De vreo două luni de zile încoace, tema care a fost vehiculată cel mai frecvent în lumea politică autohtonă şi în mass media este cea a remanierii guvernului Boc. Cu cât se apropia data de 1 septembrie, termenul de graţie dat de preşedintele Traian Băsescu pentru ca aplicarea măsurilor de austeritate şi a programului de restructurare să-şi dovedească eficienţa, cu atât problema remanierii era mai abitir dezbătută de toată lumea. Aşa se face că ieri, după întâlnirea premierului Emil Boc cu liderii PDL, urmată de întâlnirea acestora cu preşedintele Băsescu, ambele în spatele uşilor închise, lucrurile au dat în clocot. Dezbaterile de pe micile ecrane, informaţiile vehiculate pe toate canalele media au atins aproape paroxismul, bătându-se cap în cap. Deci, toată lumea şi-a dat cu presupusul despre remaniere, despre câţi şi care dintre miniştri urmează să fie maziliţi. Se vorbea ba de şase miniştri, ba de patru, ba de trei. Culmea, s-a vehiculat şi numele celui care-l va înlocui chiar pe Emil Boc, un fost primar de Oradea, actual europarlamentar.
Cum liderii UDMR şi ai UNPR au declarat că nu există motive ca miniştrii lor să fie remaniaţi, era limpede că debarcările urmau să se facă doar din rândul democrat liberalilor. Însă, în privinţa celor care vor fi debarcaţi din barca lui Emil Boc nimic nu era sigur, existând tot felul de supoziţii. Şi de aici, a început nebunia. Ba că vor fi schimbaţi Şeitan, Vlădescu, Funeriu şi Dumitru, ba că vor fi schimbaţi greii Blaga, Videanu şi Berceanu, deoarece au devenit prea tari în partid şi-l contrează pe Băsescu. Ba că va fi debarcat doar Berceanu, ba că dracu, ba că mă-sa. Toţi îşi dădeau cu presupusul, susţinându-şi supoziţiile cu informaţii primite, ziceau ei, din surse de încredere, de la palatele Victoria sau Cotroceni. Însă, aseară, chiar după ce discuţiile cu uşile închise, de la cele souă palate, s-au finalizat, totul a rămas în ceaţă. Cu un singur lucru este de acord toată lumea: că ultimul cuvânt în privinţa miniştrilor care vor fi remaniaţi îl va avea preşedintele Băsescu.
Ştiute fiind animozităţile care există în ultima vreme între Traian Băsescu şi cei trei grei ai PDL, miniştrii Blaga, Videanu şi Berceanu (BVB) – care nu doar că nu-l mai prea ascultă pe marinar, dar îl mai şi contrează – suntem curioşi ce va face preşedintele. Va impune spargerea tripletei BVB, prin debarcarea unuia sau altuia din cei trei miniştri? Mai ales că în privinţa lui Radu Berceanu, ar avea suficiente argumente s-o facă. Şi chiar în privinţa lui Videanu. Mai puţin în cea a lui Vasile Blaga. Urmează, deci, să vedem dacă Traian Băsescu mai are sau nu sânge în trotinetă.

Acesta este adevărul. De o vreme încoace, mă apasă un sentiment de jenă şi, cei mai grav, de regret că sunt cetăţean român. Am ajuns să-mi pară rău că n-am procedat şi eu ca mulţi alţi compatrioţi, care imediat ce au avut prilejul, au plecat din România cât au văzut cu ochii, luând-o de la capăt în alte ţări, fiecare acolo unde a crezut că se simte bine şi poate să-şi facă un rost.
Să fie clar. Departe de mine gândul să fac acum paradă de patriotism. Nici nu vreau să aduc în discuţie această temă. Ci voi spune că, deşi am avut prilejul – chiar şi în perioada comunistă – să plec din ţară şi să mă stabilesc în oricare din marile state din vestul Europei sau în SUA, nu mi-a trecut niciodată prin cap să fac acest pas. Nu din teama de necunoscut, sau din teama că n-o să am capacitatea de a mă adapta şi descurca în altă ţară. Ci pentru că am privit lucrurile altfel decât cei care şi-au luat lumea în cap. Am crezut că, dacă eu m-am născut în această ţară, sunt român, atunci, aici este locul meu, rostul meu, aici între ai mei trebuie să-mi continui viaţa cât o mai am de trăit, aşa cum este ea, cu bune şi cu rele. Nu ştiu dacă asta se poate numi patriotism sau doar o gândire care a pornit mai mult din sufletul meu, decât din minte. Dar, asta este, am decis să rămân acasă şi, până în urmă cu câţiva ani, nu mi-a părut rău. Mai ales că din 1990, am putut să-mi fac meseria de jurnalist fără oprelişti, am putut să umblu prin lume pe unde am vrut şi unde mi-am permis din punct de vedere financiar. Şi credeţi-mă că am umblat, profitând din plin de libertatea de circulaţie şi de alte oportunităţi.
