Propunerile politice din categoria „… spun lucruri trăznite” continuă.
România pare o ţară care improvizează permanent, o ţară care se mulţumeşte să reacţioneze haotic la tot – criză sau apropierea alegerilor. Înainte cu câteva luni apăruse brusc ideea regionalizării, pompieristic, fără studii sau justificări. Acum, alegerile trebuie comasate. Nu-mi dau seama dacă e bine sau e rău. Poate este bine. Poate este rău. Desigur că sunt interese politice justificate pentru unii, nejustificate pentru alţii. Mai ales aceşti guvernanţi s-au obişnuit să trateze populaţia ca pe o masă de manevră, căreia i se dă dreptul să fie de acord cu orice idei fanteziste, eventual să le justifice cu entuziasm, aşa cum face de fiecare dată Sulfina Barbu, cu o ingenuitate demnă de o cauză mai bună. Nu ni se permite nici măcar observaţia de bun-simţ, conform căreia s-ar putea să fim chiar de acord, dar avem dreptul să fim informaţi. Nu! Regionalizare? Excepţional, acum! Parlament unicameral? Dacă se poate, de ieri! Constituţie modificată? Nu contează cum, să se facă până deseară!
Această manieră de a conduce o ţară induce ideea – cel puţin pentru cei dispuşi să nu privească cu idolatrie partidul, oricare ar fi el – că nu există o minimă proiecţie asupra a ceea ce este bine pentru ţară. Ţara văzută nu ca spaţiu geografic, ci ca entitate aparţinând cetăţenilor săi. (Politologul Daniel Barbu constată, pe bună dreptate, că pentru actuala Constituţie românească cetăţeanul român nu există decât ca un fel de supus… Voi detalia în editorialul viitor.)
La nivel local, situaţia este aproape identică. Dezvoltarea oraşului s-a făcut şi se face profitându-se de ignoranţa celor care nu înţeleg, specialiştii tac sau sunt deliberat ignoraţi. Consiliul local al unui municipiu reşedinţă de judeţ este nefuncţional, ceea ce în altă ţară europeană (din Ungaria încolo) nu ar fi posibil. Este însă semnul unei degradări perpetue, iar cei ce le preferă sunt susţinuţi doar de către cei al căror argument este înjurătura.
Cum spune Daniel Barbu – nu suntem un popor, nu suntem o naţiune, ci cel mult o populaţie.

Cred că în România este pe cale de a se opera o nouă segregare, asemănătoare celei din 1996, când contrastul politic sat-oraş ajunsese devastator. Fractura dintre opţiunile locuitorilor marilor oraşe şi ale celor de la sate ajunsese motiv de adversitate în sânul naţiunii. Partidele îşi făceau un titlu de glorie, lăudându-se cu nivelul de instrucţie al electoratului. Toate sondajele (mult mai credibile decât acum, deşi mijloacele tehnice erau mai precare) aveau tabele din care reieşea câtă şcoală au cei care votează cu un anumit partid. Conducea, detaşat, Convenţia Democratică din România, în rândul căreia se număra, până în 1996, PAC – Partidul Alianţei Civice, condus de Nicolae Manolescu, candidat la preşedinţie şi unul dintre cei mai valoroşi critici literari români. PDSR miza atunci masiv pe votul satelor, captivi „ideologic” şi uşor de câştigat cu fel de fel de cadouri.
După 16 ani, situaţia s-a schimbat în rău. Multiplele reforme ale educaţiei au scăzut atât de mult nivelul de instrucţie în întreaga ţară, încât masa celor ce pot fi uşor manipulaţi este în continuă creştere. Mergând pe linia minimei rezistenţe, partidele au ales mereu şi mereu să le arate celor care gândesc că se poate şi fără ei, că va exista mereu şi mereu un electorat pentru care principiile şi democraţia sunt noţiuni inexistente, golite de sens, şi pentru care punga cu făină, ulei şi zahăr este argumentul suprem în favoarea unui partid sau altul. De ce să imaginezi complicate strategii de imagine, să pledezi în favoarea unor valori care să ne apropie de restul Europei, când se poate ajunge la putere fiind preferatul celor pentru care nu prea contează prestigiul României, decât sub forma sa prostesc-naţionalistă?
Ofensiva în direcţia menţionată va fi lansată din nou. Modelul a reieşit clar în Moldova. Nu va conta calitatea celor care aleg – ei au un vot, aşa cum au şi cei care nu sunt victimele pungii cu ulei, zahăr şi făină. Cei care speră, de 20 de ani, că România va reuşi să atingă standarde democratice asemănătoare celor ale ţărilor vestice.
În acest moment, nu cred că România mai are o şansă reală. În 1750, Şcoala ardeleană a remarcat că nu este suficient ca românii să fie majoritari pentru a avea drepturi egale cu cele ale „naţiunilor dominante”. Era necesară ridicarea unor elite – prin educaţie. Abia apoi majoritarii au reuşit să se impună în faţa celor mai puţini, dar mai educaţi. Acum, refacem drumul, dar invers. Cred că periferia Europei va fi întotdeauna a noastră.

Declaraţiile publice făcute de înalţi oficiali români devin abracadabrante, numai bune pentru uzul celor care au votat în judeţul Neamţ pe bază de ulei, zahăr şi făină.
În mod evident, preşedintele României nu prea este agreat prin cancelariile europene. Cu toate astea, amintindu-şi probabil cu câtă poftă amesteca acum câţiva ani Licuriciul Mic şi Licuriciul Mare, s-a apucat să creioneze formaţiuni suprastatale, să pună diagnostice globale, de parcă ar fi coleg la Harvard cu Samuel Huntington şi Francis Fukuyama, asta după ce i-a citit pe Djuvara şi Toynbee. Sintagme gen „Statele Unite ale Europei” sunt vehiculate cu nonşalanţă, de parcă cineva stă să întrebe România şi preşedinţii ei, jucători sau nu, ce şi cum referitor la politica de nivel înalt. Să nu ne amăgim – în Occident se cunoaşte exact cam care este starea noastră de fapt, pentru ca cineva să ia în considerare astfel de „premoniţii”, între un atac la Ponta şi o tentativă de ademenire a lui Antonescu. Încă de pe vremea lui Ceauşescu, s-a dovedit cât de defazată era politica noastră externă (mă refer la perioada de după 1971). Ceauşescu se îmbăta şi el cu apă rece, plasând România pe cele mai înalte culmi şi reziliind unilateral clauza naţiunii celei mai favorizate. Pe plan extern… who cares? Din păcate, nu contăm nici acum prea mult, pentru că nu ştim să fim parte dintr-o schemă geopolitică.
Între altele, şi pentru că demagogia atinge cote de neimaginat pentru un standardele din Vestul Europei. Traian Băsescu îşi bate joc de USL, că se plâng că se fură voturi, şi că asta ar fi strategia PSD de când se ştie. Preşedintele, dacă nu are el însuşi memorie scurtă, se bazează pe memoria scurtă a românilor. A uitat oare cât de vehement era în 2004, între cele două tururi de scrutin, când se agita pe ecranele tuturor televiziunilor, însoţit de experţi care explicau cui dorea să audă cum a furat Adrian Năstase şi al său PSD cu softul? Mda…
Avem o politică dezagreabilă. Pierzând intelectualii de la pălăria preşedintelui, PDL a recurs la o stratagemă mai veche – şi cel mai sărac cu duhul tot un vot are, nu? Tot în 2004, se spunea despre PSD că este partidul satelor – adică este votat de populaţia nu prea bine informată sau chiar dezinformată de la ţară. Acum, PDL a ales aceeaşi stratagemă. România va fi condusă ca urmare a votului dat cum spuneam la început – cu făina, uleiul şi zahărul, eventual cu ceva „mahoarcă de doi lei”, cum s-a procedat în judeţul nostru la alegerile pentru colegiul Haţeg.
România…? În „Statele Unite ale Europei”…? Probabil că da, dacă adăugăm la zahăr, ulei şi făină un pachet de „BT”, ăia sunt băieţi fini… Iar dacă nu ne primesc, furăm cu softul…

