Avram Iancu şi Seara maneliştilor

Nu sunt chiar un patriot profesionist, nu cred că România are neapărat viitor măreţ şi românii sunt infailibili, mă enervează clasificările în „români” şi „buni români”, în accepţiunea dată termenilor de Nichifor Crainic sau Nae Ionescu.
Cu toate astea, am şi eu sensibilităţile mele. Mi-aş dori nu un viitor măreţ, ci unul prosper, în care să nu-mi mai pară rău că nu am plecat din ţară. Cred că Mihai Viteazul (eroul meu preferat în Istorie) a fost un conducător cu viziune, dar nu în sensul de „visul de veacuri al poporului…”. Viziunea lui era alta, perfect concordantă cu epoca sa şi regret (tardiv şi inutil) că planul său nu a rezistat. Mai cred că Avram Iancu a fost un lider modern, perfect sincron cu Revoluţia europeană de la 1848, intelectual, cu viziune şi determinare. Tocmai de aceea, am rămas cu un gust amar după întâmplarea pe care o să v-o povestesc în cele ce urmează.
Ceva treburi m-au adus la Ţebea sâmbătă, prin urmare, cu o zi înainte de sărbătoarea oficială, cea cu depuneri de coroane şi imnul eroilor. Zi liniştită. Destul de cald, lume puţină, înserarea cobora lin peste locuri. Aproape idilic, dar aceeaşi înserare a adus după ea pornirea instalaţiilor mecanico-electronice de distracţie, maşinuţe, avionaşe şi alte chestii în sine inofensive. În mulţimea de terase cu mici şi bere, hărmălaia era de nedescris, fiecare dădea muzica lui mai tare decât cealaltă. Mă rog, gusturile fine ale românilor.
La un moment dat însă, foarte aproape de cimitirul unde se află şi mormântul lui Avram Iancu, a intrat în funcţiune o nouă staţie de amplificare. Le acoperea pe celelalte şi a difuzat o manea. Prima manea. După care, vocea inconfundabilă a copilului-minune a anunţat triumfătoare Seara maneliştilor. Manelele au început să curgă, din fericire, misiunea mea la Ţebea se încheiase, dar discutam cu colegii despre un Avram Iancu, stăpân simbolic al Ţării Moţilor, care s-ar întoarce în mormânt dacă ar putea auzi cum un ţinut cu un folclor atât de bogat şi bine individualizat este efectiv poluat fonic cu subcultura promovată de manelişti.
Am fost, de curând, pe plajele din Normandia, pe care au debarcat, în 1944, anglo-americanii. Au murit acolo mii de oameni, în prima zi a debarcării, 6 iunie. Turişti numeroşi, din multe ţări, decenţi, relaxaţi, dar care prin atitudine înţelegeau să respecte într-un fel semnificaţia locului. Zeci de kilometri de plaje fără muzică (nici un fel de muzică!). Terase şi magazine fără difuzoare date la maximum. Fără difuzoare deloc…
Din nou – nu cred că interzicerea este soluţia. Eu constat o stare de fapt.