pe ultima sută de metri, oamenii cu care lucrez de atâţia ani şi care ştiu ce aşteptări să aibă. Cred în competiţie deschisă, cred în votul democratic, dar mai mult, cred în faptul că delegaţii vor alege pentru binele întregului partid, indiferent de tot ceea ce li s-a promis în această aşa-zisă campanie electorală. Chiar cred că lucrez cu oameni echilibraţi, care pot cântări dincolo de promisiuni şi sentimente şi care au viziunea viitorului partidului. Asta e tot ceea ce contează din alegerile ce urmează. Înspre ce vrem să ne îndreptăm.

Nicolle Ebner

Ştiaţi că… Universitatea Ecologică “Traian” din Deva este prima unitate privată de învăţământ superior înfiinţată în România? În vara acestui an, aniversează 20 de ani de la înfiinţare aşa că am ţinut să punctez evenimentul aşa cum se cuvine, adică, depănând amintiri despre acele începuturi, cu cine altcineva, decât cu iniţiatorul acestui proiect, profesorul Sigismund Duma (foto), rectorul universităţii devene. Stând la o şuetă în modestul său birou, m-a cucerit povestind despre perioada de început a anilor ‘90, când foarte mulţi dintre noi eram entuziaşti, încrezători, visători, speram! Sigismund Duma a terminat repede cu visarea şi a conştientizat că Deva, fără un mediu academic, un mediu universitar, nu se poate numi oraş reşedinţă de judeţ. Iniţial, a vrut să dea drumul la o unitate de învăţământ superior de stat, dar nu a găsit profesori dispuşi să vină să facă ore, la Deva, pe o retribuţie bugetară. Atunci, a elaborat un plan de învăţământ cu un grup de profesori universitari, printre care se număra şi academicianul Ion Haiduc, actualul preşedinte al Academiei Române. De dragul dialogului, nu mai lungesc povestea. M-au impresionat răspunsurile, am apreciat francheţea interlocutorului de mare clasă-un mare cunoscător şi vorbitor în egală măsură, dar în acelaşi timp, m-a îndurerat perspectiva procesului de îndobitocire a neamului-ce poate fi perceput şi de un om simplu, ca mine- şi la care conducătorii noştri contribuie cu sârguinţă. Dar, să începem cu începutul. Nu i-au fost dragi niciodată contabilii. Vedea tot timpul în faţa ochilor nişte persoane cu cotiere, ochelari cu lentile cât fundul borcanului şi creionul chimic după ureche, pe care-i interesau doar cifrele şi „beletul” de decontare. Limitaţi doar la cifre şi nimic altceva. Plecând de la acest sentiment, şi-a dorit să înfiinţeze un gen de învăţământ superior, care să formeze economişti, dar şi cu o percepţie în zona inginerească. Adică, măcar să înţeleagă un proces tehnologic, să poată citi o hartă, un plan de situaţii, să aibă o viziune asupra unei strategii. Aşa a plecat Sigismund Duma, la drum, cu un plan de învăţământ foarte bine gândit, apropiat celui de la Oxford, care avea o singură specializare, cea de inginerie economică.

Cu ce zestre aţi început?

Nu ştiu dacă a mai avut vreo instituţie de învăţământ superior o asemenea colecţie de valori, pentru că am plecat de la ideea că învăţământ superior de bună calitate nu se poate face fără să ai profesori de înaltă ţinută şi valoare academică. Şi am reuşit, chiar de la început, să aduc la Deva, cei mai buni profesori din centrele universitare din Bucureşti, Cluj, Timişoara.

A fost agreată această idee de pionierat în România, de inginerie economică?

Nu. Mi s-a spus că în România avem ori ingineri, ori economişti. Nimeni nu s-a gândit că trebuie să ai acoperită şi zona aceasta de predare-preluare a cunoaşterii, a percepţiei asupra unei realităţi economice, ce trebuie să o legi obligatoriu de un domeniu concret. Că am avut o viziune corectă, au demonstrat-o rezultatele primelor promoţii de la facultatea din Deva, care le-au surclasat de departe pe cele de la ASE, unde absolvenţii noştri îşi dădeau licenţa. Ai mei luau licenţa în procent de 95-96 la sută cu note foarte mari. Cei de la ASE, doar 50-70 la sută reuşeau să-şi ia licenţa.

Care au fost motivele care au dus la obţinerea unor asemenea rezultate?

În primul rând, la Deva se făceau cinci ani de facultate, în timp ce la ASE doar patru. La noi, 40 de ore de curs şi laborator pe săptămână, la ei, doar 32. În al doilea rând, am adus la Deva mari profesori. Fiecare aducea la rândul său o cunoaştere la nivel maximal în domeniul lui. Rigoare, ordine, disciplină, prezenţă la curs, seminarii, laborator. În acest fel, nu numai că au fost mai buni decât ai ASE-ului, dar au fost absorbiţi imediat şi pe piaţa muncii.

Cât de departe au ajuns aceşti absolvenţi ai primei facultăţi private din România?

Mulţi dintre ei ocupă funcţii înalte şi în prezent. Consilieri (Claudia Bedea, fost şef al cabinetului prefectului Pompiliu Budulan este acum prim consilier al ministrului Economiei, Adrian Videanu), Ovidiu Marian a fost preşedintele Autorităţii Naţionale de Turism în Guvernul Tăriceanu. Una dintre absolvente, Bianca Muntean, este conferenţiar la Barkley University-California. Mi-a trimis de curând o felicitare. Mai sunt prin Canada, prin Franţa. Sunt mai buni decât ai lor, cu mult, cu mult.

Când a început să se „piardă” din calitate?

Când ne-au obligat să scoatem modulul de discipline inginereşti şi ştiinţele fundamentale, şi să trecem doar pe modulul economic, cursuri de patru ani, şi un număr mai redus de ore. Chiar dacă eşti învăţământ privat, trebuie să te supui regulilor, pentru că faci parte din sistemul naţional. N-ai voie să ai idei bune. Mai apoi, a apărut sistemul Bologna (trei ani pentru licenţă, doi ani de masterat şi eventual, doi-trei ani de doctorat) pe care francezii, germanii, englezii nu l-au adoptat, în schimb, noi l-am aplicat. O porcărie ordinară.

Credeţi că este un gest premeditat, o intenţie a cuiva, sau este doar o lipsă de sete de cunoaştere a noilor generaţii?

Este un proiect de îndobitocire a neamurilor, nu numai a poporului român. Imaginaţi-vă că absolvenţii din Portugalia, de câţiva ani, nu ştiu decât să numere banii. Nici ei nu mai au şcoală serioasă. Atât ştiu, numai că ei au fost cândva stăpâni şi au ce număra. Şi în Spania şcoala s-a pierdut. Italienii fac şcoală de calitate doar în nord, în rest şi la ei este doar o prostituţie intelectuală. Iată că şi noi am muşcat din această capcană, să ne îndobitocim neamul. Eu spun că pe termen mediu şi lung, o asemenea formă de învăţământ este de fapt un atentat la siguranţa naţională. Ne-am salvat neamul, noi, ardelenii, suntem cei care am salvat românismul prin oamenii de cultură şi prin cei de ştiinţă. Ce facem astăzi, pentru că şi bruma de tineri de bună calitate pe care-i formăm se duc afară? Rămânem cu ce? Este o dramă ceea ce se petrece în învăţământ, iar primul lucru care ar trebui să se sisteze este acest sistem de învăţământ Bologna.

Cum vedeţi învăţământul la distanţă?

Prostituţie intelectuală. Eu aşa numesc învăţământul la distanţă, care s-a dovedit un fiasco. Italienii l-au abandonat, după ce a început scandalul diplomelor. Au început şi francezii pentru tinerii din fostele colonii, până când a izbucnit şi aici un mare scandal, deoarece nu li s-au recunoscut diplomele la nivel academic, ci la nivel popular. Au avut şi americanii o formă de învăţământ la distanţă pentru tinerii din Alaska, până s-au trezit cu absolvenţi de inginerie care nici măcar nu ştiau să scrie. Dădeau test grilă, pe care îl completau prietenii. La noi, în afară de sărăcia economică, venită peste noi ca un tăvălug, a venit şi sărăcia de cunoaştere. Aşa încât, putem spune cu certitudine că, noi, dascălii, asistăm neputincioşi la un program de îndobitocire a neamului. S-ar părea că aici ne situăm.

Reţineţi că aceste consideraţii vin de la o voce avizată. Sigismund Duma (profesor de modă veche, cum îi place să spună) deţine titlul ştiinţific de doctor al Universităţii Bucureşti, a elaborat şi publicat peste 80 de lucrări ştiinţifice în reviste din ţară şi străinătate, este autor al unor cărţi de mare importanţă cu teme din geo-ecologie, ecografie economică mondială, management general, economie mondială.

Nicolle Ebner

Monica Lupu (foto) are 37 de ani şi 20 de ani în „câmpul muncii”. Nu-ţi vine să crezi că zace atâta putere şi forţă de muncă într-o tânără atât de frumoasă şi sensibilă. Dar, după ce afli că e născută la Lunca Cernii – tărâm mirific, cu păşuni care îmbracă dealurile precum o mantie de catifea – primeşti şi răspunsul.

CD-ul „Bade dacă mă iubeşti”, realizat împreună cu orchestra „Crai Nou” din Alba Iulia, a ieşit pe piaţă în luna octombrie 2009 şi chiar dacă nu a apucat să-i facă o lansare oficială, a trezit imediat interesul celor din breaslă. Şi pentru că frumoasa interpretă Monica Lupu este şi propriul său manager -cu diplomă-, a brodit aşa de bine lucrurile, încât au început să curgă invitaţiile la emisiuni moderate de vedete incontestabile ale genului, cum ar fi Tiberiu Ceia – la TV Timişoara, iar duminică, adică în 28 februarie, Monica este invitată la televiziunea regională din Braşov. Următoarea escală televizată, Arad, dacă are timp. De la puţine femei am auzit că „este un avantaj faptul că ştiu să muncesc”, aşa că Monica m-a convins din prima clipă că este un interlocutor de elită al şuetei de astăzi.

Cum ai reuşit să-i convingi pe maeştrii din orchestra „Crai Nou”, cei care-l acompaniază pe Furdui Iancu, să te acompanieze şi pe tine, o începătoare în ale cântecului popular?

Am luat legătura cu unul dintre ei, care mi-a spus că dacă le place ce aud, atunci facem treabă împreună şi dacă nu, nu. Am primit răspunsul pe loc, dar mi-au spus din start că-mi va fi greu cu drumurile între Deva şi Alba. Aşa a şi fost, dar cum spuneam, nu mă sperie munca.

Cât ai lucrat la acest prim album al tău, cu orchestra „Crai Nou”?

Cam un an de zile am strâns materiale, am cules folclor şi de prin zona noastră, am mai primit cântece şi de la cineva, de la ei. Eu sunt o persoană foarte pretenţioasă, perfecţionistă şi cu alţii şi cu mine, şi nu am ales cântece care nu mi-au plăcut. Numai dacă am simţit că se pliază după sufletul meu, numai atunci m-am oprit la cântecul pe care l-am inclus în album. Îmi plac melodiile de dragoste, dar cânt şi despre familie, despre sat, oameni, despre obiceiuri, despre viaţă, având în vedere că am copilărit în Lunca Cernii, de unde am amintiri foarte frumoase. Genul ăsta de melodii mi se potriveşte şi le simt când le interpretez.

A crescut cu melodiile Nicoletei Voica, în fiecare dimineaţă, prin casă, cânta cu Tiberiu Ceia „Frumoasă-i vecina noastră”, ştie pe de rost cântecele Marianei Deac, dar a reuşit să-şi creeze propriul stil. Nu copiază pe nimeni, iar lumea o place cu adevărat, are din ce în ce mai multe invitaţii pentru spectacole, iar în Haţeg, unde stau părinţii ei, CD-ul s-a vândut ca pâinea caldă. Pentru viitor, îşi doreşte să mai scoată un album, asta în condiţiile în care va găsi alte melodii, ale căror mesaje să le poată transmite celor care o ascultă. Adică, ceva mai bun. Altfel, nu. Şi nu vrea să renunţe nici la profesia de economist şi nici la colegii din Direcţia Judeţeană de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, unde lucrează de şapte ani. Dar, parcă poţi ştii ce-ţi rezervă viaţa?

Amalia Gherghit

Profesionalism, dezinvoltură, har dăruit, firesc, dar şi un „ceva“ care ţine exclusiv de propria-i personalitate, sunt atuurile principale ale unui artist pe care vi-l prezentăm astăzi: Florin Mureşan (foto).