Ce au în comun primarii Sorin Corcheş din Sohodol, jud. Alba, Roşia Montană, jud. Alba, Ilie Ovidiu Furdui din Crişcior, Tiberiu Raţiu din Abrud, Cornel Napău din Bucium, jud. Alba, Radu Marcel Tuhuţ din Ciuruleasa, jud. Alba, Sindicatul Viitorul Mineritului, Asociaţia Pro Dreptatea, Asociaţia Pensionarilor din Abrud şi alţi câţiva primari sau organizaţii?
Păi vă spun. I-a cuprins brusc dragostea de scrisori omagiale, asemeni celor trimise lui Ceauşescu înainte de 1989. Cei de mai sus scriu cam aşa (cu mici variaţiuni):
„Scrisoare deschisă a Asociaţiei Pensionarilor din Abrud cu privire la declaratia dlui. Preşedinte Traian Băsescu pentru susţinerea Proiectului Roşia Montană Abrud, jud. Alba, 23 august 2011.
Declaraţiile preşedintelui Traian Băsescu prin care acesta şi-a exprimat susţinerea pentru proiectul minier de la Roşia Montană sunt de natură să ne bucure şi să ne dea speranţe. Speranţele noastre se leagă mai ales de viitorul copiilor şi nepoţilor noştri, care, iată, prin pornirea acestui proiect ar avea o şansă de a munci onest la noi în ţară, fără a trece prin chinurile străinătăţii şi ale despărţirii de familie. Din păcate, pentru noi cei deja ieşiţi la pensie perspectiva unui proiect minier de o aşa mare anvergură a venit prea târziu. Suntem însă ferm convinşi că aceasta este o şansă de neratat pentru generaţiile care vin după noi.” Sau: „Scrisoare deschisă cu privire la cele declarate de Preşedintele Traian Băsescu referitor la sustinerea mineritului din Muntii Apuseni
Crişcior 23 august 2011
Cu toţii am aflat cu bucurie despre mesajul preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, şi salutăm cele declarate, cu speranţa că proiectul minier va fi autorizat şi se va pune în aplicare cât mai curand.
Comuna Crişcior, cea mai mare din judeţul Hunedoara, este situată în bazinul aurifer Barza şi păstrează încă şi astăzi urmele mineritului de sute de ani. Este o comună în care cei peste 4.400 de locuitori trăiau din minerit, până nu demult când s-au închis minele de stat.”
Nu ştiu de ce, dar toate aceste scrisori au ajuns şi pe e-mailul meu. Toate au o adresă asemănătoare: de exemplu, asociatia.pensionarilor@sustinemrosiamontana.ro.
Sau primaria.criscior@sustinemrosiamontana.ro.
Mi se pare că soluţia este una de-a dreptul prostească, bazată pe faptul că adresele noastre de e-mail sunt stocate prin memoria vreunui server. Să fie într-adevăr scrisori de mulţumire livrate automat, ca să vadă lumea cât de mult i-a impresionat pe toţi cei pomeniţi şi pe mulţi alţii mesajul iubitului conducător? Se poate. Se poate să nu… Însă este clar o operaţiune atent orchestrată, care merită nu doar înfierată cu mânie proletară, ci studiată ca mod de persuasiune – având în vedere şi bătălia electorală care se apropie.
Ar fi de asemenea interesant dacă aceia care au semnătura în josul scrisorii au semnat real. Poate că da, poate că nu. Pe toţi i-a apucat brusc dragostea de conducător şi proiectul mineresc de la Roşia Montană, încât şi-au făcut adrese de e-mail aproape identice şi au început să trimită de pe ele scrisori omagiale?
Am scris mult despre acest proiect, sunt un susţinător al său, dar de aici până la a trimite scrisori de omagiu către Traian Băsescu, e mult…

Islamul reprezintă încă una dintre marile civilizaţii-problemă. Coranul e paşnic, spun intelectualii islamişti, dar noua generaţie – mă refer la cei şcoliţi acum în Occident,  spre deosebire de părinţii lor, nu-şi doresc un transplant civilizaţional de tip occidental în ţările lor. Sunt în căutarea unei identităţi islamice – aparent un paradox. Refuzul de a detaşa religia de societate are ca efect, printre altele – păstrarea unei societăţi de tip patriarhal, incompatibilă cu democraţiile moderne şi care dezavantajează profund femeile, transformându-le, în majoritatea ţărilor musulmane, în fiinţe cu drepturi extrem de limitate, incompatibile cu statutul unei femei moderne, aşa cum o percepem noi, de exemplu.
Mentalitatea este, în cazul lor, tradiţie susţinută de religie şi modificarea ei se poate face cu mare greutate – dacă nu cumva este imposibilă. Este unul dintre motivele extrem de profunde care explică cvasi-totala lipsă de apetenţă a ţărilor musulmane pentru civilizaţia de tip occidental.
„Înrudirea” noastră cu acest tip de societate se manifestă prin practicile clanurilor rome. Recent, a fost readus pe tapet cazul căsătoriilor între copii, o reminiscenţă primitivă, jenantă, aproape intolerabilă pentru o ţară care vorbeşte de integrare, care protestează la nivel oficial pentru fel de fel de discriminări reale sau imaginare, dar care se dovedeşte incapabilă să asigure domnia legii într-o comunitate din ce în ce mai autarhică. Se face trimitere la tradiţie, la simbolistică, la preeminenţa justiţiei interne (stabor) asupra unor practici judiciare oficiale. De fapt, nu este decât modalitatea prin care statul se pliază, din considerente diverse, pe obiceiurile de clan, acceptând încălcarea sistematică a regulilor de dragul unei dominări – inclusiv electorale – asupra etniei cu pricina.
Este exact ceea ce li se întâmplă ţărilor occidentale cu minorităţile (din ce în ce mai numeroase) musulmane şi, de ce nu, rome. Bazându-se pe valorile lor, în special pe toleranţă, au avut impresia că automat aceste valori vor fi îmbrăţişate şi de cei care s-au stabilit pe teritoriul lor naţional. Nu a fost deloc aşa. Respectivii nu au făcut decât să încerce replicarea propriului mod de viaţă în interiorul societăţii adoptive – ceea ce se întâmplă, la scară mică, şi în România.
Răspunsul nostru este deocamdată zero. Anchetele nu se vor solda cu nimic concret. Acceptând practici jenante, primitive, acceptând pagodele şi clanurile, acceptând dansurile cu Bercea Mondial, nu facem decât să întoarcem România spre o zonă din care cu greu va mai scăpa.

Preşedintele României se îndrepta spre Bruxelles. Era liniştit, tocmai câştigase alegerile şi se gândea cum el, băiatul simplu, ironizat de mulţi, reuşise să devină preşedintele ţării. Pur şi simplu nu-i venea încă să creadă că va da mâna cu Angela Merkel şi cu Nicolas Sarkozy, ba se spunea că va veni şi proaspăt alesul preşedinte american Obama.
„Câtă diferenţă…” se gândea noul preşedinte. Iată în sfârşit că România este condusă de cineva care nu avusese prea multă tangenţă cu sistemul comunist. Un preşedinte tânăr, cu ambiţii pe măsură. Se gândea amuzat la predecesorul său, la imaginile care-l prezentau plimbându-se singur, stingher, printre ceilalţi lideri europeni, care pur şi simplu nu-l băgau în seamă. Sau faza cu Sarkozy şi Berlusconi… aia în care Sarkozy îl împinge de umăr – cât de umilitor fusese pentru o ţară întreagă să-şi vadă preşedintele tratat în acest fel. Realitatea era că România nu conta practic în Uniunea Europeană, dacă ar fi să ne luăm după consideraţia de care se bucurau liderii săi politici. Ţara era izolată, nu numai marile puteri, dar şi vecinii noştri de suferinţă în perioada sovietică, Ungaria, Cehia, Polonia, Slovacia nu prea doreau să invite şefi români, să încheie acorduri, investitorii chinezi se lăsau aşteptaţi…
„Toate astea trebuie să ia sfârşit” îşi spuse tânărul preşedinte.
În pofida stupefacţiei pe care o stârnise alegerea prin cancelariile occidentale, sosirea la Bruxelles a fost rece – nu meteorologic, ci din punct de vedere al primirii de către oficialii europeni şi americani. Până să ajungă să dea mâna cu Merkel şi Sarkozy (Obama nu venise…), a fost plimbat pe la tot felul de secretari şi secretăraşi politicoşi în aparenţă, dar parcă puţin cam condescendenţi… ca să nu spunem batjocoritori. Amânări, că Angela Merkel are o indispoziţie, că doamna Carla Bruni nu şi-a terminat machiajul…
În sfârşit. Îşi pregătise câteva cuvinte, le rosti zâmbitor în faţa Angelei Merkel, care însă îşi mută instantaneu privirea spre următorul sosit, preşedintele polonez, încă în timp ce-şi retrăgea mâna (întinsă ezitant) din cea a preşedintelui României. Sarkozy privi înapoi chiar în momentul salutului… mâna românului stătu întinsă preţ de câteva secunde, dar Sarkozy părea al naibii de ocupat să discute cu premierul sloven. Renunţă.
Mai târziu, la ambasadă, află de la cei care ştiu de obicei tot că înainte de întâlnire, liderii europeni făcuseră un haz nebun văzând o înregistrare în care unul Tolea voia să-l arunce pe moderatorul unei emisiuni în tomberon. „Românii ăştia nu sunt în stare să-şi aleagă un preşedinte normal?”, o întrebase Sarkozy pe Angela Merkel, apoi se întorsese spre Carla. „Oui, ma cherie…”

Cu câţiva ani în urmă, Andrei Pleşu a scris o carte numită „Obscenitatea publică”. Cred că este un titlu foarte potrivit pentru ceea ce s-a petrecut cu mult-mediatizata nuntă a lui nu-ştiu-cine. În lipsă de regi, prinţi şi personalităţi veritabile, defilăm şi noi cu cine putem–plasând România pe locul pe care-l merită.
Dar hai să o iau puţin pe ocolite.
Un prieten, să spunem Traian, şi-a luat lumea în cap la 50 de ani. A plecat în Spania, disperat că nu mai are din ce trăi. A muncit din greu acolo şi acum câteva luni a revenit în România, cu gând să nu mai plece. Om simplu, dintr-o bucată, Traian recunoscut că l-a mânat înapoi un dor mistuitor de ţară, de locuri dragi, de prieteni. Are acum din ce trăi, şi-a pus bani deoparte şi n-ar mai vrea să plece. Printre multele lucruri pe care mi le-a spus este şi faptul că la un moment dat nu a mai suportat programele româneşti pline de „vedete”. A făcut comparaţie şi a ales programele spaniole, care în general nu promovează – după părerea sa – atâta mediocritate.
Surpriza a venit când un jurnalist pe care l-am apreciat, Corina Drăgotescu, o femeie care a luptat admirabil cu o boală crâncenă, care a avut curajul să-şi practice cu curaj profesia, a încercat să justifice în termeni de rating şi audienţă paranghelia cu nunta, difuzată (am înţeles) de un post TV cu pretenţii. Din păcate, secondată arogant de colega ei mai tânără, Andreea Creţulescu, care nu a găsit ceva mai bun de spus decât că… cere publicul.
Pe considerente de bani, postul TV cu pricina poate bineînţeles să facă ce doreşte. Nu are decât să dea toate parangheliile aşa-numitor VIP-uri, fete şi băieţi de fiţe, care având totul, trebuie musai să se dorească în casele noastre. Problema lor! Nu voi înjura nici postul şi nici strategia sa, am la dispoziţie telecomanda cu care să evit Elodiile şi nunţile de neam prost. Pot înţelege că doamna Drăgostescu, despre care continui să cred că este un jurnalist bun, fiind angajata postului, nu putea deveni foarte critică. Este explicabil, există limite şi compromisuri care se fac în viaţă. Dar modul în care a justificat paranghelia este regretabil, tocmai pentru că doamna Drăgotescu are credibilitate.