Atunci, cum de am ajuns în situaţia, în care să regret că sunt cetăţean român, să mă simt tot mai inconfortabil în pielea mea de român? Acest disconfort s-a acumulat treptat, în cei 20 de ani trecuţi de la căderea comunismului. S-a acumulat în timpul vacanţelor mele petrecute prin Europa, unde de fiecare dată, unii din compatrioţii întâlniţi pe acolo – rromi şi nu numai – m-au făcut să-mi fie ruşine că sunt român. S-a acumulat în aceşti ani, sub toate guvernările post-decembriste, accentuându-se puternic de când ne-a procopsit Dumnezeu cu un aşa guvern, compus din incompetenţi cu apucături de lăcuste, şi cu aşa un preşedinte. Deci, în ţară, lucrurile merg din rău în mai rău, neavând, cel puţin deocamdată, nici un orizont în care să se întrevadă binele. Iar afară suntem tot mai blamaţi, din cauza hoardelor de ţigani plecaţi la ciordit şi la cerşit, şi a celor câtorva mii de infractori, de astă dată români get-beget, care comit tot felul de fărădelegi, de la tâlhării, spargeri de locuinţe, proxenetism, până la violuri şi crime.
Atunci, cum să nu simt acest disconfort că sunt român, cum să nu încerc acest regret că sunt cetăţean român şi nu german, olandez, italian, francez, suedez sau american?

Sâmbătă noaptea s-a desfăşurat, la Oslo, în Norvegia, finala Eurovision, la care au participat şi reprezentanţii României – duetul Paula Seling şi Ovidiu Cernăuţeanu (Ovi). Ca la fiecare ediţie a acestui prestigios şi longeviv concurs european – la care România a participat doar începând din 1993 – ne-am pus mari speranţe în cei doi interpreţi, mai ales că, de data aceasta, cântecul cu care se prezentau ei era unul reuşit din toate punctele de vedere. Şi, într-adevăr, reprezentanţii noştri şi-au făcut treaba foarte bine, reuşind în final să se claseze pe podium, după Germania, învingătoarea din acest an şi Turcia, ocupanta locului doi.
Despre concursul propriu-zis, ce să spunem? În primul rând că, faţă de ediţiile din ultimii trei-patru ani, cea de acum a fost mult mai puternică. Afirm acest lucru în sensul că, în comparaţie cu ediţiile precedente, majoritatea interpreţilor ajunşi în finală au fost buni şi chiar foarte buni, iar cântecele prezentate aşişderea. Este, dacă vreţi, opinia unei persoane care a urmărit toate ediţiile concursului Eurovision din ultimii ani. Deci, cu atât mai mare este meritul reprezentanţilor noştri, care într-o concurenţă atât de puternică – să avem în vedere faptul că şi la această ediţie, votul a mai fost în oarecare măsură influenţat de poziţia geografică a ţărilor, cele vecine acordându-şi reciproc notele mari – au reuşit să situeze România pe onorantul loc trei, din cele 25 de ţări participante în finală şi din 39 înscrise la ediţia din acest an a concursului european.
Cât priveşte reprezentanta Germaniei, deşi a fost bună, atât ca voce, cât şi ca interpretare, totuşi, pe mine nu m-a convins că merita să câştige Eurovisionul. Poate greşesc, deoarece nu sunt mare specialist în domeniul muzical, şi opinia mea se bazează strict pe ce am văzut şi ascultat şi pe gusturile mele în materie de muzică. După mine – şi nu doar după mine, ci şi după toţi compatrioţii noştri care au votat sâmbătă noaptea la Eurovision – primul loc îl meritau reprezentanţii Danemarcei. Şi chiar dacă voi fi acuzat de subiectivism şi exces de patriotism, consider că bătălia pentru primul loc trebuia să se dea între reprezentanţii noştri, Paula & Ovi, şi cei ai Danemarcei.