Născut în Hunedoara, la 13 februarie 1973, moment prielnic să-i spunem şi noi LA MULŢI ANI!, Florin Mureşan a urcat pentru prima dată pe scenă, la vârsta de şase ani, interpretând o melodie din folclor, iar doi ani mai târziu, a organizat personal, un spectacol de Ziua Mamei, la Căminul Cultural din satul în care a copilărit, Cristeştii Ciceului din Bistriţa Năsăud, moment în care a cântat prima sa melodie de muzică uşoară, dedicată mamei sale. Nu este întâmplătoare apropierea sa de lumea muzicii, fratele său fiind cunoscutul cantautor Ovidiu Komornyik.

R – Bine ai venit, Florin, în paginile ziarului nostru!

F.M. – Bine v-am găsit, atât pe voi, cât şi pe cititorii ziarului pe care-l alcătuiţi zi de zi, cu acceeaşi pasiune!

R – Am spus cititorilor noştri câteva amănunte despre tine. Rămân, însă, multe întrebări la care aş dori să ne răspunzi tu. Mi-aş dori, de exemplu, să ne spui, când a fost momentul în care ai decis să urmezi o carieră artistică.

F.M. – În adolescenţă. Noi aveam în familie un artist, pe Ovidiu, iar mama considera că eu nu am talent şi sperii vecinii cu ceea ce numesc eu muzică. În sinea mea, simţeam şi ştiam că pot cânta, drept urmare, am muncit cu mine, cu sunetele, cu rezistenţa mea, minimum opt ore în fiecare zi. A fost un efort care mi-a demonstrat mie, în primul rând, că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n sac, că munca reprezintă 80 la sută din succes şi n-am regretat nici o clipă din orele acelea, care pentru mulţi ar părea supraomeneşti.

R – Care este relaţia dintre tine şi Ovidiu Komornyik?

F.M. – Noi avem drumuri diferite. El a ales „succesul recunoscut” la o scară mult mai mare. Eu am fost din totdeauna un familist convins. Nu m-aş fi acomodat cu Bucureştiul, cu lumea show-bizz-ului de acolo, cu sacrificiile şi compromisurile pe care ar fi trebuit să le fac. În schimb, relaţia noastră este una cu totul specială. Am multe piese scrise de Ovidiu, înregistrez în studioul său şi sunt multe alte aspecte care ne leagă. În mod personal, este omul care m-a ajutat să renasc a doua oară.

R – Cum?

F.M. – Vedeţi dumneavoastră, moartea este singura certitudine a omului, pe pământ. Conştient sau nu, noi stăm de mână cu ea în fiecare clipă. Eu, sunt printre cei care au privit-o în ochi, la un moment dat. În acea situaţie, fratele şi cumnata mea, mi-au fost cel mai curativ medicament din lume. Am depăşit acel moment, dar fiecare secundă a mea pe acest pământ le-o datorez lor şi medicilor. În general, ar trebui să mulţumesc familiei mele, pentru tot sprijinul acordat în aceşti 37 de ani.

R – Povesteşte-ne câte ceva şi despre proiectele tale artistice.

F.M. – Pe lângă evenimentele publice sau private la care particip, respectiv festivaluri, zilele unor oraşe sau comune, concerte, nunţi şi alte evenimente de acest gen, încerc să şi compun. La finalul anului trecut am scris două piese: „Noi n-avem timp” şi „Aş vrea să-ţi fiu Crăciun”. sunt două piese de dragoste, spun eu frumoase, anul acesta am înregistrat deja un cover cu text în limba română. Intenţionez, de fapt, ca în câteva luni să pot scrie încă opt piese, ca la sfârşitul anului să lansez primul meu album.

R – Spuneai de festivaluri…

F.M. – Pe lângă cele din judeţ şi din ţară, pe care nu le menţionez, pentru că n-aş vrea să omit pe cineva, anul trecut, de Ziua Naţională a României, am fost invitat în Cehia, la Festivalul Internaţional din RICANY – Praga, şi am susţinut un minirecital la Ambasada României din Praga. Aici, am fost însoţit de un grup de copii de la Şcoala Generală din Călan şi de Cătălina Pânzariu, câştigătoarea trofeului acestui festival. Tot pentru 2010, ca eveniment notabil, urmează să particip în perioada 3-8 mai la Alessandria, în Italia, la invitaţia reprezentantului Consulatului General Italian, pentru regiunea Alba, Hunedoara şi Sibiu, la inaugurarea „Pieţii Alba Iulia” din centrul oraşului italian, moment în care voi susţine un recital, alături de colega mea de scenă, Roxana Olsanschi, atât pentru cei 6.000 de români din acea zonă, cât şi pentru italienii care vor dori să ne vadă.

R – În încheiere, aş mai vrea să-mi spui, care crezi tu că este cheia succesului tău.

F.M. – Nu ştiu dacă-l pot numi succes. Sper însă, să-l pot atinge într-o zi şi sper din suflet, că tot ce fac eu, pe plan muzical, să ajungă la inima oamenilor. De fapt, asta este tot ce contează. În rest, este muncă şi seriozitate, talent şi, de ce nu, un zâmbet – o veritabilă raritate în lumea sprâncenelor încruntate printre care trăim.

Nicolle Ebner

În Epistolele sale, Seneca spunea: „nimeni dintre aceia pe care bogăţia şi onorurile îi aşază pe o treaptă mai înaltă nu e mare. Aceasta este eroarea care ne înşală, că nu apreciem pe nimeni după ceea ce este, ci îi adăugăm şi cele ce-l împodobesc. Când vrei să apreciezi pe cineva la justa lui valoare şi să ştii ce fel de om este, priveşte-l gol: să lepede averea, să lepede onorurile şi celelalte minciuni ale soartei, să dezbrace până şi corpul – priveşte-i sufletul, dacă-i mare prin altceva sau prin el însuşi. Să apreciem fiecare lucru, îndepărtând ce se spune despre el, şi să cercetăm ce este, nu ce e numit”.
Am început şueta de astăzi cu filosoficele vorbe ale lui Seneca, pentru că, şi protagonista acestei ediţii, Paula Enuţ, se încadrează perfect în criteriile cunoaşterii omului, lăsate moştenire de intelectualul creator şi filosof roman. Cu şarm irezistibil, hărăzită deopotrivă de Dumnezeu, Natură şi Părinţi cu o vioiciune intelectuală şi spirituală canalizată – Slavă Cerului! – spre bine şi ajutorarea semenilor, Paula poate fi privită ca un fenomen zămislit de aceste tărâmuri mistice, ce mustesc de încărcătură istorică unică în lume. Să nu aveţi impresia că vă vorbesc de o călugăriţă, ci despre femeia care, în urmă cu 10 ani, a adus prima finanţare europeană în judeţul Hunedoara (numai vreo 60.000 de euro), pentru promovarea tradiţiilor şi meşteşugurilor de pe meleagurile noastre. Ce a făcut Paula în 1999, se străduiesc de zor să facă, de vreo patru ani încoace, alţii, pe căile de mult bătătorite de ea. Oportunitatea exploatată de Paula, alţii au descoperit-o abia acum, când din visteria ţării nu mai curg bani. Tot Paula, împreună cu buna mea prietenă Carmen Micu, au creat, în urmă tot cu mulţi ani, Asociaţia pentru Promovarea Egalităţii de Şanse (APES) din România-după modelul elveţian, cu sediul în Deva. În acele vremuri, egalitatea de şanse în România era subiect de bancuri. Imediat după APES, parlamentarele la ajutorul cărora am apelat pentru sprijinirea unor proiecte, au „furat” ideea, iar în Parlamentul României au apărut „comisiile pentru egalitate de şanse”. Şi pentru că tot suntem la capitolul premiere legate de Paula Enuţ şi APES, acum, toţi se dau peste cap să formeze şi să pregătească agenţi de dezvoltare, însă îmi face o deosebită plăcere să-i informez pe cititorii noştri că, în 2002,  APES a „scos pe piaţă” primii agenţi de dezvoltare din România. Majoritatea erau primari din mediul rural, că doar cine-şi cunoaşte mai bine nevoile şi oportunităţile. Îmi pare nespus de rău că, din lipsă de spaţiu, nu pot înşirui picanteriile povestite de Paula, aşa că mă rezum la povestea succintă a primului proiect cu finanţare europeană obţinut de judeţul Hunedoara în urmă cu 10 ani. 

Care este povestea proiectului EUgenia?
Proiectul internaţional avea scopul de a pune în parteneriat două ţări dezvoltate, din UE, cu două state în curs de aderare. Respectiv Franţa şi Belgia pe de o parte, şi România şi Ungaria, de cealaltă parte. Obiectivul selectat din România a fost Munţii Apuseni, însă bună parte din judeţele străbătute de lanţul muntos s-au retras din proiect în faza incipientă, şi a mai rămas Alba şi Hunedoara. În Alba, scopul proiectului era de încurajare a micilor producători şi de creare a unor mici ferme de lapte. Pe baza acestui proiect s-a dezvoltat societatea Albalact. La noi în judeţ, în zona Brad, am mers pe dezvoltarea potenţialului economic şi relansarea artei populare.

Cum de ai ajuns să te ocupi tu de proiect?
A fost o situaţie destul de ciudată. Toată lumea se ferea, pentru că nimeni nu ştia ce să facă şi pentru că nu exista un precedent. Totul a început de la o simplă invitaţie primită la Consiliul Judeţean Hunedoara, pentru o întâlnire de lucru în Belgia cu partenerii proiectului din cele patru ţări. Şi într-o criză de personal, şeful de la relaţii externe i-a propus preşedintelui Mihail Rudeanu să mă trimită pe mine, că eram mai „umblată pe dincolo” şi făcusem şi un an de specializare în Franţa, deci, mă descurcam în limba franceză. Aşa că am plecat, la Bruxelles, pe post de traducător. Or eu, ajunsă acolo, am luat lucrurile foarte în serios şi când m-am întors, am făcut un raport-gen eseu-foarte  sincer, dezbrăcat de toată diplomaţia şi micile artificii tehnice şi şmecherii pe care funcţionarii publici rodaţi ştiu să le folosească în propria apărare în faţa şefilor. Cred că sinceritatea a sensibilizat şi m-au anunţat că mă voi ocupa de proiect.

 Întâlnirea de la Bruxelles?
Vreau să-ţi spun că, la prima întâlnire, am acumulat o mare frustrare. Coordonatorul proiectului din cele patru ţări era un belgian care s-a îmbrăţişat şi a discutat cu toţi ceilalţi,  iar pe mine, ca reprezentant al României, m-a tratat cu multă nebăgare de seamă, mi s-a părut chiar dispreţuitoare. Afectată, m-am gândit în sinea mea că o să mă ţină minte pentru asta, toată viaţa lui şi o să afle şi ce este România şi judeţul Hunedoara. Şi exact aşa s-a întâmplat. Când am ajuns în ţară, am constatat că nu pot ţine legătura cu cei de la Bruxelles, pentru că nu aveam calculator şi Internet. Obligatoriu, legătura se ţinea prim mail, or, noi corespondam prin fax şi ăla unul singur în consiliu. Era în 1999, iar când m-am dus la preşedinte să-i cer calculator şi Iinternet, s-a uitat la mine ca la o fiinţă de pe altă planetă. În cele din urmă, am aflat de la coordonatorul de proiect din Bruxelles că pot folosi bani, pentru dotare, din cei peste 60.000 de euro alocaţi judeţului Hunedoara. Am făcut o cerere de plată, ca şi cum aş fi făcut-o către părinţii mei, neştiind care sunt procedurile. Cred că au rămas consternaţi, într-o primă fază, dar când m-au văzut atât de hotărâtă să demarez proiectul, belgienii au început să mă ajute. Atunci a fost prima lecţie în care am înţeles că am de-a face cu birocraţia europeană, că nu contează numai dorinţa ta de a face un proiect, ci există nişte reguli care trebuie urmate. Aşa am ajuns să cumpăr pe bani europeni primul calculator performant din consiliul judeţean şi am introdus Internet. Pot spune că, prima legătură cu Belgia, făcută pe Internet prin intermediul telefoniei fixe cum era atunci, s-a realizat de pe calculatorul din biroul meu, de pe numărul 220120. Am avut un aliat în consilierul preşedintelui Rudeanu, Ciprian Alic, care, la rândul lui, a înţeles foarte bine oportunitatea unui astfel de proiect.
•  •  •
Prin intermediul proiectului „EUgenia”, europenii au aflat despre ceramica de Obârşa, despre nea Petru, care mai face încă fluiere duble, unice în lume. A bătut la pas, casă cu casă, pentru a identifica  meşterii artizani din zona Bradului pe care apoi i-a dus la Bruxelles imortalizaţi într-un album despre tradiţiile şi obiceiurile din judeţul Hunedoara. Ba chiar a reuşit să-i aducă pe belgieni la Obârşa, unde au mâncat iaurt din oale de lut, cu degetele, pentru că nu au mai avut răbdare să primească linguri. A întâlnit oameni şi locuri care i-au schimbat viaţa, aici contribuind şi discipolul ei, profesorul Mircea Lac. Şi uite aşa, Paula Enuţ, tratată la prima întâlnire din 1999 de belgieni precum „răţuşca cea urâtă”, a devenit, în 10 ani, „găina cu ouă de aur” pentru judeţ. Are la activ, vreo 12 proiecte internaţionale, dar despre unul dintre cele mai importante pentru comunităţile rurale, pe axa Leader, voi vorbi la momentul potrivit, pentru că aduce satelor din judeţul Hunedoara câteva milioane de euro, pentru dezvoltare.  Şi când te gândeşti că, într-una din şuetele televizate, le spuneam telespectatorilor să se uite bine la Paula Enuţ, că sigur va ajunge mare şi tare la Bruxelles. Era prin 2004.