În lipsă de idei referitoare la punerea în valoare a potenţialului turistic, ministrul de resort propune nici mai mult, nici mai puţin, decât un traseu tematic cu trimitere la Nicolae Ceauşescu. Traseul include şi zidul în faţa căruia a fost împuşcat primul şi ultimul preşedinte comunist al României.
Oricât ar părea de tentant pentru unii cu un simţ morbid al turismului, se pare că în întreaga lume, aşa ceva nu se face. La Nurnberg, de exemplu, nu se vizitează deloc tribunalul unde a avut loc procesul criminalilor de război nazişti. Cu atât mai puţin încăperea unde au fost executaţi cei care au fost condamnaţi la moarte. Nu se vizitează, în circuite turistice organizate, nici berăria din Munchen unde se puneau la cale viitoarele intenţii agresive ale naziştilor, la o inofensivă carafă cu bere. Nici casele memoriale ale lui Hitler, a lui Mussolini sau a lui Stalin. Există, convenţional, nişte tabuuri, pe care ar trebui să le respectăm şi noi, românii, chiar dacă în general suntem oameni care nu prea mai respectăm mare lucru.
Nicolae Ceauşescu a fost executat în urma unui proces discutabil, care nu a respectat minime standarde de drept – asta chiar şi pentru un „dictator odios”. Dacă tot am vorbit de procesul de la Nurnberg, să ne amintim că a fost un proces adevărat, chiar dacă a fost organizat de învingători. Au fost condamnaţi la moarte, la închisoare, dar şi achitaţi. La noi, a fost un simulacru de proces, urmat de o execuţie pe fugă, care ne-a descalificat. A propune acum vizitarea locului execuţiei mi se pare de un prost-gust strigător la cer – şi nu doar pentru faptul că în asemenea cazuri, apar şi destui care ar dori să transforme totul în loc de pelerinaj. Acest ultim aspect este totuşi deloc neglijabil, având în vedere numărul în creştere al nostalgicilor ceauşişti.
 Faza a doua ar fi, desigur, montarea unor ecrane în zid, pe care sadicii vizitatori ar putea urmări înregistrarea macabrei execuţii…
Nu se vizitează, nicăieri în ţările cu care ne-am dori să semănăm, astfel de locuri. Se vizitează, în schimb, locuri de supliciu ale victimelor dictatorilor de tot felul, cum ar fi Auschwitz. Noi nu avem un Muzeu al comunismului veritabil – după cum v-am spus, Franţa are unul, la Caen – deşi la ei nu a fost comunism. Puteţi găsi informaţii la adresa memorial-caen.fr. E făcut inteligent şi atrage zilnic mii de vizitatori, nu neapărat într-o manieră lacrimogenă, ci inteligentă, plăcută şi instructivă, aşa cum trebuie s-o facă un muzeu din secolul XXI. Chiar dacă China e mare putere, se mai pot găsi idei bune şi în bătrâna Europă, mai ales că nu-i prea util să le vorbeşti chinezilor despre un muzeu anti-comunist.
Sau, mai ştii, poate că propunerea era în alt sens…

Românii au făcut o adevărată pasiune pentru muzica lor – nu cea autentică, ci manelele. Lumea râde când trece pe lângă palatele lor de prost-gust, dar autorităţile nu iau nici o măsură – toţi sar ca arşi că sunt discriminaţi. Limuzinele de lux şi banii lipiţi pe frunte au devenit regulă – pe de o parte. Pe de cealaltă parte, femei cu copii mici în braţe, cerşind pe lângă biserici – se spune că sunt „profesionişti”.
În străinătate, tabere. Ei – că să-i luăm înapoi, sunt ai noştri. Noi – cu satisfacţie răutăcioasă – lasă să vadă şi ei cum este… La Bayeux, în nordul Franţei, oameni care vedeau pentru prima dată români (pe noi…) ne-au spus că romii sunt o mare problemă, de aceea românii nu sunt prea agreaţi…
Acţiunile ONG-urilor rome există. Se realizează videoclipuri care au ca adresă populaţia majoritară. Suntem îndemnaţi la toleranţă, la acordarea unei şanse, la a renunţa la aplicarea clişeelor discriminatorii, la acceptarea alterităţii. „Ei sunt altfel, acceptă-i”, „copiii romi trebuie să meargă la şcoală”, poveşti duioase despre majoritari care au prieteni romi şi uite ce bine se înţeleg cu ei, mai vedem (rar) persoane de etnie romă realizate profesional, dar care nu prea doresc să se identifice cu etnia, din motive lesne de înţeles şi care s-au petrecut şi se petrec încă în SUA, de exemplu, cu african-americanii. African-americanii, pentru că trebuie să fim corecţi politic, altfel lezăm sensibilităţi. Parţial adevărat. Parţial cât se poate de fals şi idiot…
Cred că se merge într-o direcţie – tot parţial – greşită. Campaniile de sensibilizare faţă de problema romilor ne au mereu ca ţintă pe noi, majoritarii. Ni se cere acceptare, înţelegere, toleranţă – valori de altfel corecte, logice, de bun-simţ. Şi civilizate. Numai că aceste campanii au un singur sens – spre noi. Suntem asemeni celor rămaşi la ore, care sunt pedepsiţi în numele celor care chiulesc. Ca civilii împuşcaţi drept represalii pentru acţiunile partizanilor – prea abili pentru a fi prinşi de nişte soldaţi prost instruiţi. Nici o campanie de sensibilizare nu se adresează celor discriminaţi, încercând să li se explice că uneori discriminarea are motivaţii reale, concrete, care nu sunt deloc legate de neacceptare sau intoleranţă. Nu numai nouă trebuie să ni se spună că trebuie să existe şi elevi romi, sau că trebuie să acceptăm aia sau ailaltă. Cumva, e necesar să li se explice şi romilor că o parte din comportamentul lor nu mai este acceptabilă într-o ţară civilizată, că obiceiurile şi tradiţiile lor nu mai concordă cu legile şi cu viaţa modernă. Trebuie să devină conştienţi că doar având ceea ce se numeşte „elite” pot face pasul de la existenţele extreme – ori prea săraci, ori prea bogaţi – spre cele normale, în care acceptarea ar veni firesc, nu în urma unor campanii melodramatice.
În rest, ştirile despre romi se reduc la „nunţi regeşti”…

Virajele bruşte ale unor personaje, gata mereu să-şi găsească o revoluţie – asemeni lui Che Guevara, pe care cu totul neinspirat l-au purtat, mândri, pe tricouri, unii lideri social-democraţi – nu fac decât să demonstreze deruta societăţii româneşti. Paranteză. Che Guevara nu este simbolul stângii, ci al anarhiei de stânga – ceea ce înseamnă cu totul altceva.
În primele zile ale mineriadei din 1991 – iată că se împlinesc de atunci 20 de ani! – Miron Cozma sosea la Bucureşti în fruntea unor gloate de mineri manipulaţi cu iscusinţă. A dat năvală în Parlament, unde ţărăniştii – naivi, crezând că furia anti-Iliescu a lui Miron Cozma este reală – l-au aclamat. Ion Raţiu l-a tratat cu diplomaţie, iar poetul Ioan Alexandru i-a opus Biblia. Până la urmă, s-a văzut câtă sete de democraţie a avut Cozma, cel care a dărâmat guvernul condus de Petre Roman, aruncând România într-o gaură neagră a dispreţului internaţional, din care nu am ieşit nici astăzi. Ba mai mult – Cozma a reluat în 1999 marşurile spre Bucureşti, prelungind astfel istoria incursiunilor sindicale cu iz che-guevarist.
Iată-l acum pe Miron Cozma participând la Ziua Marinei şi jonglând cu simboluri, aruncând o coroană de flori care trebuia să ajungă în mare, dar care a aterizat penibil pe stâncile de lângă ruinatul cazino constănţean. Acelaşi Cozma s-a asociat unui neconvingător protest faţă de cine? faţă de Traian Băsescu şi ceea ce numea el „dictatura”.
Nu contest nimănui – nici măcar lui Miron Cozma – dreptul de a protesta faţă de cine doreşte el. Doar că un asemenea protest este lovit de nulitate, iar societatea civilă bine- intenţionată este discreditată prin lipsa de credibilitate a persoanelor implicate. Asocierea lui Cozma la grupul mai larg al celor care contestă stilul prezidenţial de a conduce o ţară îi discreditează pe cei care-l acceptă, nicidecum pe Băsescu. Uneori, să ai asemenea contestatari este de-a dreptul onorant. Adică, cine contestă autoritarismul lui Băsescu? Miron Cozma? Personajul negativ-emblematic al perioadei 1990-1999, eroul bătăliilor de la Bumbeşti şi Costeşti? Să fim serioşi…
Asemenea personaje te pot eventual poziţiona pozitiv, nicidecum negativ. Când te înjură un anume gen de oameni, este o onoare! Într-un sens filosofic, e cam ca zicerea cu grecii care fac daruri! Întrebaţi-i pe ţărănişti…