Dar, ştiţi cum vine vorba, în fiecare rău este şi un bine. Ce ne făceam noi, românii, dacă Paula & Ovi câştigau Eurovisionul? De unde scoteam noi atâta amar de bani, ca să susţinem această manifestare europeană? Norvegienii, care n-o duc ca noi şi, oricum, sunt cu mult înaintea noastră din punct de vedere al dezvoltării şi potenţialului economico-financiar, şi-au vândut drepturile de difuzare ale turneului final al Campionatului Mondial de Fotbal din această vară, în valoare de 25 de milioane de euro, pentru a putea susţine concursul Eurovision. Noi ce-am putea să mai vindem, că am cam vândut tot ce am avut? Aşa că, vorba vecinei mele, o simpatică pensionară: noroc că n-am câştigat Eurovisionul, că ăştia ne tăiau pensiile de tot!

Se pare că de la anul, Fiscul va lucra după sistemul american, astfel încât nici un român să nu scape nevămuit de stat. Potrivit declaraţiilor unui director din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF), din 2011, orice persoană fizică beneficiară de venituri suplimentare pe lângă salariu, pe care nu le declară, va fi controlată la sânge de Fisc. Inspectorii fiscali vor controla fiecare cheltuială, fiecare achiziţie şi vor avea acces la toate plăţile făcute din contul bancar. Orice venit care nu poate fi justificat va fi impozitat de stat. Dacă descoperă că ai cheltuit mai mult decât ai declarat că ai câştigat, Fiscul te obligă să plăteşti un impozit pe venit de 16 la sută din suma rezultată din diferenţă, a explicat directorul de la ANAF. Mai mult, dacă în urma controalelor se dovedeşte ca banii vin din surse ilegale, atunci vei ajunge şi pe mâna Parchetului.
Vor fi scutite de impozit doar sumele primite cadou, donaţie sau moştenire, iar inspectorii fiscali vor avea acces la rulajele conturilor bancare şi la toate datele privind cheltuielile, a precizat oficialul ANAF, tot el subliniind că legea a fost făcută în colaborare cu experţii FMI, după modelul american.
Deci, fraţi români, gata cu ciubucurile, cu comisioanele, cu banii câştigaţi la negru. Noua lege vizează numeroase categorii sociale şi profesionale, care au posibilitatea să câştige un ban peste veniturile înregistrate, cum sunt artiştii, sportivii, micii meseriaşi, taximetriştii şi alţii. Dar cel mai puternic îi loveşte această lege pe oamenii politici, pe cei cu funcţii în administraţie – locală şi naţională – şi în anumite instituţii publice, despre care se ştie că îşi îngroaşă veniturile, nu din salarii, ci din comisioane şi peşcheşuri.
Este clar că, în condiţiile intrării în vigoare a acestei legi, n-ai prea multe posibilităţi să-ţi ascunzi de Fisc banii nedeclaraţi. Îi poţi ţine la ciorap, dar pe lângă faptul că este periculos şi ineficient, deoarece acolo nu fac pui, nici nu te prea poţi folosi de ei. Adică, nu poţi să-ţi cumperi proprietăţi de valoare mai mare, că tot te înhaţă Fiscul. Ai putea să-i cheltuieşti în concedii, unde să trăieşti ca un nabab, dar şi aici este o problemă. Nu poţi trece peste graniţă, decât o anumită sumă de bani, pe care trebuie să o declari. Dacă te prinde cu mai mulţi bani ascunşi în bagaje sau în chiloţi, rămâi fără ei şi te alegi şi cu un dosar penal.
Nu-i o soluţie nici să-ţi faci depozite în băncile din străinătate, deoarece acolo nu poţi merge cu valiza plină de euro sau dolari şi să-i depui în cont. Cum treci de 1.000 de dolari sau de euro, cum eşti luat în vizor şi întrebat de unde-i ai.
Aşa stând lucrurile, dacă legea amintită va intra în vigoare de anul viitor, aşa cum se preconizează, va fi ceva deranj în viaţa persoanelor din categoriile amintite. Dar cum românul este descurcăreţ de felul lui, mare lucru să nu găsească el metode să păcălească Fiscul.