Nicolle Ebner

Blând, cu o figură bonomă, genul de persoană care face tot posibilul să arate ca un om normal şi să treacă neobservat, profesorul Firicel Ciarnău (foto), din Simeria, era să mă păcălească şi pe mine. Noroc cu prietenul Dimitri Tâlvescu, care mi-a şoptit la ureche, că stau de vorbă cu unul dintre cei mai „tari” astrologi din România. Profesorului de matematică Firicel Ciarnău, astrologia şi numerologia (considerat tatăl numerologiei în România) i-au adus faima, revista elveţiană „Astrologie Heute” menţionându-l ca unul dintre cei mai prolifici astrologi români. Director şi fondator al primei şcoli de astrologie din România-”Fidelia”, recunoscut drept „Astrologul anului” în 2004 pentru merite deosebite şi contribuţia adusă astrologiei româneşti, membru fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Astrologilor din România, redactor coordonator al revistelor electronice Astro Text şi Astrele, autor al cărţii „Numerele vii”-care a devenit bibliografie la unele facultăţi, Firicel Ciarnău a ajuns, prin intermediul Internetului, să modereze, în total, peste 30.000 de persoane zilnic, români din toate colţurile lumii. Până să-l întâlnesc, am fost convinsă că, ce-ţi este scris în stele, „în frunte ţi-e pus”, şi chiar dacă o mai coteşti, finalul nu poate fi altul. La prima lecţie de astrologie la care am participat – adică şueta pe care am înregistrat-o – profesorul Ciarnău, care studiază de o viaţă influenţa mişcării astrelor asupra noastră, ca entităţi energetice, mi-a spus cu totul altceva. Aşa s-au brodit lucrurile, de am ajuns să primesc răspunsul la una dintre marile mele dileme. În urmă cu trei ani, pe vremea când eram în vizită la sora mea, în Miami-Florida, un astrolog prezicea, într-o emisiune, finalul erei preşedinţilor „…escu” din România, în 2009. Prin urmare, recunosc, eram convinsă că Antonescu n-are cum să ajungă preşedinte iar boieria lui Băsescu se încheie în 6 decembrie. Şi totuşi…

De ce Băsescu şi nu Geoană?
Poate cel mai mare dar primit de oameni de la Divinitate, în afară de viaţă, este liberul arbitru. Or, astrologia, care este o ştiinţă în toată regula, nu impune, ci doar predispune. Adică îţi creionează programul de viaţă, dar de tine depinde dacă depăşeşti programul sau nu, dacă faci bine sau rău. Deci, nimic nu este bătut în cuie, nimic nu este predestinat, există doar o cale trasată pe care o respecţi sau nu, că doar tu singur ţi-ai asumat-o. Cei care îşi depăşesc programul, foarte bine, iar pentru cei care se lovesc de eşec, nu este nimeni vinovat, decât ei singuri, pentru că nu au fost în stare să respecte programul. Nu am vrut să studiez alegerile prezidenţiale, deoarece, în ultimul timp, m-a scârbit toată situaţia politică din România şi nu vreau să mai discut politică cu nimeni, nici măcar cu cei din familie. M-am uitat peste astrogramele lui Băsescu şi ale lui Geoană. Se confirmă astrologic agresivitatea lui Traian Băsescu, la fel cum se confirmă şi faptul că Geoană poate fi dus de vânt. 

Şi atunci, care este soluţia? Care dintre cei doi s-ar fi potrivit, cu adevărat, mai bine, României?
Credeţi-mă, şi eu mă întreb care este soluţia. Ştiu că ar fi fost extraordinar să puteţi scrie un articol pe această temă, dar sincer, nu este clar.

Bun, dacă nu ştim ce preşedinte i se potriveşte, atunci care este oare „programul” României, drumul pe care ar trebui să meargă, misiunea ei?
Desigur, interpretările sunt mult mai multe şi mai complexe, dar făcând calculele necesare pe baza datelor de „naştere” ale României, toate acestea mie îmi spun un lucru important: România are o misiune spirituală, ar putea deveni un lider spiritual pentru alte popoare. Şi să fie clar din start, când vorbesc despre spiritualitate, nu mă refer numai la biserici, mânăstiri, “sobor de preoţi” şi alte asemenea. Vorbesc de spiritualitatea în sensul său adevărat, care înseamnă mult mai mult, incredibil mai mult, decât cred cei ce nu au aprofundat acest domeniu.

Aţi cunoscut vreun candidat la alegeri, sau vreun program electoral care să fie în armonie cu misiunea României?
Mă tem că nu! Da, sunt absolut de acord că trăim într-o lume modernă, trăim în planul fizic şi atunci trebuie să respectăm legile sociale ale planului fizic, inclusiv România nu poate neglija aşa ceva, dar… atât de mult au copiat politicienii programele altor ţări, încât nu au fost atenţi că ele sunt potrivite pentru misiunile acelor state şi nu se potrivesc foarte bine misiunii principale a ţării pentru care candidează, de parcă ar candida pentru o altă ţară şi nu pentru România.
(în numărul viitor, aflaţi, din astrogramele profesorului Ciarnău, când va fi apogeul crizei economice şi când iese România la liman).

Nicolle Ebner

 În criză de spaţiu, mă voi limita doar la câteva cuvinte despre prietenul meu Dumitru Tâlvescu (foto), Dimitri, cum îi spunem unii dintre noi, ca să las loc dialogului avut cu el acum câteva săptămâni, când, spre bucuria mea, m-a invitat la lansarea cărţii lui, „Anul şi copiii săi”. După cum spunea scriitorul Dumitru Hurubă, prezent la acea deosebită seară cu prietenii, bunul Dumnezeu i-a repartizat lui Dimitri o doză bună de har, şi mă aştept ca, mintenaş, să devină membru al Uniunii Scriitorilor din România. Îl cunosc pe Dimitri de prin 1996, de pe vremea când luptam cu sistemul „ticăloşit” din casele de copii din Deva. Împreună, duceam lădiţe cu mere-cumpărate de el- copiilor din căminul de pe Bariţiu şi le dădeam în mânuţa orfanilor, ca să fim siguri că le mănâncă şi nu ajung în plasele directoarei sau a îngrijitoarelor, aşa cum ajungeau baxurile de margarină sau alte ajutoare trimise din străinătate. Împreună cu el îmi băgam nasul-precum o soacră- în oalele cu mâncare pentru cei abandonaţi de soartă, ca să constat fără surprindere, că în loc de carnea trecută în meniu, în oale erau rătăcite câteva bucăţi de slănină, şi aia râncedă. Apoi, ne-am pierdut, culmea, într-un oraş atât de mic cum este Deva, dar reîntâlnirea m-a bucurat enorm, pentru că lansarea cărţii a fost şi un bun prilej de a depăna amintiri. Retras din tumultul civilizaţiei într-o căsuţă din Săcărâmb-mai aproape de cerul poetic şi de meteoriţii căzători, care numai de acolo pot fi văzuţi, Dimitri a continuat să facă bine celor din jur. De data aceasta, binele lui s-a concretizat în cartea „Anul şi copiii lui”.

 Nu ştiu să se fi tipărit până acum o astfel de carte calendar sau jurnal de familie, de o eleganţă desăvârşită, apreciată chiar de critici. Care este de fapt, mesajul?
Este un pretext, pentru orice cititor, să-şi îmbogăţească cunoştinţele despre an, aşa cum a fost el perceput de diverse popoare, de-a lungul timpului, despre an ca timp şi ca localizare geografică. Cartea mea este o poveste despre fiecare lună a anului, în parte, de unde-i vine numele, cum îi spunem noi, simbolurile religioase ale sărbătorilor. Ineditul acestei cărţi este faptul că, după fiecare lună, sunt nişte rubricaturi pe care orice cititor şi le poate lega de evenimentele familiei, personale sau aniversări. Conceptul îmi aparţine în totalitate iar în final, cartea poate reprezenta un adevărat jurnal de familie.

 Adică nu este o carte obişnuită?
Nu. Ai posibilitatea să-ţi aminteşti cât ai avut glicemia în ianuarie, cât ai avut colesterolul în februarie, când este ziua prietenilor sau a colegilor de serviciu, când s-a născut primul nepot. Acesta este motivul pentru care a apărut această carte.

Acum, Dimitri pregăteşte o carte cu aforisme despre dragoste şi încă una despre Revoluţia din 1989. Dar, Revoluţia văzută mai altfel, cu alţi ochi. Cartea este parţial adevărată, cu mare încărcătură biografică, şi o parte ficţiune, pentru că, bunul meu prieten Dimitri a ajuns la concluzia că Revoluţia din decembrie 1989 a fost învinsă. S-a
întâmplat altceva decât au sperat toţi cei care au ieşit, atunci, în stradă. Şi dacă nu ştiaţi, Dimitri scrie de mult poezie şi poeme în proză, critici de carte, are cărţi traduse în franceză, şi a contribuit substanţial la realizarea filmului despre Revoluţia din România. A stat liniştit, până acum, pentru că este convins că adevărurile ies ca ghioceii din zăpadă, iar când faci ceva şi nu te baţi cu pumnii în piept, demonstrează multe calităţi. Şi când te gândeşti că 16 ani a fost finanţist…

Cu siguranţă, locuitorii oraşului său, Călan, îl cunosc deja şi se mândresc cu el. Dar, pentru ceilalţi cetăţeni ai judeţului, cu excepţia fanilor artelor marţiale, numele său nu le spune nimic. De aceea, publicăm astăzi acest interviu cu sportivul, campionul mondial, dar mai ales, omul care se dovedeşte a fi, la cei 24 de ani ai săi, Cosmin Oprescu (foto), un băiat de aur. 

Pentru cine nu te cunoaşte, ne spui câteva cuvinte despre tine? Cine este, de fapt, Cosmin Oprescu?
M-am născut la data de 11 septembrie 1985. Cred că destinul a vrut să-mi joace o festă făcând să vin pe lume la această dată. Fratele meu e născut pe 6 august, ziua în care americanii au bombardat Japonia, eu pe 11 septembrie, ziua în care America a fost bombardată. Vă rog să o luaţi ca pe o glumă, deoarece eu sunt total împotriva violenţelor de acest gen. De mic am fost un luptător. Încă din prima săptămână, m-am „luptat” cu nervii familiei. Eram foarte rău, foarte agitat şi ţipam continuu, aducându-i pe ai mei la exasperare.
M-am luptat apoi cu dorul de casă, deoarece de la trei la şase ani am stat cu bunicii într-un sat de munte, foarte frumos de altfel.
Când am început şcoala, am revenit acasă, şi atunci a început lupta cu lecţiile. Aveam o mare problemă cu memorarea poeziilor din cartea de citire, poezii comuniste fără cap şi fără coadă. Trebuia să mi se explice înţelesul fiecărui vers, a fiecărui cuvânt şi abia după aceea le puteam reţine. A fost apoi lupta cu surplusul de energie, care trebuia consumată, pe cât se putea, într-un mod constructiv.

Cum şi de ce ai ales acest sport?
M-am înscris la un curs de dans, dar eram complet „afon”. Am trecut apoi la gimnastică, dar eram prea „bătrân”. Aici l-am avut ca antrenor pe domnul Teo. Cred că el a fost prima persoană care mi-a „citit” o anumită latură a caracterului. Văzând îndârjirea şi voinţa cu care munceam, a înţeles că pentru mine sportul, oricare ar fi el, nu va fi o simplă joacă, un mod de a pierde timpul sau de a consuma energia. Le-a transmis asta părinţilor şi le-a spus că la anii mei nu voi mai putea deveni suficient de mobil şi de flexibil, pentru a mă remarca în gimnastică. Era mai bine să încerc altceva. Şi cum opţiuni prea multe nu erau, am ajuns la Tae-kwon-do (din fericire). Asta am făcut şi îi mulţumesc.
Revenind la însuşirea mea de luptător, pot spune că, odată cu înscrierea la Tae-kwon-do, au început cele mai grele şi mai dureroase lupte pe care le-am avut până la acel moment: lupta cu lipsurile materiale.