Ştirea de ultimă oră, care vine să completeze ceea ce am scris ieri, este că multimiliardarul George Soros a sugerat ca Grecia, dar şi Portugalia, să iasă din Uniunea Europeană. Vocile extremei drepte din Franţa, vezi Marine Le Pen, fiica celebrului său tată, Jean-Marie Le Pen, consideră că Uniunea Europeană ar trebui reconsiderată, în sensul în care este atât împotriva zonei euro, cât şi împotriva spaţiului Schengen. Marine Le Pen nu este deloc un caz singular, lideri de opinie, majoritatea reprezentând formaţiuni de extremă dreaptă, pledează pentru un izolaţionism economic şi etnic explicit, cu luări de poziţie violente împotriva emigranţilor.
Izolaţionismul este un reflex justificabil politic, prin care se doreşte păstrarea unui status-quo existent înainte de crearea UE şi mai ales, înainte de extinderile ei succesive. Din 1945 până în 1989, vestul Europei s-a dezvoltat liber, fără frustrări majore, în pofida antiamericanismului moderat al francezilor. S-a creat astfel un anume gen de coerenţă politică, socială şi economică, ce a dus la bunăstare şi echilibru. Emigraţia părea ţinută sub control, formată fiind în special din maghrebieni şi pakistanezi. Est-europenii care străpungeau cortina de fier erau o minoritate.
După Tratatul de la Maastricht, devenită o structură de mari dimensiuni, aparent incontrolabilă, incapabilă de suficientă coerenţă şi confruntată cu personalităţile puternice ale majorităţii statelor componente, UE a avut ghinionul de a se confrunta cu această criză globală. Statele estice s-au văzut puse în faţa unui concept suficient de generos, dar în egală măsură greu de aplicat – unitate în diversitate. Cum să profiţi la maximum de prosperitate economică, rămânând tu însuţi – asta au dorit esticii, poate pe bună dreptate, având în vedere că Uniunea Sovietică i-a ţinut legaţi destul de mult timp prin „idealurile comune ale socialismului şi comunismului”.
Diversitatea s-a dovedit mult mai puternică decât unitatea. În fiecare ţară, mentalităţi specifice şi lupte politice specifice, suprapuse peste niveluri extrem de diferite de dezvoltare economică. Dacă tot şi-au dorit o Uniune, liderii vestici au fost nevoiţi să o ajute să se dezvolte, aşa că resursele care asigurau prosperitatea occidentală au început să se scurgă, cu mai mult sau mai puţin folos, spre est. Relativa siguranţă, prosperitatea şi liniştea par acum atributele unui trecut din ce în ce mai îndepărtat.
Prima soluţie, cea mai uşor aplicabilă, în opinia unei mari părţi a populaţiei din Vest – reîntoarcerea la viaţa lor de dinainte de 1989, când, cu tot războiul rece, totul părea frumos…

Atentatele din Norvegia, revoltele din Marea Britanie, aşa-numita criză a datoriilor care afectează din ce în ce mai multe ţări ale continentului nu pot fi decuplate de la fenomenul larg al globalizării, care şi-a pus amprenta asupra lumii în special după 1989. După cum ne-a arătat istoria, drum înapoi nu există, decât dacă acceptăm că totul poate fi dat înapoi prin distrugere, adică prin război. Distrugi, apoi o iei de la început cu construcţia – de clădiri, instituţională, a unei noi ordini etc.
Oameni sau ţări, ne raportăm de multe ori la perioadele din viaţa noastră pe care le considerăm drept cele mai benefice, mai pline de realizări, mai sigure, pe scurt, mai fericite. Copilăria protejată în majoritatea cazurilor de părinţi, tinereţea, un serviciu bun, echilibru – sunt sigur că ştiţi la ce mă refer. Aşa şi cu ţările. Există destui sceptici în Europa, ale căror regrete se îndreaptă spre perioada de final a războiului rece, când Vestul prosper părea a se fi impus definitiv, când singurul ideal de atins suna frumos – libertatea celorlalţi, a esticilor oprimaţi. Marca, francul francez erau valute puternice, unitatea occidentală părea de nezdruncinat. Ameninţarea teroristă era aşa, o temă de discuţie, emigraţia, ţinută sub control. Pe de altă parte, scepticii estici se numesc nostalgici comunişti, pentru care relativa „linişte”, locurile de muncă, apartamentele primite de la stat, repartiţiile pentru absolvenţi par să primeze asupra amintirilor legate de frig, foame, teamă.
Prăbuşirea din 1989 a Zidului Berlinului – de la a cărui primă cărămidă tocmai s-au comemorat 40 de ani – a dat un nou imbold optimiştilor. Continentul unit. De fapt, era mult mai mult decât atât – dorinţa de a crea un nou pol de putere, pe lângă sau mai degrabă alături de Statele Unite ale Americii. Se creiona astfel o lume multipolară. Paradigma Uniunea Sovietică – SUA părea desuetă. Mai probabilă era o lume dominată de SUA-UE, Rusia, China, în prima linie, faţă de care urmau să se poziţioneze ceilalţi.
Uniunea Europeană nu a fost – şi nu este – doar o aflare în treabă. Este un construct geopolitic ambiţios, un pol de putere inedit, construit prin „asamblarea” de ţări cu mentalităţi mai mult sau mai puţin apropiate. După cum spunea un analist politic american, Uniunea Europeană se doreşte un Imperiu.
Dar tot el adăuga – un Imperiu fără simboluri fondatoare!

Mă gândesc cât se poate de serios să renunţ la activitatea de editorialist.
Nu doar la editoriale scrise în Mesagerul hunedorean, ci în general, la orice ziar local, şi să mă orientez spre o presă care se adresează într-o mai mare măsură celor capabili să vorbească fără să jignească sau să înjure. Oricât s-ar părea de nerealist, mai există încă vreo câteva astfel de ziare. Încă…
Doream să o fac acum vreo lună de zile, când am făcut şi un fel de bilanţ al celor cinci ani de editoriale la Mesagerul hunedorean. Mi-am mai acordat un timp de reflecţie. Acum, acest gând de renunţare a revenit. Motivul este simplu – m-am săturat de jigniri aduse de anonimi, care nu au nici măcar minimul curaj de a spune cine sunt! M-am săturat de postări făcute doar de dragul de a lovi în mine, într-un limbaj suburban, fără argumente, cu intenţia evidentă de discreditare, delaţiune, scoatere la suprafaţă a umorilor şi frustrărilor de tot felul. M-am săturat să spun că accept orice opinii, cu condiţia să fie exprimate civilizat. Realitatea este că nici eu nu credeam că anonimii de tot felul, agramaţi, vulgari şi răzbunători, vor face altceva decât ceea ce ştiu ei mai bine – să jignească şi să împroaşte cu noroi. Probabil că astăzi vor face la fel – îmi pasă din ce în ce mai puţin, pentru că nu mai consider necesar să mă expun inutil opiniilor grobiene ale postacilor de partid.
Cu asta, cred că am spus totul. Nu le neg dreptul de a se exprima. Dar nu mă consider nici eu obligat să mai exprim opinii pe care ei ori le înţeleg, ori nu le înţeleg, le comentează aiuritor.
Aşa că, spre bucuria unora şi liniştea mea, după o discuţie cu directorul ziarului, care va avea loc cât mai curând posibil, voi decide ce voi face. Cum nu doresc în nici un caz limitarea dreptului la opinie al celor care practică delaţiunea şi injuria, bucuroşi că se pot exersa aruncându-şi mizeriile pe diferite site-uri de ziar, probabil că le voi lăsa plăcerea de a înjura cât vor ei, dar pe alţii.

Este vorba despre linia dreaptă a politicii, naţionale şi locale.
Este şi mai firesc să fie spirite tensionate – campania pentru alegerile locale, care oficial, va începe undeva pe la mijlocul lui aprilie 2012, neoficial va începe din ianuarie, iar acum este momentul definitivării numelor de pe liste – cele mai disputate fiind bineînţeles, cele ale candidaţilor pentru funcţiile de primar şi preşedinte al consiliului judeţean.
Taberele mari sunt cunoscute – USL şi PDL. UDMR va merge, ca de obicei, pe mâna electoratului propriu, încercând să contracareze aşa-numitele alternative – în opinia mea, nu va avea mari probleme decât în raport cu poziţionarea faţă de principalii doi adversari, nu faţă de alegători. PRM va juca (cine ar fi crezut după atât de mult timp…) cartea naţionalistă, cea care îi justifică încă ideologia. Muniţie va avea din belşug, dată fiind participarea UDMR la guvernare. PP-DD sau cum i-o fi zicând până la oficializarea existenţei va merge pe mâna telespectatorilor săi şi probabil va intra în parlament, bazându-se pe cea mai uşor manipulabilă masă electorală, cea dispusă să înghită entertainmentul oferit acum de OTV. Să nu ne facem iluzii – vă amintiţi cum a votat tineretul, în 2000, cu Vadim Tudor din spirit contestatar? S-ar putea să avem surprize cu acest PP-DD, pentru că din ce în ce mai multor români – îmi cer scuze pentru expresia prea puţin academică – li se cam rupe de ceea ce se întâmplă sau sunt victimele unei propagande de doi lei, cu Vântu cap de listă…
Sigur, se vor adăuga partide mici cu pretenţii mari sau cu bune intenţii, se vor adăuga sateliţii care vor căuta adăpost pe o listă a unui partid mai mare, pentru că nu vor fi creditaţi cu un procent care să le garanteze trecerea pragului electoral.
Electoratul nu este dispus să parieze pe gesturi spectaculoase decât în mică măsură. Majoritatea se va împărţi în două – o parte nu va mai merge la vot, iar cealaltă parte va vota extrem de polarizat şi emoţional. Ca de fiecare dată, sunt identificate elementele care să echilibreze binomul „ori aşa – ori aşa”. A fost comunism – anticomunism în 1996, ordine PSD vs. anarhie CDR în 2000, corupţi – anticorupţi în 2004. Va fi o similitudine 2008 – se va vota pro sau anti-Băsescu, vot politic care va avea o pondere mai mare decât de obicei chiar şi la alegerile locale. Localele vor fi mai mult ca altădată ante-camera parlamentarelor. PDL va încerca să conserve ce are, să racoleze sau să introducă în joc UNPR, iar USL va lansa un mesaj de genul „dacă vreţi schimbarea de putere la toamnă (toamna 2012), votaţi cu noi la locale.” Spun că alegerile vor fi mai dure, pentru că miza personală este mai mare – Năstase avea mai puţin de pierdut decât are Băsescu.