Am trăit să o văd şi pe asta! Teo, simpatica Teo Trandafir, încă de ajuns de cunoscuta moderatoare a talk-show-urilor de la ProTV, a devenit parlamentar.
Eram chiar curios, după ce am aflat cine candidează pe locul rămas vacant din Colegiul 19 al Capitalei, să văd cine va câştiga dintre cele două femei. Normal ar fi fost, după cum stăteau lucrurile în sectorul respectiv – în care primăria este condusă de un conservator, mediatizatul Popescu-Piedone, iar candidata conservatoare era susţinută de trei partide, PSD, PC şi PNL – ca Liliana Mincă să câştige alegerile fără probleme. Dar alegerile le-a câştigat Teo. Mai corect spus, Teodora Virginia Trandafir. Şi chiar la o diferenţă confortabilă, de peste opt procente. Este drept că prezenţa la vot a fost foarte scăzută, din cei peste 103.000 de alegători înscrişi în listele electorale, doar 15.319 prezentându-se la urne. Ca urmare, domnişoara Teo a ajuns parlamentar, cu 8.154 de voturi obţinute.
Aşa fiind legea, n-avem ce comenta la acest capitol. Nu vom comenta nici vizavi de acuzele aduse PDL de conservatori şi social-democraţi, că au cumpărat voturile pentru reprezentanta lor. În schimb, vom încerca să desluşim pe baza căror criterii au decis cei peste opt mii de alegători să-i dea votul lui Teo. Din punctul de vedere al sussemnatului, au funcţionat două criterii: simpatia faţă de realizatoarea TV, mult mai cunoscută publicului decât contracandidata ei, practic o necunoscută până când şi-a depus candidatura, şi mai buna mobilizare a membrilor şi simpatizanţilor PDL în susţinerea candidatului lor. Nu ştiu care dintre aceste criterii a avut o pondere mai mare în câştigarea alegerilor de către Teo. Probabil, amândouă, în egală măsură. Ceea ce dovedeşte că democrat-liberalii au fost mai inspiraţi atunci când au decis s-o lanseze pe Teo Trandafir în lupta electorală cu reprezentanta conservatorilor.
Bine, bine, ar putea întreba niscaiva cititori, au fost mai inspiraţi, în ideea câştigării alegerilor, dar ce va face domnişoara Teo în Parlament? Talk-show-uri? Deoarece nu credem că ea se pricepe la politică şi la problemele importante pe care trebuie să le aibă în atenţie un parlamentar. Aşa o fi, le răspund de pe acum celor predispuşi la o asemenea întrebare, dar ca Teo – sau chiar mai slabi decât ea din punct de vedere al inteligenţei, al nivelului de cultură generală şi al capacităţii de a dialoga şi interrelaţiona cu oamenii – mai sunt destui în Parlamentul României. Aşa că din acest punct de vedere, sunt sigur că Teo se va descurca, nu se va face de ruşine.
În concluzie, pentru sussemnatul, surpriza n-a constituit-o gestul democrat-liberalilor de a o nominaliza pe Teo drept candidata lor la alegerile parţiale de duminică, nici că ea le-a câştigat, ci decizia ei de a intra în lumea politică. Probabil şi faptul că în ultima vreme, Teo Trandafir n-a mai avut nici un angajament în televiziune, ea dispărând cam de mult timp de „pe sticlă”, a determinat-o să facă acest pas spre politică, mai ales că a intrat pe uşa din faţă, direct în Parlament.

După cum se vede, preşedintele Băsescu îşi urmăreşte cu consecvenţă proiectele pe care şi-a propus să le îndeplinească în acest ultim mandat al său. Proiecte ce vizează modernizarea instituţiilor statului, şi pe care, susţine preşedintele, s-a angajat în faţa poporului român să le ducă la capăt, în perioada cât se va mai afla în fruntea ţării.