Poţi să ne povesteşti o întâmplare legată de începuturile tale în acest sport?
Îmi amintesc că, la câteva zile după ce am început să mă antrenez, a urmat o deplasare la Oradea. Antrenorul Popa Cristinel m-a anunţat în ultimul moment, că mă ia şi pe mine. Am plâns o seară întreagă (şi nu numai eu), pentru că nu am avut 100.000 de lei să pot merge. Din fericire, a fost printre puţinele deplasări pe care le-am ratat, dar, din nefericire, de fiecare dată a fost foarte greu. Cu bani împrumutaţi, cu sacrificarea altor bunuri necesare, cu renunţarea la multe din lucrurile care aduc bucurie copiilor, cu ajutorul unor „oameni de bine” şi, nu în ultimul rând, cu ajutorul lui Dumnezeu, m-am descurcat de fiecare dată la limită.
Tot la Oradea a fost prima competiţie la care am participat şi printre puţinele la care nu am câştigat nimic.

Ce a urmat după aceasta?
Am continuat să muncesc din greu, şi greu nu e o figură de stil… De trei ori pe săptămână aveam antrenamente într-o sală, pe care Grupul Şcolar Călan ne-a pus-o cu generozitate la dispoziţie, dar care nu avea un minimum de confort necesar (mă refer la căldură – iarna, apă caldă, ca să nu mai vorbesc de echipamentul specific).
În afară de antrenamentele de bază, făceam alergări pe dealurile din apropierea oraşului, forţă şi tehnică în casă, cu un echipament rudimentar, pe care mi-l confecţionam singur.

Care a fost cea mai dificilă perioadă din cariera ta?
Foarte greu a fost în perioada anilor de liceu. Primul an l-am făcut la Călan, la Grupul Şcolar. Fiind un spirit mai pragmatic, mi-am dat seama că e mai bine să fac un liceu de specialitate, ca să am asigurată o meserie, pentru orice eventualitate. Iarăşi se punea problema lipsei banilor. Am făcut naveta timp de aproape trei ani,  numai la „ocazie”. Iernile, în special, erau  groaznice… îngheţam prin staţii, ajungeam acasă la 5-6 după amiază, mâncam repede ceva şi stăteam sub plapumă 15-30 de minute să mă încălzesc. Plecam apoi la antrenament două ore, tot într-o sală îngheţată. De cele mai multe ori, când mă întorceam acasă, adormeam instantaneu şi trebuia sa mă trezesc a doua zi la ora 5 dimineaţa, ca să învăţ. Nu mi-e ruşine să recunosc nici faptul că, s-a întâmplat de multe ori să-i rog pe ai mei să-mi facă un referat, o traducere sau un rezumat  al unei lecţii. A fost greu, dar a trecut şi aproape am uitat. Mulţumirile pe care le aveam erau datorate, în primul rând, carierei sportive. Începusem să câştig Campionatele şi Cupele Naţionale, participam la Concursurile Europene ca membru al Lotului naţional.  Când am trecut de la juniori la seniori, a fost un moment de cumpănă. Mă obişnuisem să câştig la juniori şi recunosc, mă speria gândul că la seniori nu o să mai fiu la fel de bun şi o să dezamăgesc. Atunci a intervenit familia şi antrenorul.

Nu te-ai gândit niciodată în adolescenţă să te retragi din acest sport?
Îmi amintesc vorbele de atunci ale mamei: „nu-mi place ceea ce faci, mi-e teamă de fiecare dată când lupţi, dar dacă ţie îţi place şi vrei să continui, nu trebuie să te sperie schimbarea. Va fi o perioadă în care vei pierde, poate, dar îţi vei reveni”. Antrenorul, de asemenea, mi-a explicat că, o retragere de doi-trei ani cum voiam eu, putea însemna sfârşitul carierei, deoarece aş fi pierdut contactul cu ceilalţi luptători, cu competiţiile şi e foarte greu să o iei de la început.
I-am ascultat şi din nou am avut noroc, pentru că, la prima competiţie la care am participat, am luat medalia de aur şi asta mi-a dat curajul şi forţa necesară să continui.
Un alt moment de cumpănă a fost determinat de dezamăgirile de natură materială. Era prima oară când trebuia să fiu premiat de Ministerul Tineretului şi Sportului şi, sincer, mă aşteptam să fiu recompensat cu vreo 20 de milioane. În schimb am primit trei milioane… Am plâns de supărare. Mă gândeam la toate sacrificiile din anii trecuţi, la toate planurile pe care mi le făcusem, şi eram pe cale să renunţ. Tot familia a intervenit şi m-au convins să merg mai departe. Mi-au spus să nu lupt niciodată pentru bani, că satisfacţiile morale, faptul că am călătorit atât de mult şi am văzut atât de multe, toate acestea sunt de zeci de ori mai importante decât banii. Mi-au mai spus că, odată şi odată, vor veni şi satisfacţiile materiale, dar pe acestea să le privesc ca pe un bonus şi nu ca pe un scop. Din nou, au avut dreptate!

Care au fost momentele emoţionante, când ai trăit cele mai frumoase clipe?
Primirea care mi s-a făcut când am devenit vicecampion mondial şi am fost aşteptat în staţia de autobuz cu flori şi cu pancarte, apoi am fost luat pe sus… Momentul în care, de zilele oraşului Călan, am fost chemat pe scenă şi făcut „cetăţean de onoare”… Şi multe altele. Dar, cu toată sinceritatea o spun, nimic nu se poate compara cu momentul magnific, magic, de nedescris, în care, de pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, vezi drapelul ţării tale ridicându-se, asculţi imnul României, simţi sute de ochi aţintiţi asupra ta şi sângele cum clocoteşte… Revezi mai târziu de zeci de ori înregistrarea şi tot nu-ţi vine să crezi că a fost adevărat, că acel campion cu lacrimi pe obraz eşti tu, un copil dintr-o ţară atât de des blamată, dintr-un orăşel ce parcă a dispărut şi de pe harta judeţului.
Iată că, după 100 de ani, Călanul revine în Europa. Acum 100 de ani a devenit cunoscut prin cenuşiul fontei unice produse în furnalele sale, iar acum, prin aurul medaliei unui sportiv.
Deci, se poate. Nu folosesc cuvinte mari şi nu exagerez, dar, prin foarte multă muncă, ambiţie, dăruire şi sacrificii, se poate. Se poate, cu un dram de noroc, şi desigur… cu ajutor divin.

Ai avut întotdeauna sprijinul celor apropiaţi?
Dacă stau să mă gândesc, pe tot parcursul vieţii mele, am simţit că există o mână care mă călăuzeşte, care mă ridică atunci când aproape mă prăbuşesc, care mă ajută să merg mai departe… Din păcate, nu acelaşi lucru se poate spune despre semenii noştri. Nu despre toţi şi nu întotdeauna.
Bănuiesc că ai trăit şi momente mai puţin plăcute legate de acest sport.
Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu dezamăgit, să fiu nedreptăţit, dar mereu a venit şi reversul: consolarea. O să dau un singur exemplu. La Campionatul Mondial din Quebec, Canada, în finală, am ştiut că am fost furat de arbitri. Ştiu că mulţi sportivi spun asta ori de câte ori pierd, dar vă rog să mă credeţi, nu îmi stă în caracter…, iar pe de altă parte, am suficientă experienţă şi discernământ, ca să îmi dau seama când pierd sau câştig. Nu cred că aş putea găsi cuvintele, care să exprime starea de spirit de atunci, amărăciunea şi durerea din suflet… Nu aş mai vrea să trec vreodată prin aşa ceva. Mergând spre podiumul de premiere, am auzit de pe margine voci, care mă încurajau, am simţit strângerea de mână a mai multor adversari, iar antrenorul Poloniei mi-a spus: „Capul sus! Pentru noi, tu eşti campionul!” (…despre acest tip de consolare vorbeam…) Când am ajuns la podium, mi-am privit adversarul din finală şi mi-a părut rău pentru el. Oricum, nu era el vinovat, dar mi-am zis că, atunci când voi ajunge campion mondial, îmi doresc din tot sufletul… să o merit. Dorinţa mi s-a împlinit după un an.
Tot la capitolul dezamăgiri, aş vrea să trec şi faptul că, în momentul de apogeu al carierei mele de până acum, lângă mine nu s-a aflat şi una dintre persoanele la care am ţinut cel mai mult: tatăl meu, decedat în urmă cu 6 luni. Consolarea este că, îi simt mereu prezenţa şi ştiu că de undeva, de sus din cer, mă veghează.
Şi, la sfârşit, o mai veche dezamăgire, o nemulţumire pe care am mai spus-o şi o voi mai spune, de câte ori voi avea ocazia: diferenţa, total nedreaptă, care se face între sporturile olimpice şi cele neolimpice. Nu pot să înţeleg şi nu voi renunţa să amintesc de acest lucru, până când cineva îmi va explica logica acestei diferenţieri. Aş înţelege dacă s-ar diferenţia sporturile în funcţie de numărul de ţări sau numărul de sportivi participanţi la competiţii. Atâta timp cât se organizează şi la noi Campionate Europene, Mondiale, Cupe Mondiale cu zeci de ţări şi sute de sportivi, nu cred că e normal ca în anumite sporturi să se acorde o serie de drepturi, doar pentru că sunt olimpice. Acelaşi steag se ridică şi pentru noi, acelaşi imn se cântă şi pentru aceeaşi ţară luptăm. Sper că voi ajunge să înţeleg această situaţie, sau şi mai bine ar fi, dacă situaţia respectivă s-ar schimba în sens pozitiv.
Olimpic sau nu, răsplătit sau nu, este sportul pe care l-am ales, care mi-a adus numeroase satisfacţii şi voi continua să-l practic atâta timp cât se va mai putea.

 (Interviu realizat de prof. Cornel Dumitriu)

Nicolle Ebner

Am constatat cu stupoare că sunt mai bine de doi ani de când „ţin” această rubrică săptămânală, creată cu scopul de a-i face cunoscuţi cititorilor cotidianului MESAGERUL HUNEDOREAN pe cei care, cu modestie, fără să se bată cu pumnul în piept, consolidează prin faptele şi meritele lor, temelia pe care se zideşte istoria acestor vremuri. Oameni care fac cinste nu numai judeţului, ci şi României prin realizările lor, dar care nu penetrează în linia întâi, pentru că nu sunt interesaţi de funcţii oferite pe tavă, bazându-se, ca tot românul sănătos la minte, pe ceea ce construieşte cu propriile mâini. Nu-mi vine să cred că am descoperit, fără nici un efort, peste 100 de hunedoreni demni de toată lauda, care tac şi fac. După cum am mai spus-o, se pare că cineva, acolo sus, chiar mă iubeşte cu adevărat, pentru că altfel, nu aveam cum să învăţ să văd cu alţi ochi universul din jurul meu, pentru că am pierdut deprinderea să mai privim în jurul nostru. Eu încerc să vă fac să nu mai treceţi nepăsători pe lângă oameni ca Remus Balint (foto) (Bil sau nea Rema), de exemplu, genul de creator şi modelator de caractere şi performanţă, care se încadrează perfect în profilul şi scopul „şuetei”. Unul dintre profesorii care a făcut enorm pentru handbalul hunedorean, şi care, în ciuda ofertelor extrem de tentante, a preferat să rămână acasă, în Hunedoara, hotărât să descopere şi să propulseze adevărate valori din rândul urmaşilor siderurgiştilor. Bil a fost primul meu antrenor de handbal, pe vremea când eram elevă la Şcoala nr. 7 din Hunedoara, când toţi făceam sport de plăcere. El a văzut în mine un sportiv cu potenţial şi nu a greşit, pentru că, după câţiva ani, am ajuns campioană naţională la junioare. M-am apucat de handbal, pentru că m-am îndrăgostit de profesorul meu, normal, ca toate adolescentele. Îl iubesc şi acum pe Bil, pentru tot ceea ce a făcut pentru handbalul hunedorean, pentru caracterul şi implicarea sa, pentru cei 50 de ani de carieră sportivă neîntreruptă, pentru că l-a descoperit pe marele Vasile Stângă şi pe alţii, care au ajuns oameni de bază în echipe mari şi chiar în naţionala României; pentru că, întotdeauna, a fost şi părinte şi pedagog şi medic şi cel mai bun prieten de care are nevoie un adolescent aflat la răscruce. 