De o vreme încoace, premierul Boc vorbeşte de solidaritate în faţa crizei. E adevărat că solidaritatea este uneori soluţia puţin costisitoare, dar cu efecte remarcabile, care permite unei grupări, fie ea şi de dimensiunile unei naţiuni, să depăşească momente grele.
Ceea ce nu ştie poate dl. Boc, dar nu ştiu nici alţi oameni politici care o invocă, este că solidaritatea se cultivă. În sute de ani, zeci de ani, în ani – am luat-o invers, pentru a sublinia că „recoltarea” efectelor solidarităţii este invers proporţională cu perioada de cultivare.
În al Doilea Război Mondial, Churchill le-a spus englezilor aşa: „N-am de oferit decât sânge, trudă, lacrimi şi sudoare“. După război, strângând din dinţi, germanii şi-au reclădit ţara (distrusă, ce-i drept, tot din vina lor…). Şi mai sunt exemple în care solidaritatea a dat măsura valorii unui neam. Chiar la noi – evenimentele din 1989 au fost posibile pe fondul unei cvasi-solidarităţi, determinate mai ales de sărăcie. Nu aveam pe cine invidia – toţi aveau cel mult o Dacie 1300 şi un apartament în chirie de la stat. Lăsam în urmă o viaţă rea, cu speranţa uneia mai bune.
Solidaritatea pare astăzi una din componentele scării de valori care pare foarte şubredă. A fost sistematic distrusă prin chiar faptul că ţara a fost sistematic transformată într-un loc aproximativ, în care regulile erau respectate şi nu prea, tocmai pentru a putea fi permise abuzurile de orice fel.
Discrepanţele sociale majore au redus drastic sentimentul de solidaritate. Demagogia nu a făcut decât să demonstreze că bugetarul cu salariul tăiat nu poate fi solidar cu ministrul care-i cere austeritate, atât timp cât haina ministrului costă cât salariul pe un an al bugetarului, poşeta cât salariul pe trei ani şi aşa mai departe… Nu poţi cere solidaritate după ce ai produs haos în ţară, incitând pe unii împotriva altora, respectiv numindu-i „ciuruiţi” pe cei care nu te-au votat. Şi nu numai că nu mai poţi cere, dar resursele naţiunii sunt nesăbuit secătuite de scandaluri şi lipsa unui orizont. Nu se poate cere solidaritate ignorând o logică minimală, adică aceea conform căreia trebuie să respecţi şi valorile celorlalţi. Împărţind lumea în buni şi răi, dezirabili şi indezirabili, ignorând la nesfârşit faptul că politica înseamnă, printre altele, şi arta compromisului inteligent, s-a reuşit o fractură între diferitele segmente sociale.
Iar noi, românii, şi aşa nu excelam la capitolul solidaritate…

După cum au remarcat şi alţi comentatori politici, Traian Băsescu şi Guvernul Boc se încăpăţânează să numească măsurile de austeritate „proces de modernizare a ţării”. Profund fals. Sunt măsuri menite să limiteze impactul crizei economice, măsuri care au fost luate cu un an întârziere, pentru a permite câştigarea alegerilor prezidenţiale (în 2009), măsuri strict de reducere a cheltuielilor bugetare şi limitare a consumului, fără nici o viziune legată de relansarea economică. Criticile aduse de preşedinte unor economişti de forţă, cum ar fi Daniel Dăianu sau Ilie Şerbănescu, nu fac decât să-l propulseze (dacă mai era nevoie…) în galeria puţinilor preşedinţi români care s-au priceput la orice. Analiştii economici sunt unanimi în a afirma că nu există practic nici o viziune economică a actualului guvern, că în afară de o austeritate dură, nu se face nimic pentru a pune economia pe baze mai trainice.
Dimpotrivă – continuă introducerea falselor teme de discuţie, într-o mai vastă operaţiune de manipulare a opiniei publice. Aflat în imposibilitatea de a readuce salariile şi pensiile acolo unde au fost (deci, de a face „măriri”, cum fals se exprimă oficialii guvernamentali), laboratorul de imagine creează ceea ce se numeşte „ţintă falsă”. Aşa cum parlamentul monocameral, cu sloganul „de ce le e frică nu scapă”, a fost tema de campanie din 2009, aşa marota regionalizării revine, pusă cu disperare să ţină loc oricărui alt proiect de anvergură ce ar ajuta România.
Deşi, cum am mai spus, sunt numeroase ţările europene care au exact aceeaşi organizare regională, iată că se încearcă în continuare să se profite de ignoranţa populaţiei. Aici se vede cât de expusă la manipulare este o populaţie cu educaţie adusă la limita de jos – nu pricepe ce i se întâmplă, preocupată fiind de traiul de pe o zi pe alta şi de petrecerile cu manele. Se profită încercând să se inducă ideea (profund falsă) că reorganizarea teritorială este prioritară.
O asemenea măsură nu ar face decât să arunce ţara în haos. Până şi minţile rămase lucide din PDL, între care se numără politologul Cristian Preda, au avertizat asupra deficitului de democraţie pe care îl înregistrează România prin: (1) adoptarea unor legi esenţiale, prin asumarea răspunderii, (2) modificarea legii de alegere a primarului, conform căreia va fi un singur tur de scrutin şi (3) tentativa de reorganizare teritorială heirupistă a ţării, fără studii aprofundate şi fără obţinerea unui consens politic. Personal, cred că mai devreme sau mai târziu, România îşi va relua cursul democratic complet, iar cei care girează pompieristic astfel de iniţiative vor vedea că mereu istoria s-a întors împotriva lor.
Mai devreme sau mai târziu, deficitul de democraţie se răzbună. Oricum, din ce în ce mai mulţi intelectuali, chiar şi cei care l-au girat pe Traian Băsescu, au realizat, în fine, că România nu se îndreaptă în cea mai bună direcţie posibilă. Din păcate, există riscul ca această ofensivă, care include şi votul preconizat de ministrul Baconschi, să dea roade.

După ce Emil Boc şi Kelemen Hunor au venit la Sarmizegetusa Regia, a urmat o măsură tipică heirupismului românesc (de data asta, cu nuanţe maghiare…) – anume, anii de zile în care nu s-a făcut nimic au fost urmaţi de o decizie de înfiinţare a unei comisii interministeriale, care să studieze (de ce n-o fi făcut-o până acum, sau premierul nu aflase încă de existenţa Sarmizegetusei Regia…?) o formulă juridică pentru transformarea cetăţilor dacice într-o zonă cu administrare specială, după modelul Deltei Dunării.
Sună bine, în aparenţă – uite, zonă specială, comisie interministerială, Boc&Hunor, Delta Dunării etc.
De fapt, soluţiile există, doar că trebuie să ai specialişti care să le aplice- una la mână! Apoi, dacă-i ai, trebuie să-i mai şi foloseşti – două la mână!
Sarmizegetusa Regia a fost „uitată” tocmai pentru că a avut prea mulţi stăpâni, ajungând deci într-un păienjeniş de interese. Neacademic spus, copilul cu prea multe dădace moare de foame! Acum a luat naştere o comisie interministerială şi mai extinsă. Personal, mă îndoiesc că vizita-fulger a avut un altfel de conţinut, în afara celui electoral. Dacă ar fi avut, atunci, ministrul Culturii trebuia să ştie că preluarea monumentelor şi siturilor istorice în administrare guvernamentală este o măsură depăşită în Uniunea Europeană. Apoi, „decuplarea” autorităţilor locale de la gestiunea patrimoniului propriu este o măsură care afectează comunităţile. Iată ce spune arheologul Laurent Chrzanovski, în numărul dedicat cetăţilor dacice din revista „POLIticS&Media: ”În materie culturală, administraţia de stat continuă cu obstinaţie să se dorească paznicul exclusiv al templului, chiar dacă nu-şi respectă angajamentele morale şi legale, precum şi pe cele internaţionale. Or, acest model depăşit nu poate conduce decât la catastrofă.” Menţionez că Laurent Chrzanovski are o vastă experienţă în materie de patrimoniu cultural, fiind profesor universitar la Geneva, partener în multiple proiecte europene referitoare la patrimoniu, colaborator al Institutului Cultural Român, ca să mă rezum doar la o parte din calificările domniei-sale. În discuţiile avute, mi-am dat seama că expertiza domniei-sale este superioară multor funcţionari culturali cu ascensiune exclusiv politică, dar nu prea înţeleg cu ce se mănâncă cultura, patrimoniul şi turismul cultural.
Pentru că argumentaţia depăşeşte cu mult spaţiul acestui editorial, pun oricui la dispoziţie revista menţionată, care cuprinde numeroase articole de specialitate, care pledează, în majoritate, pentru o cu totul altă abordare. Este adevărat că insistenţele de a obţine şi un punct de vedere al Ministerului Culturii au fost lovite de nulitate. Site-ul nu are o adresă de contact funcţională.
În esenţă şi foarte pe scurt, soluţia (poate perfectibilă) ar fi un parteneriat public-privat pe termen lung, care în nici un caz să nu lase pe dinafară autorităţile şi comunităţile locale. Cum am mai spus, din experienţa proprie, cunosc situaţia, aproape similară, a sitului istoric francez Alesia, unde Cezar i-a înfrânt pe gali. Francezii au avut nevoie de opt ani pentru a obţine un consens politic şi a demara o rezolovare profesională a problemei. După încă doi ani, puteţi vedea ce au reuşit pe site-ul alesia.fr. Exact prin parteneriat public-privat şi nu prin zonă cu administrare specială, care a transformat Delta Dunării într-un paradis al braconierilor şi al construcţiilor ilegale.
P.S. Profit de acest spaţiu pentru a mulţumi unei echipe de medici – Mircea Veţean, Dan Florea şi echipei de la urgenţa Spitalului din Deva, din data de 6 august. Ştiu ei de ce…