Este vorba în primul rând, de transformarea Parlamentului, din bicameral, în unicameral, concomitent cu reducerea numărului parlamentarilor de la 479, câţi sunt în prezent în cele două Camere, la 300 de aleşi. Argumentul forte al lui Traian Băsescu, referitor la această modificare a legislativului este rezultatul referendumului pe această temă, din toamna anului trecut. Se înţelege că pentru acest lucru este necesară revizuirea Constituţiei. Iar dacă Legea fundamentală tot trebuie revizuită, atunci, modificările să vizeze şi alte capitole din cuprinsul acesteia. Ceea ce ni se pare absolut corect, deoarece această Constituţie, elaborată imediat după 1990, este în unele privinţe depăşită. Asta, având în vedere doar faptul că de atunci România a devenit membră a NATO şi a Uniunii Europene, başca numeroasele alte schimbări petrecute în societatea românească.
Deci, sunt de acord cu preşedintele Băsescu şi cu cei care susţin că este necesară revizuirea Constituţiei, pentru că ea nu mai corespunde actualei situaţii în care se află România. În ce priveşte transformarea parlamentului din bicameral în unicameral, sincer să fiu, chiar nu ştiu cum este mai bine. Dacă stau şi analizez, există suficiente argumente şi într-o parte şi în cealaltă. Aşa că, dacă poporul a considerat că-i mai bun un parlament unicameral, să-i dăm credit acestuia.
Cum spuneam la începutul acestor rânduri, preşedintele Băsescu dovedeşte consecvenţă în urmărirea programului său de modernizare a statului. Nu doar consecvenţă, ci şi faptul că nu prea pierde timpul în acest sens. Ca urmare, ieri, premierul Boc a făcut public faptul că Guvernul, uzând de prevederile constituţionale, a aprobat un proiect de Lege privind revizuirea Constituţiei României, pe care îl va transmite Preşedintelui României şi care, ulterior, va fi supus dezbaterii şi aprobării Parlamentului.
Fireşte că principalele modificări care vor fi aduse Legii fundamentale vizează instituirea sistemului parlamentar unicameral şi reducerea numărului de maximum de parlamentari la 300, deci, pun în practică rezultatele referendumului din toamnă pe această temă. Sunt şi alte modificări importante în proiectul de lege aprobat astăzi de guvern, cum sunt cele vizând organizarea referendumurilor, formarea şi instalarea guvernului, procedura de suspendare a preşedintelui şi cea de dizolvare a parlamentului.
Nu voi comenta acum dacă prevederile din proiectul Legii de revizuire a Constituţiei realizat de guvern sunt bune sau nu, dacă ele ciuntesc democraţia, sau restrâng libertăţile individuale. Oricum, el va fi adus la cunoştinţa publicului în zilele următoare şi va fi, desigur, dezbătut din greu. Ceea ce mi-am propus să subliniez este că această nouă Constituţie, revizuită după pohta preşedintelui Băsescu, a fost pusă de azi la copt. Urmează să vedem în cât timp va ieşi din Parlament.

Într-o emisiune difuzată cu câteva zile în urmă pe postul public francez de televiziune France2, un umorist francez i-a propus prezentatorului emisiunii să-i prezinte salutul suprem. El a adăugat că nu este „Salutul Roman“ ci „Salutul Românesc“, pe care l-a executat în mijlocul scenei. Ridicându-se în picioare, acesta s-a aplecat uşor în faţă, a întins mâna şi a spus pe un ton rugător: „S’il vous plait, monsieurs!“. Oamenii din sală s-au ridicat în picioare şi, cu mâna întinsă, uşor aplecaţi, au rostit şi ei, pe un ton rugător: „S’il vous plait, monsieurs!“, după care au izbucnit în râs. Ieri, eurodeputaţii PSD au luat atitudine în Parlamentul European, criticând prezentarea la postul public de televiziune francez a acestui „salut românesc“ şi au cerut prezentatorilor emisiunii să prezinte scuze publice, iar autorităţilor audio-vizuale din Franţa să ia măsuri.
Merituoasă şi absolut firească atitudinea europarlamentarilor noştri faţă de emisiunea amintită. Numai că, din păcate, asta-i părerea cetăţenilor din majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană despre noi, românii. Că suntem nişte cerşetori, hoţi, violatori, în concluzie, nişte infractori. Iar dacă această imagine despre români li s-a inoculat atât de puternic în mintea locuitorilor din ţările vest-europene, de vină nu sunt autorităţile statelor amintite, nici mass-media, nici altcineva decât noi, românii. Mai corect, nu toţi românii, ci acel procent de cetăţeni români care comite fărădelegi şi acte antisociale peste hotare.