 Sunt atât de curioasă, cum l-ai descoperit pe Vasile Stângă, handbalistul din Hunedoara considerat, la un moment dat, cel mai bun din lume, cu o detentă care-i descuraja pe toţi jucătorii?
Într-o zi, era prin 1970, când făceam antrenament la handbal cu echipa de băieţi de la Şcoala Generală nr. 7 din Hunedoara, mă trezesc cu un băieţel, care mi-a spus să mă duc să-l văd pe Sucă, la fotbal, că ştiţi ce bun e la handbal? Exact aşa mi-a spus. N-am s-o uit toată viaţa. Jucau fotbal pe terenul şcolii şi l-am urmărit, vreo 10 minute. O aşchiuţă de copil, agil, iute. Îl întreb dacă nu vrea să facă handbal. Nici nu a vrut să audă. L-am luat cu binişorul şi i-am spus că poate face şi handbal şi fotbal, după care poate alege. Şi a venit. Când am văzut calitatea în el, detenta, fibra musculară, am început să lucrez separat cu el, pentru forţă şi detentă. De multe ori, pleca acasă târându-şi ghiozdanul după el, atât era de sleit de puteri. A ajuns Vasile, în trei luni de handbal, spaima portarilor. L-am dat tot timpul exemplu. Nu făcea niciodată nimic în minus din ce-i dădeam. Meritul meu nu este că l-am făcut handbalist, ci că l-am descoperit. Vasile Stângă, orice sport ar fi făcut, ar fi fost cel mai bun. După ce l-a luat Steaua – l-am sfătuit să nu se ducă la alt club şi m-a ascultat – era o vorbă: Gaţiu era cel mai bun jucător de fotbal din echipa de handbal, iar după ce a venit Stângă, şi-a găsit naşul.

Pe unde au ajuns alţi tineri talentaţi, descoperiţi de tine? 
De-a lungul anilor, m-a ajutat Dumnezeu şi pasiunea de am mai descoperit vreo 11 copii care au fost selectaţi pentru loturi de juniori, tineret, naţionala mare, Stângă, Daniel Apostu, care apără şi acum, la 42 de ani, Andrei Mihalcea, care acum este extremă dreapta la echipa naţională de handbal. Sau Andrei Santeiu, care acum joacă la Dinamo. Mai am un copil descoperit de mine şi care este la Centrul Naţional de Excelenţă de la Sighişoara. Toţi cei care mi-au trecut prin mână s-au realizat. Actualul antrenor de la Cetate Deva este un fost elev de-al meu.

 Ce mai faci acum, că ştiu că Asociaţia de Handbal a municipiului Hunedoara nu funcţionează, pentru că nu sunt bani?
Tot un fost elev de-al meu şi-a făcut un club de handbal, la Hunedoara şi m-a rugat să-l ajut. Nu l-am putut refuza.

Din luna mai, de când este antrenor la Clubul Sportiv Domino-Handbal Hunedoara, Bil lucrează nonstop. Fără bani, pentru că clubul este la început. I-au trecut prin mână peste 300 de copii dornici să calce pe urmele lui Vasile Stângă sau ale lui Mihalcea. A format două grupe, în care învaţă să facă performanţă şi se modelează caracterul a 50 de pui de hunedoreni; 50 de tineri care nu vor pierde niciodată timpul prin baruri, care vor duce o viaţă sănătoasă, care vor învăţa să fie altruişti, oricât ar fi viaţa de vitregă; 50 de tineri, care, la rândul lor, vor duce mai departe renumele handbalului hunedorean, pentru că aşa i-a învăţat nea Bil. Şi când te gândeşti că este doar un început al unui club privat de handbal în Hunedoara. Prin urmare, toată dragostea şi recunoştinţa mea, şi a dumneavoastră – dacă-mi permiteţi acest lucru –, pentru un asemenea semen de-al nostru.

Nicolle Ebner

Rămăsesem datoare, din ediţia trecută a şuetei, cu ultima parte a conversaţiei avute cu pictorul hunedorean, Sorin Ienulescu.
Vă reamintesc faptul că, artistul face parte din prima generaţie de absolvenţi ai Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti, formată în contextul cultural şi politic postdecembrist, o generaţie simptomatică, ajunsă din acest motiv subiect de studiu pentru critica de artă. Pentru Sorin Ienulescu, dorinţa de a expune în spaţiul hunedorean, în special la Galeriile „Forma” din Deva, a fost, în primul rând, un act simbolic, o întoarcere acasă, dar şi un fel de mângâiere pentru orgoliul rănit, în adolescenţă.

Crezi că este necesară şi foarte multă luptă să te remarci, să te înfigi, să fii la momentul potrivit, în locul potrivit, ca să cunoşti oamenii potriviţi să te ajute? Şi ce-ar mai trebui adăugat la reţeta reuşitei în acest domeniu?
Da, cu siguranţă, este nevoie de tot ceea ce aţi enumerat la începutul întrebării. În plus, cred că ar mai fi nevoie, probabil, şi de mai puţine orgolii, mai multă comunicare, mai multe idei. Termenul este complex, dar cu siguranţă, şi simplu. Ca să funcţioneze, trebuie adus la simplitate.

Cine mai cumpără tablouri, opere de artă?
La noi, cine poate. Probabil. În sensul financiar al cuvântului. Şi cunoscătorii, şi, să spunem, o parte dintre cei care privesc arta ca pe o investiţie. Poate că nu toată lumea ştie că arta este a patra putere în lume din punct de vedere financiar. În schimb, o ştiu foarte bine englezii şi americanii. Depinde de cei care au bani să privească arta ca pe o acţiune, iar pe artist, să-l perceapă mai degrabă ca pe o firmă în care merită să investească. Şi dacă simte că a dat peste un profesionist şi că investiţia în el – prin cumpărarea unei lucrări – nu se va risipi pe un „merţan”, ci vor fi investiţi, la rândul lor, în actul de creaţie, atunci acea persoană a dat lovitura. Şi dacă stau bine să mă gândesc, şi artistul ar trebui să aibă acelaşi tip de mentalitate. Mărcile care ne reprezintă pe noi, artiştii, sunt operele create de noi şi nu cred că ar trebui să ne identificăm printr-un anumit tip de comportament, adică să mă integrez social în sensul penibil. Oricum, lucrurile sunt clare. Sunt alte generaţii de artişti care gândesc altfel, se mişcă altfel. Nu mai este categoria de artişti cărora sistemul comunist le cam înmuia posmagii. Stăteau în atelier şi primeau comenzi. Ăsta era şi motivul pentru care doreau ca toate neamurile să se facă artişti. Am înţeles lucrul acesta, abia în timpul studenţiei.

Cu prima „personală”, cea de la Deva, ai deschis de fapt un lung turneu naţional, pădurea copilăriei tale urmând a fi expusă în galerii din oraşe mai mari, sau mai mici. Este un început. Dar unde ţi-ai dori, cel mai mult şi mai mult, să-ţi vezi lucrările expuse?
Cu certitudine, la Londra. Altă lume, alt public, alt gen de creaţie…
Pictorul hunedorean mi-a spus că expoziţia personală de la Deva a însemnat
mai mult decât consolidarea încrederii în propriile forţe. A însemnat şi reîntâlnirea cu vechi prieteni din Valea Jiului, care au venit în număr neaşteptat de mare. Emoţiile şi frământările interioare s-au estompat abia după multe zile de la vernisaj, dar mi-a mărturisit că evenimentul de la Deva a meritat tot efortul. A creat, special, conceptul expoziţiei de la Deva. A realizat fiecare lucrare, în funcţie de mărimea pereţilor. A „împădurit” galeriile „Forma” cu profunde simboluri şi mesaje, determinându-i pe vizitatori să zăbovească mai mult în faţa lucrărilor, pentru a „decripta” povestea vieţii, scrisă în culori de pictorul hunedorean. Legat de conceptul expoziţiei, copacul,
artistul mi-a mărturisit că: „pot spune că m-am regăsit. M-a echilibrat. Ideea este că pot să fac atât de multe lucruri, încât nu ştiam ce să fac. Şi am simţit că asta îmi aparţine. Şi l-am transformat într-o idee, într-un concept, într-o expoziţie. Conceptul acesta l-am descoperit la Londra, unde am stat o perioadă”.

Nicolle Ebner

Serile trecute, am plecat de la redacţie, destul de târziu, ca de obicei, cu misiunea de a mă întâlni cu artistul plastic Sorin Ienulescu (foto). Era ultima zi a expoziţiei vernisate la Galeriile „Forma” din Deva şi, pentru că este hunedorean de-al nostru – profil perfect pentru genul de personaje care fac subiectul acestei rubrici – m-am grăbit să-l întâlnesc şi să stăm preţ de câteva minute, la o şuetă. Mărturisesc faptul că, după nici cinci minute de la începutul conversaţiei, mi-a trecut oboseala, subit. Cu siguranţă, datorită interlocutorului meu, genul de om extrem de profund, de realist, de coerent în idei. Dar, cu siguranţă şi datorită pădurii în care am stat la şuetă cu pictorul din Cimpa, redată de acesta, copac cu copac, în zecile de lucrări expuse, încă, la acel ceas de seară, la Galeriile Forma. M-a dezarmat, şi am apreciat, deopotrivă, sinceritatea cu care a recunoscut că nu a avut curajul, nu s-a simţit încă pregătit ca prima lui expoziţie personală să fie analizată sub lupa atentă a criticilor de la Bucureşti. Şi atunci, a ales Deva. Şi-a dorit enorm să studieze la Liceul de Arte Plastice din Deva, dar nu a reuşit. Şi dacă nu a reuşit să vină la Deva ca elev, a venit ca artist consacrat. Pentru că, să nu mă înţelegeţi greşit, prima „personală” a lui Sorin Ienulescu nu înseamnă debutul lui în artă. Asta s-a întâmplat prin 1997, artistul hunedorean făcând parte din prima generaţie de absolvenţi ai Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, de după Revoluţie. Şueta noastră a durat mai bine de o oră şi din păcate, spaţiul restrâns mă determină să împart povestea în două părţi. Au fost prea importante destăinuirile şi trăirile artistului, ca să nu le acord importanţa cuvenită. Şi apoi, prima „personală“ a unui artist de talia lui Sorin Ienulescu, nu poate fi consemnată doar în două cuvinte.

 Ai lucrat la mină, ai făcut o şcoală de măcelari, ai făcut liceul la seral. Cât de greu ţi-a fost să devii student la Universitatea Naţională de Artă din Bucureşti?
Spre deosebire de alţii, care au prins câte şapte-opt examene, eu am intrat din a patra încercare. M-a ajutat ambiţia, dar şi ruşinea faţă de localnicii din Cimpa, momârlani adevăraţi, încă închistaţi în tradiţii şi prejudecăţi, şi care şi în zi de astăzi spun că Petroşaniul este la periferia Cimpei, şi nu invers. Şi până la urmă, mi se pare corect să fim „buricul pământului”, pentru că noi am fost acolo primii, şi o să mai fim. Deci, până la urmă, cred că a fost o combinaţie de ruşine, ambiţie şi prostie… cred. Oricum, dacă ştiam cât mă costă, cred că mă răzgândeam. De fapt, cred că făceam o altă şcoală, ceva mult mai practic. Nu neapărat inginerie. Am vrut să fac filologie. Cu un tată ofiţer, am învăţat bine limba română acasă.

 Ce-i cu obsesia asta pentru copaci?
Am creat pluralul de la copac. Ştiţi care este? PĂDURE. Probabil că, un anumit tip de public nu vede pădurea, de copaci. Sunt unu, doi, trei, patru, nouă copaci. E vorba de un plural, dar pentru mine nu este un plural. Atunci hai să ne jucăm de-a pluralul, dar de fapt ne jucăm de-a pădurea. Copacul, laitmotivul care apare în toate lucrările expuse în prima „personală” de la Deva este o amprentă, un martor al existenţei noastre – vrem, nu vrem, face parte din viaţa noastră -şi un simbol. Aşa îl văd eu. Este o amprentă a vieţii noastre, ce este în spate sunt secvenţe din existenţa noastră. Este omniprezent, pentru că este imaterial, şi e de când lumea, de la pomul Edenic, până la cel Cosmic.  Tipul de atitudine care se regăseşte în imaginea mea este, din punct de vedere plastic, asumată, urmărită, căutată. Există accident, există libertate, noutate, există surpriză, dar pe baza unor principii simple. Care funcţionează şi care creează această varietate. Şi nu este o obsesie, cu siguranţă.

 Reacţia societăţii faţă de artişti nu este una tocmai binevoitoare. Uniunea Artiştilor Plastici pierde spaţii, pierde ateliere. Pare mai mult hotărâtă să vă distrugă, decât să vă ajute. Oare de ce?
Lipsă de comunicare, de înţelegere, de interes. Poate trebuie ca şi noi să fim mai dinamici, să creem punţi de legătură. Să fim mai vizibili, aşa cum cinematografia şi literatura o reuşeşte foarte bine, probabil că şi noi va trebui să facem ceva în acest sens. Tranziţia este destul de grea şi se pare că Silviu Brucan avea dreptate. Îmi aduc aminte că eram student, când Brucan a spus acel „stupid people” şi Doamne, ce ne-am enervat toţi. Apoi, uşor, uşor, ne-am dat seama că a avut dreptate. Până când îţi găseşti noi mijloace de lucru, până te transformi…

 (continuare în ediţia de săptămâna viitoare)

Nicolle Ebner

Mai zilele trecute, la una dintre şedinţele Consiliului Local Deva, m-am aşezat, pe unul dintre scaune, lângă un tânăr frumuşel foc. Mai mult din curiozitate, pentru că, nu-mi trecea prin minte ce probleme putea să aibă un astfel de tânăr, pe care să şi le prezinte în faţa aleşilor locali. M-am dumirit repede. Aştepta ca pe ghimpi verdictul „guvernului” local, cu privire la un ajutor financiar, necesar deplasării la Moscova.
 Am trăit o mare bucurie, când am descoperit că instinctul m-a îndemnat să mă aşez lângă un tânăr de mare perspectivă, despre care se va vorbi, cu siguranţă, tot mai mult în viitor. El se numeşte Corneliu Birtok-Băneasă care, la doar 17 ani, devenea „Cetăţean de Onoare” al municipiului Deva. Când era copil, voia să ajungă medic veterinar, apoi visa să devină constructor, ca până la urmă, să ajungă inventator. Şi, nu unul oarecare. A avut şansa de a reprezenta România la saloane internaţionale de inventică, deoarece comisiile de specialitate, formate din profesori universitari şi nu numai, au considerat că filtrele de aer pentru autoturisme, inventate de el, sunt valoroase. Puţini au astfel de şanse, dar se pare că, spre deosebire de alţi inventatori români, Corneliu şi-a ales bine domeniul, cel auto, în care a reuşit să revoluţioneze filtrele de aer.  Şi totul a pornit de la un concurs de meserii, pe vremea când Corneliu era elev la o şcoală profesională din Deva.

