Ministrul Învăţământului (deşi ministerul său are alt nume, voi folosi sintagma cea mai uzuală, să se înţeleagă clar despre cine este vorba) a decis: 14 zile e voie (de la stăpânire!) să se dezbată proiectul legii învăţământului (sau a educaţiei, mă rog, tot aia). Voie pentru societatea civilă adică, inclusiv sindicate. Dezbatere publică. După care proiectul poate fi trimis spre dezbatere în Parlament, mai apoi, spre promulgare şi gata. Gata ce? Cât credeţi că va trece de la promulgare, până la viitoarea şi necesara amendare? O săptămână? O lună? Cel mult o lună, zic eu.
Aşa am păţit şi cu legea salarizării unice, care a trebuit modificată imediat cum a fost promulgată. Că deciziile judecătoreşti au dat câştig de cauză, zice dl. Boc, nu mai contează. Dacă justiţia a dat câştig de cauză, înseamnă că legea avea imperfecţiuni de natură a provoca intervenţia justiţiei.
Tot vorbind de la diverse tribune despre educaţie ca prioritate naţională, dăm dovadă de stupizenie brevetată, lăsând doar 14 zile (două săptămâni adică) pentru observaţii şi dezbatere publică. Aşa se promovează priorităţile naţionale, cu viteză cosmică, într-un domeniu în care schimbările au bulversat întregul sistem, ameninţat de o grevă generală? Iar se modifică totul, bacul e altfel, examenele sunt altfel, orele şi normele didactice sunt altfel, responsabilitatea şcolii e alta şi finanţarea este cu totul şi cu totul alta! Prin urmare, o schimbare de profunzime, lăsată doar două săptămâni pentru dezbatere, pentru ca apoi să fie modificată prin ordonanţe de urgenţă la fiecare semestru, la fiecare schimbare de ministru, prim-ministru sau poftă prezidenţială.
Asta nu înseamnă nici performanţă, nici stabilitate a sistemului, ci o nouă perturbare majoră – dacă aveam nevoie de ea, atunci e binevenită, să trăiască la mulţi ani! Se pare că nu se învaţă nimic, nici măcar din eşecurile majore, legate de imposibilitatea de a crea un cadru legislativ (sună ca dracu’…) stabil. Părinţii, cadrele didactice şi elevii sunt permanent derutaţi de schimbările rapide, astfel încât se obţine efectul contrar – neîncrederea în sistem şi perturbarea în continuare a scării de valori fireşti. Se va ajunge la nivelul minim – nu şcoala, ci descurcăreala dă dimensiunea capacităţii unui elev. Şcoala nu face decât să-l înveţe că şmecheria, frauda, învârtelile au oricând câştig de cauză în faţa efortului de a înţelege ceva din ceea ce se predă. Iar profesorii vor fi din ce în ce mai demotivaţi.
Poate că proiectul de lege este bun. Poate că este şi bine-intenţionat. Atunci, de ce atâta grabă? Nu sunt alegeri, de ce 14 zile? Aşa se rezolvă o prioritate naţională?