Nu este prima oară când abordez acest subiect în editorialele mele. Cum de prin 1992, toate vacanţele mi le-am petrecut în exterior, başca alte deplasări pe care le-am făcut afară, diferite alte prilejuri, am avut de nenumărate ori ocazia să văd cum ne fac de minune unii dintre compatrioţii noştri. Am fost pus, nu o dată, în situaţia de a-mi fi ruşine să arăt că sunt român. Iar lucrul acesta l-am simţit chiar şi săptămâna trecută, la Bruxelles, unde m-am aflat, alături de alţi colegi din presă, la invitaţia europarlamentarului Iuliu Winkler. În cele trei zile cât am stat în capitala Belgiei şi a Europei, am fost de câteva ori asediat de balaoacheşele conaţionale, care se vânturau prin zona ultracentrală a oraşului, cerşind şi furând din buzunare. Şi, subliniez, nu este prima oară când am avut parte de obrăznicia lor, vecină cu agresivitatea.
Referitor la cei care cerşesc pe străzile oraşelor europene, am remarcat cu lucru. Dacă în primii doi-trei ani după 1990 mai întâlneai la cerşit şi albanezi, sau cetăţeni din Macedonia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, cele trei ţări mai sărace ale fostei Iugoslavii, acum, doar românii mai stau cu mâna întinsă prin Europa. Ceilalţi au dispărut. Chiar şi albanezii, care sunt mult mai săraci decât noi, nu se mai ocupă cu cerşitul. Mă rog, se ocupă de alte alea – contrabandă, proxenetism, trafic de persoane, lucruri pe care le comit şi românii -, dar nu mai cerşesc.
Culmea este că, din cei aproape trei milioane de români care au împânzit Europa de la un capăt la altul, peste 85 la sută sunt oameni serioşi, muncesc de le sar capacele în construcţii, în agricultură, în servicii şi în alte domenii. Deci, nu ne fac de ruşine. Cel mult 15 la sută sunt infractorii şi cerşetorii. Din păcate, aceştia sunt cei vizibili, ei sunt mediatizaţi, nu cei 85 la sută care-şi văd de treabă. Şi uite aşa, un întreg popor este stigmatizat pentru faptele şi comportamentul unei etnii care are cetăţenia română şi ale unor compatrioţi certaţi cu legea. Şi, tot din păcate, deocamdată, nu cred că există o soluţie pentru ca noi, românii, să scăpăm de această imagine, de hoţi şi cerşetori.

Aşadar, în cazul Mutu, zarurile au fost aruncate. Ieri, tribunalul antidoping din cadrul Comitetului Olimpic Italian (CONI) a dat verdictul: atacantul român al echipei Fiorentina şi al naţionalei României este suspendat pentru nouă luni. Cum interdicţia lui Adrian Mutu de a mai juca a început din 29 ianuarie a.c., înseamnă că el va putea reintra pe teren în toamnă, după 29 octombrie. Deci, românul va pierde toate etapele rămase din actualul campionat italian, precum şi primele opt, nouă etape din campionatul viitor, care în Peninsulă începe la sfârşitul lunii august.
Fireşte că printre fanii „Briliantului”, cum este supranumit Mutu, pentru toţi cei interesaţi de fotbal, acest verdict n-avea cum să nu stârnească discuţii, polemici, unii considerând pedeapsa prea mare, alţii susţinând că a scăpat, totuşi, uşor, că putea fi mult mai rău.
Sussemnatul nu se numără printre fanii înfocaţi ai lui Mutu. Îi recunosc talentul, îi recunosc meritele, în anumite momente, la echipa naţională şi la echipele de club în care a jucat, într-un cuvânt, consider că este un fotbalist foarte bun. Dar, chiar cu riscul de a-mi face duşmani din rândul fanilor săi înfocaţi, eu cred că Adrian Mutu nu se ridică şi nici nu se va ridica vreodată, din punct de vedere fotbalistic, la nivelul lui Nicolae Dobrin şi al lui Gheorghe Hagi, ca să amintesc doar pe cei mai mari fotbalişti pe care i-a dat România până în prezent. Ca să nu mai vorbim de scandalurile în care a fost implicat până acum, scandaluri care n-au făcut decât să-i afecteze imaginea şi cariera.