Cum te-ai simţit atunci, în postura de „Cetăţean de Onoare“ al municipiului Deva?
Anul 1995 a fost cel mai bun din viaţa mea. Aveam 17 ani şi în acel an, am primit vreo şapte diplome, bani, o excursie în Grecia, oferită de Ministerul Tineretului. Nu prea conştientizam eu importanţa diplomei de „Cetăţean de Onoare“, dar am fost uimit de recunoaşterea meritelor mele. Este adevărat că, la concursul naţional de meserii am avut o lucrare foarte bună, atât teoretică, cât şi practică. Îmi aduc aminte că, la proba practică, a trebuit să montăm o pompă de injecţie. Eu am terminat-o în 14 minute, iar următorul clasat, în 40 de minute. Ceilalţi elevi participanţi la concursul pe meserii nici nu au reuşit să ducă proba până la capăt. Au asamblat piesa în proporţie de 70-80 la sută. Eram, pe vremea aceea, în anul doi de profesională, iar diploma de „Cetăţean de Onoare“ al municipiului Deva am obţinut-o, pentru că am fost cel mai bun din ţară, în meseria mea.

Dar cum ai ajuns la acest concurs, care ţi-a deschis apoi alte orizonturi?
Pasiunea pentru mecanică o aveam de tânăr. Mai reparam câte o bicicletă, prin curte, mai meşteream la altele. Abia, când am ajuns la şcoala profesională, unde am avut norocul de a avea profesori foarte buni şi dedicaţi, am început să mă desfăşor. La prima teză de la mecanică, peste 60 la sută din clasă au luat nota 4. Eu am luat 9, deoarece am un scris foarte urât şi nu mi-am înţeles nici eu notiţele, aşa că am învăţat greşit. Dacă nu era acest amănunt, luam nota 10. De atunci, de la prima teză, profesorii au văzut aplecarea mea spre mecanică şi m-au selectat pentru a reprezenta şcoala la concursuri.

Filtrul de aer pentru autovehicule este prima ta invenţie?
Prima înscrisă la OSIM. Fiecare om inventează câte ceva, nu? Şi, să-ţi îmbunătăţeşti unele aparate sau sisteme din casă, se cheamă tot inovaţii. Dacă demontam ceva, nu-mi rămâneau piese, aşa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor. Din contră, mai puneam ceva în plus, cu scopul de a îmbunătăţi lucrurile, să fie mai fiabile.

Şi, de unde până unde, o invenţie în domeniul auto?
Cum să vă spun, în condiţiile actuale, şi dacă ţinem cont de faptul că sunt doar un student, care nu are în spate susţinerea unui institut de cercetări sau unui grup de cercetători, era unica invenţie pe care o puteam realiza singur, cu mâinile mele, pe baza cercetărilor, testelor şi proiectelor, prin propriile forţe şi fără sponsori.

De când ai început să lucrezi la invenţia ta?
În anul 2000, mi-am făcut un filtru de aer la maşina mea, ca să consume mai puţin carburant. În doi ani, am testat-o, să văd dacă mi se adeveresc principiile şi dacă proiectul meu este şi folositor. Rezultatele au fost bune. Am redus consumul maşinii, cu 10-15 la sută. Din 2002, am început să desenez filtrele şi să le clasific, după de funcţionalitate, de cum este aşezat în compartimentul motor, de dimensiunile de gabarit etc. Au rezultat şapte categorii de filtre de aer, fiecare cu particularităţile ei. Apoi, în decursul a trei-patru ani a trebuit să fac mai multe modele, ca să pot exprima principiul de funcţionare, pentru că, de la desen până la piesa finită, este o oarecare diferenţă, şi exista riscul ca piesa gândită de mine să nu se poată realiza. Degeaba le desenez eu pe hârtie, dacă strungarul sau frezorul nu poate face prelucrarea desenată de mine, ori nu există echipamentul necesar pentru realizarea acelei piese.

Când ai început să-ţi testezi invenţia?
Odată cu intrarea mea la Facultatea de Inginerie mecanică din Hunedoara, când am avut şansa de a participa la tot felul de sesiuni ştiinţifice, unde principiile mele au fost dezbătute de profesori specializaţi în acest domeniu. Am avut şansa de a participa, în 2007, la Salonul de Inventică pentru Tineret, la Bucureşti. Era prima mea participare şi am obţinut doar locul doi, după Universitatea Politehnică Braşov, care are în spate ani grei de experienţă, profesori renumiţi şi laboratoare de cercetare. Oricum, am fost singurul participant la acest concurs, care a primit o sponsorizare de la Institutul Naţional de Maşini Agricole pentru înaintarea unei cereri de brevet. Au apreciat invenţia mea şi m-au ajutat să fac primul pas spre brevetarea ei.

Apoi, ce a urmat?
Prima mea participare la un salon de inventică internaţional, Salonul „Inventika“ din România, în 2008, unde am luat medalia de aur. Au fost şapte sau opt ţări participante şi am fost impresionat, pentru că invenţia mea „Filtru supraaspirant inversat” a fost apreciată de un juriu internaţional. Au urmat apoi Salonul Eureka-Bruxelles şi cel de la Geneva.

Corneliu are 31 de ani şi se pare că, deocamdată, s-a căsătorit cu ştiinţa şi cercetarea. Mi-a mărturisit că este greu de suportat, pentru că, în momentul în care îi vine câte o idee trebuie să o scrie imediat. Apoi, studiul. Tot timpul cu nasul în cărţi, simpozioane, sesiuni şi workshop-uri naţionale şi internaţionale. Aşa că, toate la timpul lor. Acum este vremea invenţiilor. M-a bucurat când am auzit că nu vrea să-şi vândă invenţia atât de premiată. Este hotărât să o producă, în serie, chiar el. Se gândeşte cu mult curaj, la viitor, şi la o mică fabrică în care să producă filtre de aer pentru toţi cei care vor să consume cu 15 la sută mai puţin combustibil. Aşa că, să-i ţinem pumnii strânşi a victorie tânărului inventator devean şi să auzim numai de bine…

Nicolle Ebner

Doamne, cum a mai trecut timpul! Parcă ieri a fost septembrie 2007 când vă scriam despre Daria Dalin, o adevărată „rara avis” printre scriitoare, pentru că nu scrie proză feministă siropoasă. Ne-am întâlnit, atunci, cu ocazia lansării volumului de proză „Este vreme…”, al doilea din cariera sa de scriitor care a început în anul 2006. Un volum de vreo 100 de pagini în care descoperi de fapt o întreagă filosofie de viaţă, cu tot ce înseamnă ea.
Pentru Daria, termenul de „satisfacţie” este insuficient pentru a măsura intensitatea cu care trăieşte viaţa. O trăieşte la extrem, iar „satisfacţia” nu-i reprezintă intensitatea trăirilor. Nu se poate obişnui cu modernitatea care ne dozează sentimentele, trăirile. Nu are un alt dozator decât inima ei, aşa că trăieşte în al nouălea cer şi de acolo se prăbuşete la talpa iadului. Nu-mi arog caracterizarea atât de plastică şi realistă făcută în aceste rânduri. Este meritul Dariei care, chiar şi când povesteşte cu mine, scrie o carte. Tot aşa cum a scris-o şi pe prima, şi pe a doua, fără să ştie. Scrisul i-a deschis alte uşi, altă lume. Succesul i-a adus satisfacţii şi mult mai puţini prieteni…

Cum aşa?
Cărţile nu mi-au adus numai bucurii. Ca şi în viaţa de toate zilele, reuşitele, victoriile personale, atrag după ele pierderea multor prieteni. Acest lucru este inevitabil pentru că lumea nu are capacitatea să se bucure şi pentru tine, sau să-ţi împărtăşească bucuria. Şi atunci, cu prima carte „Preţul loialităţii”, cercul duşmanilor mei declaraţi s-a diminuat, dar au dispărut şi foarte mulţi dintre prietenii în care aş fi crezut până la moarte, sau până dincolo de ea. Dar trecând peste asta, cărţile mi-au adus şi foarte multe bucurii. Mai mult decât orice premiu acordat de o instituţie sau publicaţie de specialitate, mai mult decât recunoaşterea aceea oficială, este impactul asupra cititorului pentru care tu, ca scriitor, eşti o persoană necunoscută. Când am lansat romanul „Trece vreme…”, la Petroşani, doamna cu care am stat de vorbă pentru organizarea evenimentului a refuzat cartea pe care i-am oferit-o, scuzându-se că nu citeşte literatură românească scrisă de autori debutanţi. Nu m-a deranjat. Era opţiunea ei, dar totuşi i-am lăsat cartea, ca mai apoi să mă caute şi să-şi ceară scuze. A deschis-o din curiozitate şi nu a mai lăsat-o din mână.
Ştiu că „Este vreme…”  ţi-a luat trei zile să o scrii, iar succesul acestei cărţi te-a obligat să te priveşti cu mai multă îndrăzneală, cu mai mult curaj pentru cuvântul scris, şi cu mai multă încredere în propria-ţi persoană. De la lansarea de la Deva, ce surprize ai mai avut?
Mi-am regăsit profesoara de limba română, după 30 de ani. Această carte ne-a adus împreună. Apoi, o altă surpriză a fost lansarea de carte de la Orăştie unde am trăit nişte emoţii fantastice pentru că, romanul nu are mai mult de 100 de pagini, iar cuvintele celor care au vorbit pe seama cărţii au însumat cu mult mai mult decât ce cuprinde volumul. O altă surpriză mi-a adus-o Bradul. Primarul Florin Cazacu şi Casa de Cultură au organizat totul, atât lansarea cât şi protocolul şi dezbaterile. A fost o surpriză inimaginabilă pe care mi-a făcut-o comunitatea de acolo. A fost o surpriză extraordinară să aud că elevii de la un liceu din Valea Jiului, care aveau ca temă demnitatea femeii în literatura universală, au raportat femeia din temă la personajul din romanul meu. Surpriza enormă şi cea mai mare recompensă de pe urma romanelor mele este faptul că lumea vrea să mă cunoască, să stea de vorbă cu mine, să găsesc bileţele de mulţumire pe parbrizul maşinii mele de la persoane necunoscute.

Pe unde ai mai umblat, ce lume ai mai întâlnit, ce recompense ai mai primit?
În 2008, am participat la un festival de artă în Maramureş. Acolo l-am cunoscut pe Nicolae Manolescu, pe Ştefan Radoff care a fost uluit de carte, pe Claudiu Pintecan, actor şi regizor declarat de UNITER, în 2003, cel mai bun actor şi regizor al României, care a înfiinţat, la Baia Mare, primul teatru independent din România. Împreună cu o studentă de la clasa de teatru a profesorului Liviu Topuzu, a dramatizat „Este vreme…”. Am trăit un moment unic. Claudiu Pintican şi-ar fi dorit să pună în scenă „Trece vremea…”însă fiind un teatru independent se punea problema obţinerii de sponsorizare. O altă surpriză am avut-o anul acesta, acum o lună, când unul dintre organizatorii festivalului din Maramureş mi-a spus că studenţii de la Facultatea de Teatru şi Film din Târgul Mureş au dat examen, în sesiunea din iarnă, tot din „Este vreme…”. Ce satisfacţie mai mare să am când aflu că romanul meu se doreşte a fi dramatizat, că se studiază după el. Vezi, satisfacţia nu cuprinde trăirile mele în aceste momente.