Foarte bine că dl. Emil Boc a venit la Sarmizegetusa Regia. Nu-l suspectez de rele intenţii. Numai că problema merită privită din unghiuri multiple.
Firitiselile cum că e primul demnitar care vizitează Sarmizegetusa Regia sunt ploconeli inutile. Mulţi români au vizitat locurile istoriei noastre, fără să fie prim-miniştri. Emil Boc era liber să vină la Regia, unde s-a „jucat” un capitol pe care-l numesc esenţial în istoria României. Deşi sunt critic cu starea de lucruri din ţara mea, am vizitat (chiar de mai multe ori) mănăstirile din nordul Moldovei, Maramureşul, Sighişoara, mănăstirile semnificative ale lui Mircea cel Bătrân, Peleşul sau Branul, Braşovul sau Mărăşeştiul, Timişoara şi Clujul, ca să nu mai vorbesc de cele din apropierea noastră, Densuş, Ulpia Traiana, pe lângă multe altele. O parte din cei ce comentează despre Sarmizegetusa nu au văzut-o, sunt convins, niciodată. Probabil că dacă nu era incidentul cu parcarea prost făcută, nu ajungea premierul nici acum la Sarmizegetusa Regia.
Apoi, remarca în legătură cu drumul mai bun pe vremea dacilor a fost o glumiţă ieftină. Dacă Emil Boc ar fi fost premierul unei ţări perfecte, mergea. Dar pe lângă drumul ăla, pentru care guvernul nu a dat niciodată nici un leu, sunt multe aspecte extrem de negative în România. Probabil şi pe vremea dacilor se trăia mai bine pe aici, prin spaţiul carpato-danubiano-pontic… Iar Traian a durat drumuri mai trainice, unele rezistă şi acum, pe lângă Simeria.
Acum, despre Sarmizegetusa. Unii înalţi responsabili culturali, care sunt foc şi pară pentru parcarea făcută prosteşte, fără avize, nu erau nici pe departe la fel de revoltaţi cu ani în urmă, când se petrecea un lucru infinit mai grav – anume, jaful sistematic al siturilor dacice. Detectoarele de metale funcţionau în plin, iar acum, statul român plăteşte bani grei pentru a recupera ceea ce i s-a furat de sub nas. Cum spuneam, unii dintre revoltaţii de acum erau atunci în funcţii.
Parcarea aceea nu a făcut decât să atragă atenţia (după câte tentative de a atrage oficial atenţia!) – probabil şi din considerente electorale, că de, altfel nu se poate – asupra stării de lucruri de la Sarmizegetusa Regia. Îmi amintesc că Vladimir Blilinsky, al cărui zel depus pentru apărarea patrimoniului este lăudabil, era încântat şi după prima sa discuţie cu Teodor Paleologu, proaspăt uns atunci ministru al culturii, într-unul din guvernele Boc. Apoi a fost crunt dezamăgit, şi tot aşa şi în continuare, pentru că iată ce scria în nr. 7 (aprilie 2011) al revistei „POLIticS&Media”, număr care se intitulează exact aşa: „Ale cui sunt cetăţile dacice?”: „Acelaşi ministru care promitea marea cu sarea (de data asta e alt ministru, mai recent, n.a.) la descălecatul său în Cetatea lui Decebal, dintr-o dată, a devenit ezitant şi foarte puţin transparent, motivându-şi atitudinea cu motive puerile sau chiar penibile. Acela a fost semnalul că eternii trepăduşi din Ministerul Culturii îşi făcuseră treaba aşa cum şi-au făcut-o de mulţi ani încoace. Adică, minţind. Ei sunt aceia care de ani buni, au instaurat un stat în stat în acest minister, guvernând după propriile interese.”
În editorialul următor veţi vedea ce s-a făcut, ce trebuia făcut şi veţi deduce ce se va face.

Am avut nişte comentarii, în urma seriei de editoriale scrise în urma vizitei mele prin Occident. Unul pare să se refere strict la Ungaria – e semnat „ardelean”. Sunt întrebat franc – şi maliţios – că de ce n-am rămas acolo, dacă e atât de bine şi mi-a plăcut atât de mult.
Întrebarea nu m-a deranjat absolut deloc, indiferent de modul în care a fost pusă. De fapt, este o întrebare logică şi un răspuns la ea s-ar impune din partea multora. Am abordat-o aşadar frontal – chiar, de ce n-am rămas…?
Mai întâi, trebuie totuşi să spun că am scris nu pentru „a-mi denigra ţara”, cum e obiceiul să se interpreteze cu viteză cosmică. Am scris cu părere de rău – avem termen de comparaţie, ştim ce ar trebui să facem, dar totuşi, nu facem. A spune că la ei e curat şi la noi nu, că serviciile sunt mai bune la ei faţă de noi, că salariile sunt mai mari, că au autostrăzi şi noi nu, astea nu reprezintă denigrări, ci constatări.
De ce n-am rămas…? N-am să răspund în nici un caz că din patriotism. Asta a fost valabil până prin 2004. În 1993, când am avut ocazia să rămân în Austria, mi se părea o trădare faţă de România – aveam aici o ţară de pus la punct, toate şansele păreau a sta în faţa noastră. În 1996, l-am votat pe Constantinescu cu o nouă speranţă, că va fi OK. Nu a fost. În 2000, l-am votat pe Iliescu de frica lui Vadim Tudor, iar în 2004, l-am votat pe Băsescu, crezând că în sfârşit… A fost pe departe cea mai mare dezamăgire, cel puţin, de Iliescu ştiam că e lider de tip gorbaciovist, erau anii ’90, totul era la început, fluid, nesigur, nou…
Nici nu am căutat cu adevărat o oportunitate să rămân, având mereu o motivaţie aici. Ba o muncă interesantă, cea de reporter TVR, ba o oportunitate de a realiza ceva inedit, asemănător cu ceea ce se petrece la cei pe care-i invidiez în sensul bun. La Salzburg, Viena, Bayeux sau Budapesta, în toate castelele, cetăţile, există câte un festival major. A fost palpitant de „construit” unul la Castelul Corvinilor, care nu avea. Iată o motivaţie.
Trebuie să recunosc însă că îmi pare uneori foarte rău că nu am căutat o oportunitate pentru a rămâne. Nu culegător de căpşune, nu constructor – ceva legat de domeniul meu. Alţii au făcut-o, cu orice risc, chiar dacă au început prin a fi culegători de căpşuni – a nu se înţelege că am ceva cu ei. Oamenii n-au plecat de prea mult bine din România, ci din sărăcie şi disperare. Au plecat nu zeci, nu sute, nu mii, ci milioane. Asta ar trebui să ne pună pe gânduri.
Acum, pentru mine e poate puţin prea târziu, dar dacă mi s-ar oferi ceva rezonabil, nu sunt sigur că aş spune „nu”.

Recunosc că-i invidiez pe unguri.
Am străbătut aproape tot continentul, am trecut prin Amsterdam, Paris şi Viena – dar parcă cel mai mult m-a impresionat Budapesta. Dinamismul, cosmopolitismul, bunul gust şi curăţenia oraşului, plăcerea oamenilor de a trăi bine (de unde se vede că, deşi lansată de francezi, expresia este aplicabilă în mai multe locuri…) au fost parcă mai evidente decât oriunde.
Amsterdamul este ca o grădină, cu canalel şi copacii săi. Parisul are acel aer inimitabil, savuros, spumos. Viena este mai degrabă o staţiune – totul curge ritmat lent, pe muzică de Mozart, eşti cumva ca într-un muzeu.
Budapesta nu este cu nimic în urma celorlalte. Dunărea îi dă spectaculozitate, mai mult decât Vienei, pentru că la Budapesta, trece prin centrul oraşului. Clădirile sunt foarte variate stilistic – mai mult decât la Paris, unde Napoleon III şi arhitectul Haussmann au lăsat o moştenire impresionantă, dar poate puţin cam monotonă. Verdeaţă – cât cuprinde. Terase peste tot, pentru toate gusturile şi portofelele, concepute cu un simţ al esteticului de invidiat. Localurile au acel aer intim, apropiat, care te cheamă, fie şi doar pentru a admira extraordinara lor diversitate. Preţurile nu sunt cu mult diferite de cele pe care le găseşti la Deva – şi totuşi, eşti la Budapesta. Ai adesea surpriza să ţi se vorbească româneşte – cum a făcut-o şi patroana cafenelei la care am stat dimineaţa.
Oraşul e curat, îngrijit, bine gospodărit. Totul respiră bunăstare – iar preţurile sunt la jumătate faţă de Austria, aşa că este explicabil de ce vin atât de mulţi austrieci în Ungaria.
Nu ştiu dacă mai este nevoie să spun că Budapesta, Ungaria în general, au făcut pasul spre turismul modern. Nu că la noi nu s-ar putea – dacă ar fi să revin la eternele comparaţii pe care le facem, recunosc, cu ciudă. Mi-aş dori o Românie care să rivalizeze, păstrându-şi specificul, cu celelalte ţări din Europa. Am vorbit cu francezi care ar vrea să viziteze România, dar care au fost deja în Croaţia, pe care au definit-o drept „noua nebunie de vacanţă…” Croaţia nu este în Uniunea Europeană – formal. Este însă ca mentalitate.
La ei, localurile, nici măcar cele de la ţară, nu mai au aerul vechi, de bufet sătesc cu mese de tablă, foarte prezent la noi. Monumentele sunt îngrijite şi prezentate profesional. Dalele de pe trotuare nu sunt prăbuşite, sparte.
Iar curăţenia este regula, nu excepţia.