Întrebarea care se pune acum în legătură cu Mutu este dacă el va reuşi să treacă şi peste acest necaz şi, după revenirea pe teren, să se ridice din nou la nivelul la care se afla în ultima vreme la Fiorentina. Impresarul său, membrii familiei şi alţi oameni apropiaţi lui susţin că Adrian Mutu va fi – ca să parafrazăm un cunoscut slogan istorico-literar – iarăşi ce-a fost, ba mai mult decât atât. Alţii, mai sceptici, susţin că această suspendare va fi sfârşitul carierei „Briliantului”. Sussemnatul crede că Adrian Mutu va mai juca fotbal şi chiar la un bun nivel, deoarece este la vârsta la care un fotbalist se află la apogeu din punct de vedere al experienţei, şi nici din punct de vedere fizic nu este prea uzat. Totuşi, el nu va mai fi cotat ca un star al fotbalului european, pe care se dau zeci de milioane de euro, ci ca un jucător bun, dar care creează probleme.

Cu o săptămână în urmă, aflat la un post de televiziune, preşedintele Traian Băsescu a lansat o „bombiţă”, care a produs oarece valuri în lumea politică autohtonă. Dar nu îndeajuns de mari pe cât ne-am fi aşteptat, dată fiind, totuşi, importanţa temei lansate de şeful statului.
Mai exact, preşedintele Băsescu a declarat că este partizanul unui prag electoral de 10 la sută, care să favorizeze crearea a două mari partide, care să alterneze la guvernare. Dar, cel mai corect, a declarat preşedintele, dincolo de prag, de neprag, este votul uninominal, într-un singur tur sau în două tururi, care să asigure intrarea în Parlament a celor care câştigă alegerile, nu cum s-a întâmplat la precedentele alegeri, în care au ajuns în parlament mulţi dintre cei aflaţi pe locurile doi şi trei. Şi acest lucru va crea două mari partide, care vor alterna la putere cu sprijinul unui partid mai mic, eventual. Cât timp vom sta tot în Coaliţii, aprecia Băsescu, nu vom avea guvernări coerente.
Care au fost reacţiile partidelor politice la această declaraţie a preşedintelui Băsescu? Social-democraţii au ridicat ambele mâini în sus, declarând, printr-un reprezentant al lor, că ei sunt de acord şi cu ridicarea la 10 la sută a pragului electoral şi cu modificarea votului uninominal. Singura lor rezervă ar fi că preşedintele n-a vorbit serios, şi că declaraţia lui a fost doar o nouă fumigenă. Nici liberalii, prin vocea liderului lor naţional, nu au arătat că i-ar deranja mărirea pragului electoral şi modificarea votului uninominal, gândindu-se că oricum, ei vor obţine peste 10 la sută din sufragii. Singura observaţie a liderului liberal a fost că acest prag va elimina din Parlament UDMR, ceea ce nu ar fi tocmai bine în actualul context.
În ce-i priveşte pe udemerişti, este clar că ei n-au cum să fie de acord cu acest lucru, ba s-au declarat chiar împotrivă, sub motivul că acest prag ar elimina din Parlament un partid care în spate are un milion de voturi. În ce priveşte opinia lui Traian Băsescu privind guvernele de coaliţie, liderul UDMR Marko Bela a subliniat că, într-adevăr, guvernele de coaliţie sunt grele, anevoioase, dar sunt utile, fiindcă mereu se negociază, iar partidele se controlează reciproc. Unde e un singur partid la putere, nu există acel control reciproc, ca între partenerii de coaliţie.
Culmea, cei mai vehemenţi contestatari ai ideii ridicării pragului electoral la 10 la sută s-au dovedit cei doi foşti preşedinţi, Emil Constantinescu şi Ion Iliescu. Primul a afirmat că eliminarea UDMR din parlament ar avea un „efect devastator” pentru ţara noastră, în relaţiile cu Ungaria, în primul rând, dar şi pe plan extern. Iar Ion Iliescu a declarat ideea actualului preşedinte „năstruşnică”, afirmând că nu putem să ne jucăm cu asemenea chestiuni, prezenţa UDMR-ului în viaţa politică în general, în guvern şi în Parlament, fiind un factor de stabilitate, de echilibru.