Cum este lumea în care ai intrat?
Este dură, mai dură decât cea cotidiană, doar că limbajul diferă. În lumea scriitorilor limbajul este mai îndulcit. Să nu-ţi imaginezi că uşa lor este deschisă ca să primească cu braţele deschise pe oricine. Din contră. Este deschisă ca să te duci să-i admiri, nicidecum să faci parte din lumea lor. Răzbeşti foarte greu, pentru că şi acolo, ca şi în politică sau viaţa de zi cu zi, interesele sunt mari şi nimeni nu-şi doreşte nici un pic de clătinare a unei scări ierarhice, valorice.
Vorbeşte-mi despre ultimele două cărţi. De când nu am mai stat la şuetă, ai mai scris două volume. Tot aşa, pe nerăsuflate, în trei zile?
Am scris în iarnă, tot în trei zile, cum spui tu, între Crăciun şi Revelion, o nouă carte. Nu am să divulg nimic mai mult, decât titlul, şi îţi promit că atunci când va veni vremea vei fi prima cu care am să discut despre ea. Mi-am pus şi eu sarmalele la foc, ca omul creştin, în ajun de Crăciun. Le-am mâncat pe jumătate arse pentru că prinsă de febra scrisului am uitat de ele. Am scris-o dintr-o suflare. Nu o mai puteam ţine, era deja scrisă în mine şi simţeam că trebuie doar să o aştern pe hârtie. Cartea a fost gata în primele zile ale acestui an şi se numeşte „Cercul de foc”.

Şi, te-ai oprit?
Ar fi fost normal să fac o pauză între o carte şi alta scrisă. Cu toate că profesoara mea de română mă certa şi îmi explica faptul că o carte se scrie în timp, eu îi spuneam că nu se poate. Trebuia să termin cât mai grabnic „Cercul de foc” pentru că era în mine cea de-a patra carte şi trebuia să o scriu. Aşa că am ieşit din „Cercul de foc” şi, în luna februarie, am început „Lacrimile tulipanului”. Doar atât îţi spun şi despre ea, cu menţiunea că nu scrierea cărţii mi-a necesit timp, ci documentarea pentru ea. Pentru cititorul avizat care a avut tangenţă cu realitatea din cartea mea nu-mi permiteam să dau informaţii eronate. A trebuit să trec bariera informaţiilor culese ca să le înţeleg, să mă transpun… dar sunt foarte mulţumită de ce a ieşit.

Aceasta este Daria noastră. Abia la al patrulea roman a reuşit să conştientizeze care este defectul ei de scriitor. Nu are măsură. Când se apropie de cuvânt nu mai are limită. Nu mai există timp, nu mai există spaţiu, nimic din cotidianul exterior nu mai pătrunde în ea. Stă trei zile, în week-end, în aceeaşi pijama, uitând să fumeze, să bea cafea sau să mănânce. O înfurie până şi timpul cheltuit pentru asemenea îndeletniciri. Consumul nervos şi psihic a fost atât de mare, încât abia când a pus punctul de final a realizat că abia se ţine pe picioare. Daria nu poate face parte din tagma acelor scriitori care scriu după un program bine stabilit. Daria scrie. Pune pe hârtie cartea gata plămădită şi coaptă în ea, fără să-şi dea seama. Drept pentru care are nevoie de doar câteva zile pentru a o scrie, pentru că de la primul şi până la ultimul cuvânt, nimic nu se mai modifică. „Lacrimile tulipanului” au devorat-o. A realizat pentru prima dată că are nevoie de o pauză mai îndelungată pentru a acoperi golul imens rămas în ea după ce s-a dăruit fără limită cititorului. Aceasta este Daria Dalin, pe care marele Grigore Vieru a considerat-o o  disidentă a literaturii contemporane.

Nicolle Ebner

 Spre deosebire de alţi confraţi de breaslă care au trăit şi crescut în preajma „Luceafărului Huilei”, Miron Cozma (foto), nu am avut ocazia să-l cunosc personal decât zilele trecute, când a ţinut o conferinţă de presă la Deva, despre candidatura sa la preşedinţia României şi înfiinţarea Partidului Muncitorilor. De fapt, a fost mai mult un monolog, pentru că timp de o oră şi jumătate, fostul lider al minerilor din Valea Jiului a vorbit într-una despre adevăratele evenimente din 13-15 iunie 1990. Cozma a ţinut să clarifice anumite momente din mineriadele care au făcut celebru judeţul Hunedoara şi a adus România în atenţia presei internaţionale. Nu şi-a ascuns resentimentele faţă de unii reprezentanţi ai presei centrale (care au contribuit din plin la desfăşurarea de forţe din Piaţa Universităţii ca apoi, cu toate că ştiau adevărul, să-i înfiereze pe mineri şi pe liderul lor) şi nici superioritatea faţă de neştiinţa unor jurnalişti locali, prea tineri să fi auzit de mineriade, darămite să mai şi participe. După 20 de ani de la evenimente, Cozma, a venit la Deva hotărât să spună adevărul despre „mineriada” din 13-15 iunie 1990, acuzat fiind de nenumărate ori că nu vrea să spună ce ştie. În plus, îi acuză pe preşedinţii Iliescu, Constantinescu şi Băsescu de umilinţa în care a ajuns poporul român sub „cârmuirea lor cea dreaptă” şi tocmai de aceea, este hotărât să-i facă să plătească. Dacă va ajunge preşedinte.

„Cui să spun adevărul?”
„De ce nu am spus nimic până acum despre Ion Iliescu? Simplu. Până la evenimentele din 1999, toate celelalte sunt legate de un singur personaj, macabru, sinistru, o creaţie diabolică a KGB, Ion Iliescu. Ori, prin voia acestui popor, Iliescu a fost în permanenţă preşedintele acestei ţări şi atunci, cui să-i spun adevărul? Lui Iliescu despre Iliescu? Când vreodată Iliescu s-ar fi anchetat pe el însuşi în legătură cu aceste evenimente?”, s-a întrebat Miron Cozma.

„Regimul Constantinescu – moartea mineritului şi a siderurgiei”
„Susţinerea de către judeţul Hunedoara şi în special de către Deva a regimului Constantinescu nu a însemnat altceva decât semnarea sentinţei la moarte a mineritului şi a siderugiei. Cel care a câştigat alegerile parlamentare în 1996 a fost Sorin Dimitriu, cu 77.000 de voturi, cel care a ajuns şeful FPS (fondul proprietăţii de stat). Atunci nimeni nu a înţeles de ce am candidat  la Parlamentul României ca independent. Am refuzat ofertele partidelor, chiar şi oferta lui Ion Iliescu ce mi-a propus primul loc pe listele PSD la Senat, şi am candidat la Senat ca şi independent, obţinând aproape 59.000 de voturi.
De ce independent? Pentru că ştiam ce se va întâmpla. Am vrut să rup cât mai multe voturi atât de la Iliescu, cât şi de la Constantinescu. În loc de reabilitarea imaginii minerilor după mineriada din 13-15 iunie 1990, regimul Constantinescu mi-a dat 61 de ani de condamnare pentru evenimentele din septembrie 1991, când am cerut, în Parlament, demisia lui Ion Iliescu, şi m-au condamnat pe dosarul din 1992 încheiat de Ion Iliescu, prin procuratura militară”, afirma Cozma în faţa jurnaliştilor.

„Inculpaţii” în dosarul mineriadelor, versiunea Cozma
„Ion Iliescu pe care eu l-am inculpat, nu Marian Munteanu. Eu am dovedit că este un criminal şi de fapt, din ordinul lui au fost omorâţi patru oameni în Piaţa Universităţii, în data de 13 iunie. Atenţie, minerii au venit în Bucureşti abia în 14 iunie. Al doilea „miner“ a fost preşedintele Băsescu. El i-a dus pe mineri la Bucureşti, în 14 iunie, primul tren ajungând la ora 7.00 dimineaţa. În 14, nu în 13, când au fost omorâţi cei patru români din ordinul lui Iliescu. Sunt actele de transport la dosar, semnate de Băsescu. Iar unul dintre prietenii mei, Ioan Manucu, a fost dat afară de Băsescu pentru că a oprit trenurile în Craiova, ca să oprească invadarea Bucureştiului de către mineri.
Iar acum, Băsescu îi acuză pe mineri şi pe liderul lor pentru faptele din 13-15 iunie 1990. Va veni vremea când Băsescu va plăti pentru evenimentele de atunci, ca şi Iliescu, de altfel. Sunt fapte care nu se prescriu iar ei şi le cunosc. Şi Justiţia le ştie, dar nu vrea să le ia în considerare” a spus Miron Cozma.

„Am probe audio despre fenomenul Universităţii”
„În balconul Universităţii au fost în permanenţă patru mineri care aveau ordin de la mine să înregistreze tot ce se discută acolo. Am probe audio cu tot fenomenul Pieţii Universităţii. Chiar credeţi că sunt idiot? Vă înşelaţi. Ştiam că va veni vremea să apăr onoarea unor oameni, a minerilor mei. Există dovezi că m-am angajat că minerii nu vor veni asupra Pieţei Universităţii, iar acolo se scanda „minerii sunt cu noi“”, a afirmat Cozma. 

Cine sunt „minerii” care au bătut şi omorât?
„Iliescu, Roman şi Gelu Voican Voiculescu, care umbla cu AKM de parcă era pe frontul rusesc, au pregătit un plan diabolic de următoarea factură. În unităţile aeriene din jurul Bucureştiului (Ferentari, de exemplu), militarii au fost îmbrăcaţi cu uniforme ale IMGB şi dotaţi cu bâte făcute la strung, tot la IMGB. Martor este Corneliu Burlec, fostul adjunct al ministrului minelor pe vremea aceea -am fost cu el înăuntru şi nu  ne-a venit să credem.  Armata a avut rolul de a organiza întreaga acţiune. Pe lângă armată, miliţia, şi o parte din serviciile speciale, în afară de cele ale lui Măgureanu, care avea propria lui sarcină. Militarii au intervenit împotriva instituţiilor universitare: Universitate, Liga Studenţilor, Facultatea de Drept şi urma să intervină şi asupra căminelor studenţeşti dacă nu interveneam eu”, declara în conferinţa de presă Miron Cozma.

„Minerii”, conduşi de cumnatul lui Petre Roman”
„Minerii mei erau la Polivalentă şi-l urmăreau pe Daniel Timofte, copilul nostru de la Lonea, care juca în naţionala României, în Italia. În schimb, am aflat zvonul că minerii au devastat Facultatea de Drept şi Liga Studenţilor. M-am dus acolo. Bineînţeles, armata îmbrăcată în uniforme de suprafaţă a IMGB. Nu mă cunoşteau că abia apărusem şi eu pe scenă. I-am întrebat de unde sunt şi mi-au răspuns că din Valea Jiului. Păi de unde, din Valea Jiului? De la Paroşeni. Bun, şi cine-i directorul vostru acolo? Nu a ştiut şi i-am dat o palmă ăluia ce mi-a răspuns de l-am pus în cap. Atunci a venit o persoană şi m-a luat de după cap şi mi-a dat o carte de vizită pe care scria lt.col. Kuki Boreslavschi, care mi-a spus că este cumnatul lui Petrică, adică a lui Petre Roman. Mi-a spus cu gura lui că are ordin de la <<Petrică>> să intervină asupra căminelor studenţeşti, pentru că se spune că acolo sunt droguri şi arme. Iată cine erau minerii din 1990. Armata română. I-am spus lui Kuki să dispară în 15 minute, pentru că altfel chem minerii.

 Ar mai fi multe de scris. Vă daţi seama? La mijloc este vorba de o istorie a acestui popor pe o perioadă de aproape 10 de ani. Şi când te gândeşti că hunedoreanul Miron Cozma putea intra şi altfel în istoria României.

Nicolle Ebner

 Mai acum câteva zile, a trecut pragul redacţiei o doamnă superbă, pe care am admirat-o din primele clipe. Admiraţia mea a crescut subit în momentul în care am aflat că peste puţin timp va împlini 80 de ani. Conversaţia cu distinsa doamnă m-a impresionat profund şi m-a determinat să o includ, imediat, pe deja impresionanta mea listă a invitaţilor la şuetă.