Am citit, în concediu fiind, despre preocupările legate de turismul cultural. Preocupări la nivelul judeţului Hunedoara, desigur. Implicat fiind în activitatea de turism, nu pot decât să spun că sunt lăudabile şi că pentru prima dată, conceptul de turism cultural este vehiculat la nivel oficial.
Am purtat multe discuţii cu arheologul elveţian Laurent Chrzanovski pe tema turismului cultural. În zona noastră, a judeţului Hunedoara, este, cred, unul dintre puţinii care ştiu cu adevărat ce înseamnă turismul cultural, cum se pun în operă proiectele, ce înseamnă managementul cultural pe proiecte şi alte asemenea noţiuni. În afară de el, doar Mihai Constantin Ranin, directorul artistic al Teatrului de Artă Deva, este cu adevărat un profesionist, cu care am avut ce discuta, într-o zonă extrem de delicată, în care se cer – spre deosebire de multe alte domenii – nu doar expertiză în management cultural, ci şi o înţelegere superioară a fenomenului de cultură, şi, de ce nu, cultură a managerului. Din acest motiv, poeta Paulina Popa poate fi şi ea numită manager cultural. În acelaşi timp, trebuie să remarc faptul că nici un ziar local nu are rubrici permanente dedicate tendinţelor în cultură, conceptelor, dezbaterii de idei pe teme sociologice, culturale, civilizaţionale. Pot să vă spun că avem (încă) o mână de entuziaşti. Dar stau cu capul la cutie, striviţi de impostură.
Risc să afirm că turismul cultural nu poate fi văzut pompieristic şi veleitar, ci profund, întrucât maniera de a-l concepe are legături cu percepţia identitară, cu mediul academic, cu managementul de proiecte (evident, culturale), cu conexiunile din lumea ultra-specializată academică. Dacă nu eşti băgat în seamă la acest nivel, totul riscă să devină o bună-intenţie eşuată. Ar fi păcat, pentru că resursele judeţului sunt extraordinare.
Revin după o vacanţă nu pretenţioasă financiar, dar utilă, exact din punct de vedere al modului în care este pus în operă turismul cultural. Fără a fi absolut de loc neglijată partea financiară, investiţiile au început (mă refer la Franţa) nu de la întrebarea „cât vom câştiga?”, ci de la „ce trebuie să facem pentru a câştiga?”
Muzeele pe care le-am vizitat, siturile istorice, evenimentele la care am participat (punând chiar bazele unor colaborări, dacă „Opera Nights la Castelul Corvinilor” va exista la anul, atunci participanţii vor avea o surpriză de proporţii, o altă premieră naţională de excepţie, mai mult, deocamdată nu pot să spun…) mi-au demonstrat că se lucrează pe principii mult mai moderne faţă de cele de la noi. Aşa cum spunea şi Laurent Chrzanovski (care, din păcate, se va muta de la Deva la Sibiu – un alt om de calitate, pe care nu am ştiut să-l folosim, pleacă din Deva – nu pot decât să regret, dar dacă vom continua ignorând expertiza, vom avea doar diletanţi), expoziţia prăfuită nu mai este la modă, nimeni nu mai vine să viziteze „trecutul nostru glorios”. Chiar dacă există, trecutul glorios trebuie să arate altfel.
Şi am mai realizat ceva – aviz celor care vor sări să-i ţină partea lui Băsescu. Peste tot în Europa, zonele îşi caută o identitate proprie, nu pe baze regionale trasate anapoda. Judeţul Hunedoara are o identittate proprie şi el poate fi promovat doar în acest mod. Departamentele franceze, asemănătoare judeţelor României, şi-au creionat o personalitate proprie, bazată pe istoria comună a locurilor, pe care o pun acum în valoare în două moduri: prezentându-i individualitatea, apoi complementaritatea, cu cea a zonelor învecinate. Cu alte cuvinte, se porneşte de la faptul că oamenii trebuie „să-şi simtă” istoria şi apartenenţa, doar aşa le pot valoriza.
P.S. Chiar în timp ce scriu, primesc de la un prieten, Adrian Sinescu, pe e-mail, vestea că după 25 de ani, pentru prima dată, turneul de şah „Cupa Cetăţii” nu se mai desfăşoară din lipsă de fonduri, deşi echipa de şah din Deva a promovat anul trecut în Divizia A şi a reuşit clasarea pe locul III. Primăria Deva nu i-a dat d-lui Hotăran, organizator, nici un ban.

Fidel preocupărilor mele de a descoperi cum este percepută România, vă voi relata astăzi un alt episod. Aţi remarcat, cred, că pe parcursul ultimelor editoriale, am încercat să redau opinii concrete ale celor pe care îi putem numi, generic, „omul de pe stradă”.
Caen, capitala regiunii Normandia, în nord-vestul Franţei. Oraş numit, până în iunie 1944, „al celor 100 de clopotniţe”. Războiul a redus dramatic numărul clopotniţelor, dar şi al clădirilor, aşa că acum, Caen este cumva un oraş nou, în sensul de reconstruit. În zona centrală, a păstrat şi clădiri vechi. La parterul uneia, un mic spaţiu comercial ne-a atras atenţia prin produsele deosebite, cu un aer exotic – aveau decoraţiuni în stil indian, arab, antic-egiptean. Ne-am uitat deci la bluze, rochii, fuste, bijuterii şi alte obiecte ornamentale. La plecare, după vreo 15 minute, am felicitat-o pe vânzătoare (dar şi proprietară a magazinului, de asemeni, creatoare a produselor), o femeie de vreo 35 de ani, care în mod evident nu era franţuzoaică – vorbea bine franceza, dar puţin ezitant şi cu accent. Zâmbitoare, ne-a mulţumit şi ne-a întrebat dacă suntem ruşi. Auzise probabil discuţiile pe care le purtasem între noi, evident, în româneşte. Nu, nu suntem ruşi, suntem români. „Am ştiut eu că sunteţi din est”, s-a bucurat ea. „Nu-i aşa că româna provine din latină? E cam ca şi portugheza…” Da, i-am răspuns, provine din latină, ca şi franceza, spaniola sau italiana. Şi sunteţi prima care pare că ştie acest lucru…
Femeia ne-a explicat apoi că este braziliancă şi a cunoscut un român, transilvănean, în Spania. El i-a explicat totul despre România, despre limba de origine latină, despre zonarea pe regiuni istorice, despre Transilvania.
„Lumea de pe aici nu ştie că România este o ţară cu limbă de origine latină”, ne-a mai spus ea. „Sunteţi departe, izolaţi de celelalte ţări asemănătoare, aşa că mulţi cred că limba română este înrudită cu ceha sau slovaca.” I-am relatat povestea cu insula latină în marea slavă – deşi uzată, deşi clişeu, rămâne, se pare, cât se poate de adevărată. Ne-om simţi noi europeni, dar anii mulţi de apartenenţă la blocul estic, în vecinătatea Uniunii Sovietice şi a multor alte ţări slave (atenţie: am fost singura ţară est-europeană comunistă cu limbă romanică, celelalte au fost slave) au făcut ca noi să fim comparaţi mai degrabă cu ruşii decât cu francezii, de exemplu, sau italienii. Avem în limbă influenţe slave, iar asta îi derutează pe mulţi vestici, aşa cum şi noi avem dificultăţi în a separa ceha de slovacă, de poloneză, sârbă sau bulgară.
Personal, repet, cred că decât frunza din grădină, era mai utilă o campanie majoră de informare a europenilor despre ce fel de ţară este România – desigur, fără a-i jugni în nici un fel pe ceilalţi. Chestia asta cu insula latină într-o lume slavă mergea chiar bine…