Până la ora când scriem aceste rânduri, dinspre PDL, partidul de suflet al preşedintelui Băsescu, n-a fost făcută publică nici o opinie referitoare la ideea acestuia de ridicare a pragului electoral la 10 la sută. Nu-i de mirare, deoarece, se înţelege, că democrat-liberalii sunt oricum de acord cu tot ce declară tătucul lor de la Cotroceni.
Buuun! Aşa grăit-a Traian Băsescu, aşa grăit-au reprezentanţii partidelor parlamentare, aşa grăit-au şi cei doi foşti preşedinţi ai României. Care-i părerea sussemnatului – ca simplu cetăţean alegător, dar şi ca persoană care-şi poate da cu părerea în acest spaţiu editorial – faţă de această problemă? În ce priveşte votul uninominal, Traian Băsescu are perfectă dreptate şi legea trebuie modificată. În ce priveşte ridicarea pragului electoral – făcând abstracţie de UDMR, deoarece consider că nu-i obligatoriu să intre în Parlament doar pentru că sunt cea mai mare minoritate naţională din ţară, totuşi, este prea mare pentru actuala etapă în care se află România. Poate un prag de şapte la sută ar fi mai potrivit, din toate punctele de vedere. Asta-i părerea sussemnatului, dacă greşesc, nu daţi cu piatra.

După o perioadă în care potrivit spuselor sale, a aşteptat să se aşeze lucrurile în interiorul partidelor aflate în opoziţie, iată că preşedintele Băsescu a convocat pentru consultări la Cotroceni toate formaţiunile politice parlamentare. Tema discuţiilor a fost revizuirea Constituţiei şi, în acest context, trecerea la parlamentul unicameral, aşa cum s-a dovedit că vrea poporul, prin votul dat la referendumul din toamna trecută.
Până aici, toate bune şi frumoase, toţi cei convocaţi prezentându-se la întâlnirea cu preşedintele. Numai că, apoi a urmat drăcovenia. Dorind probabil ca, prin invitarea la consultări şi a reprezentanţilor grupului independenţilor din Parlament, să-i legitimeze într-un fel pe aceştia ca forţă politică, egală în drepturi cu celelalte formaţiuni parlamentare, preşedintele s-a trezit contrat şi apoi lăsat cu ochii în soare de liderii celor trei partide aflate în opoziţie – PSD, PNL şi PC. Mai exact, delegaţiile celor trei partide i-au spus pe şleau lui Traian Băsescu că nu sunt de acord ca la aceste consultări să fie puşi pe picior de egalitate cu „trădătorii”, adică, cu persoanele din aşa-zisul grup al independenţilor. Şi, fără să mai stea pe gânduri, acestea s-au ridicat şi au părăsit sala.
Cum preşedintele Băsescu era hotărât să ducă până la capăt aceste discuţii pe tema revizuirii Constituţiei şi a hăcuirii Parlamentului – pentru a dovedi românilor că „pohta ce au pohtito”, adică parlament unicameral, pentru el este lege – a înghiţit în sec şi a acceptat să se reia dialogul cu reprezentanţii celor trei partide, a doua zi. Numai că, a doua zi, liderul liberalilor, Crin Antonescu, dându-şi seama că aceste consultări sunt doar de ochii lumii, nu s-a mai deranjat să vină la întâlnirea cu şeful statului, trimiţând la Cotroceni doi vicepreşedinţi ai partidului şi pe secretarul general.
Iar prezenţa delegaţiei PSD la Cotroceni s-a evidenţiat îndeosebi prin schimbul de replici ironice derulate între Victor Ponta şi Traian Băsescu, la începutul consultărilor.
Ca urmare, după aceste întâlniri, am tras două concluzii. Prima este că, în final, tot Traian Băsescu va fi cel care va forţa guvernul şi parlamentul să facă modificările legislative vizând modernizarea statului. Nu ştim dacă va şi reuşi în cei cinci ani cât se va afla la Cotroceni. Iar a doua concluzie este că – după ce s-a întâmplat în această primă întâlnire oficială dintre preşedinte şi aceşti „lupi tineri”, ajunşi lideri de partide, – Traian Băsescu nu va avea zile prea uşoare cu ei. Nici cu Victor Ponta, dar mai ales, cu Crin Antonescu.