Distinsa doamnă se numeşte Marioara Lupulescu (foto), locuieşte în Deva, şi-şi poartă venerabila vârstă de 80 de ani cu atâta uşurinţă, încât mi-a umplut sufletul cu speranţă. Nu de alta, dar mă atinsese o undă de depresie în urma veştii că, în viitorul apropiat, limita de vârstă pentru pensionare va fi de 70-75 de ani, când mulţi dintre noi, cei care muncim, o-m fi oale şi ulcele, iar de cotizaţiile noastre adunate timp de zeci de ani de muncă, se va bucura tot statul, ca şi până acum. Cum spuneam, Marioara Lupulescu mi-a reaprins speranţa în suflet. Dacă ea poate (puterea exemplului), la 80 de ani, să se bucure de viaţă, înseamnă că şi noi putem să privim cu optimism şi detaşare spre vârsta a treia. Doamna Lupulescu a scris două cărţi: „Ninge peste amintiri”, publicată în 1999 şi volumul de satiră şi umor „Mutre şi cutre”-2004. O a treia carte este în pregătire, dovadă că energica doamnă a găsit remediul perfect pentru a ţine la distanţă apatia caracteristică majorităţii celor ajunşi la această vârstă. Aproape 35 de ani din viaţă i-a petrecut predând limba română în şcolile din comuna Baia de Criş, 25 dintre ei la şcoala din centrul de comună, pe care a şi condus-o timp de 12 ani. După 25 de ani, Marioara Lupulescu, revine la şcoala din comună în care a avut cele mai mari împliniri, de data aceasta ca vizitator. Ce transformări s-au produs în ultimul sfert de secol, ce salt uriaş a făcut comunitatea din Baia de Criş spre civilizaţia modernă, au impresionta-o atât de mult, încât a considerat că trebuie să ştie toată lumea. Şi credeţi-mă, informaţiile sunt cu atât mai credibile şi demne de remarcat, cu cât vin din partea unui martor al trecutului şi al prezentului. Aşadar…

 De unde şi până unde Baia de Criş, comună de patru stele?
Am subscris, cu tot sufletul, la această metaforă ce însoţeşte meritat, numele unei aşezări istorice, care astăzi străluceşte prin transformările sale, prin desăvârşitul spirit gospodăresc. Am petrecut aici trei zile ale sărbătorilor de Rusalii, având bucuria să particip la inaugurarea „Centrului de Documentare şi Informare” iniţiat de către Inspectoratul Şcolar Judeţean şi Casa Corpului Didactic din Deva, la Şcoala Generală “Avram Iancu”, din Baia de Criş, în ziua de 5 iunie. Pe lângă iniţiatori şi organizatori, au participat la acţiune elevi şi foşti elevi, profesori şi foşti profesori ai acestei şcoli, părinţi şi bunici.

 Cum a fost reîntâlnirea cu foştii colegi şi elevi?
Ce mare bucurie am trăit să-i revăd pe foştii mei elevi de acum 30-40 de ani! Mi-am amintit printre lacrimi – mai plângem şi noi din când în când -, cugetarea:
„privirea, şi graiul dezleagă băierile inimii”. Şi ochii noştri, a tuturor, s-au desfătat la primii paşi făcuţi în curtea şcolii, unde ne-a primit statuia impunătoare a Marelui erou al neamului „Avram Iancu” cu chipul său de bronz şi înălţime de munte. În jurul lui: flori, bănci, şi o fântână arteziană, pomi înfloriţi, ca într-un veritabil parc orăşenesc… Intrarea în sediul şcolii ne-a uimit prin noua zestre ce i s-a oferit prin munca stăruitoare a directorului şcolii şi a primarului comunei, fost elev şi profesor al şcolii din sat. Deşi suntem la sfârşit de an şcolar, aici e o curăţenie de farmacie.

Din câte ştiu, tonul modernizării şcolii l-aţi dat dumneavoastră. Este mai mult decât a-ţi gândit că se poate face într-o comună?
O, eu am început şi ei au continuat în salturi uşiaşe. Părăsisem şcoala din Baia de Criş acum 25 de ani, la pensionare, şi o lăsasem cu statutul de „şcoală pilot”. Şi ce pilot straşnic s-a ridicat pe modestul nostru proiect de început: centrală de încălzire proprie, nu ca pe vremea mea cu căldură împrumutată de la spital. Mobilierul şcolii din cele 11 săli de clasă e nou şi frumos, iar în cele cinci laboratoare şi cabinete, o zestre de tehnologie didactică deosebită. Tot ce am văzut – nu încape în puţinul spaţiu din pagină -, poate aşeza şcoala pe podiumul fruntaşilor nu doar la desăvârşita gospodărire, ci mai ales la frumoasele rezultate obţinute la concursuri şi olimpiade, unde elevii au fost răsplătiţi cu peste 30 de diplome şi medalii, mai ales la matematică şi fizică. Are cu ce se mândri destoinica profesoară de matematică de gr. I, doamna Violeta Farcaş, directorul şcolii. Am găsit aici o sală de sport care poate concura cu una de la oraş; o sală de festivităţi… Toate m-au impresionat şi bucurat şi nu m-am putut reţine să nu le spun celor doi colegi, directorul şi primarul ajuns la al cincilea mandat, cugetarea academicianului Raluca Ripan care afirmă că: „În orice meserie există artişti şi cârpaci”, la care profesorul universitar dr. D. Hărăguş, de la Universitatea de Vest din Timişoara, fost elev al acestei şcoli acum 50 de ani, a adăugat: „Da, dar ei sunt artişti”. Şi am mai adăugat o cugetare: „Cel ce se mişcă energic şi inteligent, cu un spirit pragmatic e întotdeauna susţinut de focul pasiunii”.

Dar în celelalte sate ale comunei este la fel, sau doar în centrul de comună?
Am fost la şcolile primare din satele Rişca, Ţebea, Lunca şi Cărăstău, care au acelaşi chip al vredniciei. Şi căminele culturale sunt curate, bine gospodărite, mai ales cel din Ţebea. Uliţele satelor sunt asfaltate, pâraiele sunt canalizate, şi vă daţi seamă, iar în casele oamenilor curge apă adusă de sub Muntele Găina sau din alte surse. Urmează dispensarul medical, apoi parcul comunal şi în această toamnă, se începe extinderea spaţiului de la casa muzeu cu o încăpere destinată expunerii unei bogate colecţii care vorbeşte despre meşteşugurile casnice din Zarand. Obiectele sunt depozitate de peste 30 de ani în Căminul Cultural din Ţebea. Aşa că, din tot sufletul, mai adaug o stea la distincţia de „primar de patru stele” primită de edilul şef al comunei Baia de Criş.

Nicolle Ebner

Mi-a dat Dumnezeu norocul să mă „însoţesc” – cum spun românii – şi cu oameni de calitate, buni, cu suflet şi cu simţire pentru aproapele lor. În urmă cu mai mulţi ani, nu mai făceam faţă invitaţiilor la evenimentele organizate de Sorina Cobori (foto), la Brad. Nu s-a lăudat niciodată cu ce a făcut şi face pentru generaţiile de brădeni, pentru că nu-i stă în fire, aşa că nici eu nu am pus prea multe întrebări, niciodată. Am promovat acţiunile Sorinei pentru că merita… şi atât. Am apreciat cât de mult s-a implicat în promovarea obiceiurilor şi portului strămoşesc, pe care l-a transpus în dansuri şi chiar în vestimentaţie de tip modern, o paradă inedită de care ne-am adus aminte cu plăcere mai zilele trecute, când pe nepusă masă, am „pus” de-o şuetă, la Băile Daco-Romane de la Geoagiu.

Între timp, profesoara de sport Sorina Cobori a ajuns director coordonator al Direcţiei Judeţene de Sport Hunedoara. Tot între timp, a intrat şi în politică, după ce i s-a arătat uşa Inspectoratului Şcolar, care nu avea posturi de inspectori decât pentru aserviţii politic. Tot între timp, Sorina devine prima femeie consilier local în municipiul Brad, la alegerile din 2004. Aşa că am avut mână bună la „însoţirea” cu acţiunile aprigei brădence, care a avut în spate o zestre de vreo 14 ani de muncă pentru frumuseţea şi sănătatea moaţelor de pe Criş.
Reporter: Nu ai ajuns inspector de specialitate la Inspectoratul Şcolar, dar ai ajuns director al Direcţiei de Sport, eşti membră în biroul Federaţiei Române „Sportul pentru toţi” şi în plus, de aproape 20 de ani te îngrijeşti ca femeile din Brad să arate bine. Cum?
Sorina Cobori: Am înfiinţat un club de aerobic pentru femeile din Brad, încă din 1990, club pe care-l menţin activ şi la această oră. Femeile şi copiii lor vin, pentru că este singurul din municipiu.
Cum e posibil? Nu a mai avut nimeni curajul să investească într-o asemenea afacere în Brad?
Nu, cu toate că mi-ar fi plăcut să am concurenţă. Este încă singurul club de aerobic din Brad. Pentru mine ar fi fost o provocare. Nu consider că sunt cea mai bună, dar sunt profesionistă şi pun suflet în ceea ce fac şi de aici şi relaţiile foarte bune, nu numai cu femeile, ci şi cu copiii lor, adolescenţi sau elevi. De 20 de ani, încerc să le insuflu tuturor plăcerea pentru mişcare, pentru că înseamnă nu numai frumuseţe, minte lucidă, ci şi sănătate. Asta m-a ajutat şi în relaţiile interpersonale. Îţi dai seama câtă lume am cunoscut şi m-a cunoscut, aşa cum sunt, din 1990 şi până în 2004, când am candidat pentru un post în Consiliul Local Brad.
Nu ai avut reţineri? Nu te-ai gândit ce faci dacă pierzi?
Eram sigură că era un pas bun şi un început frumos şi la fel de sigură că voi câştiga. Toţi ştiau deja ce fel de om sunt, iar ca şi consilier local, pot spune că a fost o experienţă inedită. Am încercat să le fac pe femei să se implice la rândul lor în luarea deciziilor, dacă tot voiau o schimbare în bine. Aşa s-a născut clubul „Femina”.
Ce faceţi voi la clubul „Femina”?
Ei, de-ale noastre, de-ale femeilor, cum s-ar spune multe şi deloc mărunte. În fiecare an organizez câte o acţiune amplă la care invit foarte multe femei de categorii sociale şi vârste diferite şi dezbatem teme în domeniul sănătăţii, alimentaţiei sănătoase, prevenirea cancerului de col uterin.  Doi ani la rând am organizat parada modei, în care am promovat colecţiile magazinelor din Brad, sprijinindu-le astfel pe femeile care conduceau acele magazine. Într-un an am avut prezentare de coafuri şi machiaj, iar anul acesta am organizat o întâlnire cu problema care ne doare cel mai mult pe noi, mamele: femeia şi posibilităţi de a alege o carieră. Au participat liceene din Brad, dar şi din Deva, reprezentante din domeniul afacerilor, politic, administraţiei publice, sănătate. Este o problemă pentru tinerele care abia păşesc în viaţă şi care nu ştiu să-şi aleagă viitorul. Eu am încercat, la Brad, să le fac să aleagă mai bine în viaţă.
Păi şi mai ai timp de toate astea şi de clubul de aerobic?
Este al 19-lea an în care eu, personal, fac toate exerciţiile, aşa că am o condiţie fizică de invidiat. Plec dimineaţa şi ajung seara acasă, dar la orele de aerobic nu renunţ. Asta mă ajută în activitatea de zi cu zi. Foarte rar se întâmplă când nu pot participa la ore. În asta constă secretul de a fi sănătos.
Şi cei doi copii, şi soţul, când mai ai timp şi pentru familie?
Am doi copii mari. Fiul este stabilit în Londra şi anul viitor vă invit la nuntă, la Vaţa. S-a căsătorit tot cu o brădeancă şi amândoi sunt manageri, de şase ani, la o firmă din Londra. I-am încurajat să plece ca să-şi facă mai repede un viitor. Fiica mea are 23 de ani, şi peste câteva luni termină facultatea de ştiinţe economice şi abia aştept să vină acasă, ca să-i mai predau din sarcini, pentru că altfel, chiar nu mai răzbesc cu toate. Soţului îi datorez jumătate din succesele mele şi o spun în gura mare, mă sprijină foarte mult în tot ceea ce fac şi lângă el găsesc liniştea şi puterea de a merge mai departe. Dacă nu ar fi fost el, probabil că nu aş fi făcut atâtea lucruri. Mă cunoaşte foarte bine şi a devenit şi cel mai bun confident al meu.
Planuri de viitor?
Am reuşit să-i determin pe copiii din Brad să facă performanţă, în loc să piardă timpul pe străzi sau prin birturi, deci planurile mele de viitor ţin tot de profesie. În primul rând, îmi doresc sănătate, ca să le pot face pe toate. Apoi îmi doresc să ajut, cu tot ce pot, toate cluburile şi toate structurile sportive din judeţ, să accesez o serie de programe cu fonduri europene şi vreau să sprijin gimnastele care răsar ca şi ghioceii la Colegiul Naţional „Cetate”.

Astăzi, la Brad se desfăşoară, în premieră, primul festival „Fair-Play”, iniţiat de Sorina Cobori, în colaborare cu Federaţia Română „Sportul pentru toţi”. Sorina i-a convins pe cei de la Bucureşti să introducă festivalul de la Brad în programul competiţiilor anuale. Ce mai, o adevărată feministă şi promotoare a sportului în masă.

Dupã conferinta de presã tinutã de Petru Mãrginean (foto), fost subprefect al judetului Hunedoara în perioada 2001-2003 si vicepresedinte al CJ Hunedoara între anii 2004-2008, am gândit cã-i musai sã schimb putin registrul suetei si sã o dau pe politicã. Nu de alta, dar e pãcat sã nu afle si hunedorenii câte ceva din istoria jocurilor de culise din politica autohtonã.