Pierre Caille este proprietarul unui BMW ultimul răcnet. Spun asta ca să vă daţi seama că omul e cu dare de mână şi nu-şi petrece vacanţele în grădină, din lipsă de bani. Ba dimpotrivă – călătoreşte, în fiecare an, câte 12-15 zile. E din sud-estul Franţei, a lucrat la Paris şi crede că Parisul e cel mai frumos oraş din lume, dacă faci abstracţie de parizieni. Parizienii… hm, nu are o părere prea bună despre ei. L-am întâlnit la o pensiune din Normandia, unde el a stat două zile. Era cu soţia. Simpatic, volubil, a dorit să ştie de unde suntem. I-am spus că din România.
Aaaa, a replicat energic, în stilul francezilor, aş vrea să vizitez România. Sunt pasionat de călătorii şi de zona central-europeană. Am văzut Slovenia, Cehia, Slovacia, Croaţia, Muntenegru şi Ungaria. Ungaria mi-a plăcut în mod deosebit, Budapesta este un oraş extraordinar. Doar că… au o limbă atât de grea, nu înţeleg nimic din ea şi din păcate, cei cu care am încercat să vorbesc nu ştiau nici franceză şi nici engleză. La Debrecen, de exemplu, nu am înţeles pe nimeni şi  nimeni nu m-a înţeles. Cu toate astea, sunt oameni calzi, veseli şi foarte primitori. Aş avea ce să văd în România?
Ne-a venit apă la moară. Critici în ţară faţă de mentalităţi, proastă-creştere şi nepăsare, i-am recomandat cu căldură România, având grijă să-i spunem că nu sunt autostrăzi. Nu de alta, dar nu care cumva să vină omul o dată şi să nu-şi dorească apoi să  mai calce pe la noi, pe motiv că a fost dezinformat. S-a interesat concret ce ar putea vedea, pentru că planul de vacanţă pentru anul viitor părea pentru el din ce în ce mai clar – România…! I-am spus de Nordul Moldovei, Valea Prahovei, Braşov şi Sibiu, Sighişoara şi Maramureş, dar nu am uitat de propriul judeţ – aveam la noi fotografii şi pliante, i-am arătat Castelul Corvinilor (spunându-i că sperăm să-l avem oaspete la Festivalul „Opera Nights” de anul viitor…), Cetatea Devei, i-am povestit de cele două Sarmizegetuse, de virşlii şi ţuica de Brad şi de bisericile din Ţara Haţegului, de Retezat şi de multe altele. Mi-a dat adresa lui de e-mail, cu rugămintea de a-i recomanda un traseu pentru două săptămâni, obligatoriu cu cazare la pensiuni agro-turistice. Vrea să cunoască ţara apropiindu-se de oamenii ei, nu doreşte hoteluri unde relaţionezi strict profesional.
Mi-am dat seama, o dată în plus, că nu spoturi cu Nadia, Hagi sau Năstase îi fac pe oameni să ne viziteze ţara, cu atât mai puţin logouri cu frunzele din Grădina Carpaţilor, ci prezentări inteligent făcute–faţă de Occident, suntem diferiţi, avem majoritar o altă religie, altfel de monumente, suntem o zonă de sinteze ciudate, fericite sau mai puţin fericite, între Orient şi Occident. Fundamental europeni, am fost puternic influenţaţi de est, chiar şi în Transilvania. În definitiv, din partea noastră de lume, suntem capătul Uniunii Europene. Poate că grădina Carpaţilor nu înseamnă, simbolic, mare lucru. Dar, dacă le spuneam că la noi se sfârşeşte Orientul şi începe Europa, parcă era mai clar…

Povesteam, cu câteva zile în urmă, despre Memorialul din oraşul francez Caen. Este prezentată istoria perioadei interbelice, a celui de-al doilea război mondial, dar şi a războiului rece.
La izbucnirea scandalului Băsescu – declaraţiile referitoare la ordinul de a trece Prutul, într-un editorial, am încercat să explic de ce asemenea declaraţii nu se fac, inclusiv pentru că există o parte a istoriei supusă unor convenienţe. Cu alte cuvinte, puternicii zilei „cad de acord”. Iar la finalul celui de-al doilea război mondial, s-a căzut de acord că Germania a fost agresor, iar SUA, Anglia, Rusia şi Franţa (aici am eu unele rezerve, oricât i-aş simpatiza pe francezi) sunt puteri aliate învingătoare. La muzeul din Caen, este definită clar, oficial, agresiunea Germaniei hitleriste asupra Uniunii Sovietice. Germania, se spune, a atacat prin surprindere Uniunea Sovietică, sprijinită de aliaţii ei: Ungaria, Italia şi România. Se spune despre pactul Ribbentrop-Molotov, că este recunoscută injusteţea lui, dar România este considerată – la peste un an de la semnarea acelui pact – ţară agresoare.
Punerea în discuţie a unor astfel de chestiuni, într-o epocă frământată de o criză economică majoră, comportă riscuri şi cere multe precauţiuni, necesită multe nuanţe şi mai ales, ridică problema oportunităţii. Ce motive există pentru a te pronunţa, aşa, pe nepusă masă, într-o chestiune rămasă extrem de sensibilă pentru toată lumea. În nordul Franţei, în Normandia mai exact, este reconstituită în amănunt, debarcarea anglo-americană din 1944, francezilor nu le prea convine să li se spună că au fost eliberaţi de alţii şi încearcă să se pună într-o lumină cât mai favorabilă, Germaniei nu-i prea place să i se reamintească de agresiunea din 1939, iar Rusiei, care a avut atunci 27 de milioane de morţi, nu-i place să audă că cineva, în anul de graţie 2011, ar fi dat şi el acel ordin de trecere a Prutului.
Comunismul nu a fost, în mod cert, o variantă fericită pentru Estul Europei. E clar că ni l-au adus tancurile sovietice, dar avem şi noi o parte din vină – ne-am acomodat într-o măsură mai mare decât ungurii, cehoslovacii sau redegiştii. Dar pe de altă parte, refuz să mă gândesc cum ar fi arătat o Europă dominată de Germania nazistă. Pentru curioşi, recomand cartea „Procesul de la Nurnberg”, care la final, are publicate planurile lui Hitler pentru Europa…
Continui să cred că indiferent de ce crede opinia publică din ţară, declaraţiile făcute de la cel mai înalt nivel au fost nefericite şi au urmări diplomatice, chiar dacă ele nu vor fi uşor sesizabile la nivelul omului de rând. Ca să înţelegem, e suficient să comparăm – nici nouă nu ne convine să auzim, de la Tokes de exemplu, că pentru Ungaria, Tratatul de la Trianon (în urma căruia Transilvania a revenit României) este prilej de orice, dar nu de bucurie.

Între ceea ce declară politicienii la vârf şi percepţia comună a oamenilor dintr-o ţară despre altă ţară sunt foarte mari diferenţe. Criteriile diferă. Declaraţiile politice sunt politicoase, trebuie descifrate atent, printre rânduri, pe când oamenii obişnuiţi nu ţin cont de atâtea fineţuri, îţi spun mai direct ceea ce cred. Din discuţia cu Hervé, pe care am rezumat-o în editorialul de ieri, mi-am dat seama că la nivelul percepţiei comune, România este încă o ţară destul de puţin cunoscută. Hagi, Nadia sau Ilie Năstase contează aşa, de palmares, iar de Cioran sau Eugen Ionesco au auzit prea puţini. Turism nu se prea înghesuie să facă – ceea ce li se spune în media are mai ales conotaţii peiorative, iar preocupările oficiale pentru o altă imagine a ţării noastre par a nu-şi atinge ţinta, fie din neşansă, fie din incompetenţa celor care se ocupă de promovarea României.
La 500 de kilometri de proprietatea lui Hervé, în Normandia, o familie de francezi m-a întrebat dacă România e o ţară frumoasă, pentru că ar vrea s-o viziteze. Au fost în alte ţări din estul Europei, dar s-au oprit mereu în Ungaria. Poate la anul, mergem în România. Le-am spus că da, e o ţară foarte frumoasă, cu relief echilibrat, cu numeroase atracţii şi specificităţi locale, cu o Transilvanie mai degrabă influenţată de cultura vestică, cu Moldova şi Muntenia diferite de ceea ce cunosc ei, tot în termeni civilizaţionali.
Vorbind despre promovare şi comunism – deşi aparent, între cei doi termeni nu pare să existe vreo legătură – vă pot spune că am vizitat unul dintre cele mai moderne şi mai bine cotate muzee de istorie din Franţa – mă refer la Memorialul din Caen. Aici este şi o prezentare a celor două sisteme – comunist şi capitalist. Ciudat că noi, cei care am suferit direct de pe urma comunismului, nu avem asemenea muzee. La Caen, comunismul se reduce la câteva clişee – scuzabil, dacă nu ai trăit, faci şi erori. Oricum, repet, lăudabil că au un asemenea muzeu. Noi, cei care chipurile condamnăm comunismul, nu avem. Care sunt clişeele? Germania de Est, STASI şi Zidul Berlinului, un autoturism Trabant, obiecte de uz casnic, filme de propagandă, multe obiecte diverse ruseşti. Pentru ei, a fost comunism, fără variaţii. Nimic despre Ceauşescu, ultimul tiran comunist, nimic despre închisori şi lagăre de muncă forţată, despre victime sau Revoluţia noastră atât de sângeroasă.
Totuşi, este la Caen un obiect românesc, dar ei nu ştiu. Sunt prezentaţi pionierii – evident, cei est-germani. Numai că la gâtul unui manechin de gips flutură mândră cravata roşie cu tricolor. Cu tricolorul românesc. Doar noi, pionierii români, aveam asemenea cravate. Pentru ei, era doar o cravată de pionier. Pentru noi, e cravata românească de pionier. Memorialul din Caen s-a deschis de ceva vreme. E vizitat zilnic de mii de oameni. Curios cum de nici un oficial român însărcinat cu cultura, de pe la ambasada din Paris, nu încearcă să contribuie la zestrea acestor muzee. Şi în acest mod, se face cunoscută ţara, nu pentru uz oficial, ci pentru marele public, cel care vede în filmuleţe cum cade zidul Berlinului, cum luptă pentru libertate Lech Walesa sau Vaclav Havel, cum au luptat ungurii. Nimic despre România, nici de bine, nici de rău. Cu alte cuvinte, indiferenţă.